Nu e greu să ajungi până în Rîu Sadului. Pentru asta există hărți și indicatoare. Sunt 35 de kilometri de la Sibiu până aici, sus, unde asfaltul se oprește și încep potecile care urcă în Munții Cindrel. Un sat așezat de-a lungul râului, cu case de-o parte și de alta a drumului, întrerupte doar de mici hudicioare. Liniștea e la ea acasă. Ciobanii la fel, doar iarna încă nu a trecut, iar soarele are dinți cu care mușcă pământul.
Poarta casei se deschide și intru. Aici, înăuntru, se află rostul, tihna și povestea unui om: Nicolae Minea, cioban din Rîu Sadului. M-a primit, mă ascultă, mă privește cu niște ochi albaștri de care nu te poți feri. Un bărbat drept, aspru, puternic, cu o frunte albă, mușcată de vânt și de soare, pe care se înalță însemnul său de cioban - căciula neagră, din lână de oaie. "Haideți, intrați, dar să știți că eu n-am cum să stau, că nici brânza nu stă după mine". Doamne ajută, îmi zic, și-am intrat. S-a deschis și cealaltă poartă, cea nevăzută, a omului. Povestea poate să înceapă.
Sângur
Cinci copii are Nicolae Minea și un mare regret. Nu îl spune, dar îl simți în felul apăsat cu care rostește cuvintele: "Fiecare hotărăște în viață pentru el". Cuvintele se așază grele printre lucruri și rămân o vreme acolo, pe lângă crinta de brânză, căldările de aramă și vasele în care se scurge zerul. "Din trei feciori, niciunul nu mi-a rămas acasă. De mici i-am dus sus, în munte. Să simtă. Să se învețe. Când s-or făcut de școală, mă tot frământam dacă să-i las să se ducă sau nu. Doamne ferește, mă gândeam, nu-i mai prind la stână dacă învață bine! «Cum să nu-i lași?!», mi-a spus nevasta. Chiar așa: cum?! Sigur că i-am lăsat! Da' de ce mi-o fost frică n-am scăpat! La școală, tot primii erau. Și, uite, mi-or plecat dup-aia toți. Al doilea fecior, la care trăgeam speranță să rămână, m-o lăsat cu oile-n grădină când o împlinit 21 de ani, și dus o fost!"
Nicolae Minea amestecă încet în lapte, pentru ca brânza să prindă cheag, pentru ca toate cuvintele astea care dor să se risipească. Dar ele sunt acolo, vii, s-au ascuns în tăcerea care s-a așezat între noi. "Tocmai atunci s-o nimerit să fie ani grei pentru noi, ciobanii. Piața o fost la pământ, pieile de oaie le lăsai în păduri, la vulpi, că acasă nu ți le mai lua nimeni, din lână abia dacă mai făceai un cojoc de care tot tu aveai trebuință. Și nici lor, după ce or făcut școala și or învățat atâtea lucruri, parcă nu le mai venea să stea legați de animale. Când or văzut că muncim degeaba, și abia dacă supraviețuiești, m-or lăsat. S-or dus toți în Germania, lucrează acolo, au mașâni și nu vor să se însoare". Baciul Nicolae ia țancul, bățul crestat, măsoară cașul, se uită să vadă dacă s-a spoit. E bine. Amestecă din nou laptele prins, cuvintele. "Mi s-o îmbolnăvit și femeia cam tot atunci. Cinci operații o tot avut. Înainte de boală, ea făcea brânza, eu eram cu animalele. A trebuit, cu boala, să-și ia serviciu mai ușor. Iar eu am rămas sângur, cu copiii mai mici, fata mea mare, care-i la școală acum, pe-a zecea, și aia mică, de 13 ani. Cumva, necumva, o trebuit să mă descurc. Și după o viață de cioban, o trebuit să trec la vaci. Că astea nu-ți dau așa bătaie de cap ca oile și poți să le mai lași și sângure. Dar nu mă plâng. Mă descurc. Iar acu', ce-o fost greu o trecut și, mulțumesc lui Dumnezeu, îmi merge foarte bine, nu bine! Am prețuri corecte și când ajung în piața din Sibiu, în juma' de zi, am dat toată brânza. N-am producție pe cât mi se cere. Un om bun, ca să-l iau ajutor, cere o mie de euro salar, iar eu, mai mult de 25 de milioane, cu mâncare și țigări, nu pot oferi. Nu pot să fac mai mult, că-i greu sângur, cu animale multe. Oile le-am dat băiatului, băiatul mi le-o adus înapoi. Mno...".
Ai spune că după o viață petrecută cu oile în munte, trebuie să fie cumplit de greu pentru omul ăsta. Nu e. Ochii lui s-au înseninat cu totul. Vezi soarele prin ei.
Cruciulița de pe ațișoară
La nouă ani, a plecat pentru prima oară pe munte, la stână. Părinții lui nu erau înstăriți, l-au lăsat în grija unui cioban, să învețe meserie. Nu s-a mai dat dus. "Am fost de mic, cum să zic..., așa, mai sânguratic. Când am dat de pășuni, de păduri, când am simțit mirosu' oii, am știut că aici e de mine. N-am avut bani să-mi iau fluier, da' nu era bai, ciopleam cu brișca pe bâte, eram și eu cioban ca toți ciobanii. Aveam în mine o forță de n-o puteam stăpâni. Când cosam, cosam cât trei la un loc. Fugeam de douăzeci de ori până în vârfu' coastei, când altu' nu ajungea nici de două ori. Nu era brad în vârful căruia să nu mă fi suit. Și nu înțelegeam cum alți copii nu puteau. Credeam că se prefac. Că nu vor. Dacă eu aveam așa putere, mă gândeam că toată lumea tră' să fie ca mine. Dar Dumnezeu mi-a dat devreme să înțeleg cum e să nu poți".
Când a fost să plece în munte, atunci, la nouă ani, părinții i-au legat o cruciuliță la gât. Copilul nu s-a mai despărțit de ea. Știa că acolo, prinsă cu ațișoara aia, stă puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu din cerurile alea nesfârșite, Dumnezeu de peste pământurile cu oi, Dumnezeu de peste apele râului. Știa, simțea, că atât timp cât crucea va rămâne la gât, va fi ocrotit, că nimic rău n-o să i se întâmple. Până într-o zi când, în goana lui nebună, n-a simțit cum ața aceea subțire s-a rupt, iar cruciulița i-a rămas prinsă de ramurile unui copac. "Am ajuns până-n vârful vârfului, când o creangă s-a rupt cu mine și am căzut la pământ. N-am avut timp să mă răsucesc, n-am mai avut timp de nimic. Știu doar că la pământ, am dus mâna să caut cruciulița, dar nu mai era acolo". Maica Domnului, numai tu mă poți ajuta, își spunea copilul la spital, înainte de operație. "Eram un țânc, nu eram pregătit pentru moarte. Da' frică nu mi-a fost, frică nu mi-a fost niciodată în viața asta". A fost operat la gât, i-au fost înlocuite niște vertebre cu o plăcuță de metal. Șansele să rămână paralizat erau uriașe. S-a vindecat. Miraculos. "Măicuța Domnului o fost cu mine. Și o mai fost ceva: crucea. Or găsit-o în pădure și mi-or adus-o la spital. De atunci, o sângură dată m-am despărțit de ea și nici atunci n-o fost bine". Îmi arată crucea de pe gâtul lui puternic. O cruce mică, aurie, legată c-un fir. "Apăi, vreo câteva luni după operație nu mai aveam puterea de dinainte. Și abia așa am înțeles cum tră' să fie alți oameni. Cum e să fii în pielea lor". Cu vremea, puterea nemaivăzută i-a revenit, era cel dinainte. Dar înțelesese mai multe lucruri: că oamenii sunt diferiți și nu trebuie să-i mai judece, că n-are să mai facă un pas fără cruciulița lui, că puterea Domnului e mai presus de toate.
Jinarii și "mingolașii"
Pe atunci, Nicolae Minea trăia într-o lume mai bună. Asta spune el. "Erau toți bătrânii care acu' s-au dus. Ocoși oameni! Toți ciobani! Numa' să fi văzut cum intra tot satul în biserică, în port național. Că dacă te îmbrăcai altfel, era rușine mare, te vorbea lumea că ți-ai lăsat datina, ca neoamenii. 12 mii de oi erau atunci în Rîu Sadului, azi, dacă mai sunt 4 mii, e mult. Ocoși eram toți: care are cele mai multe oi, care cele mai frumoase, care cele mai îngrijite, care lucră mai mult... Altfel era... Acu', dacă un sfert de sat se mai îmbracă în port! Și stau așa... Le mănâncă lupii 30 de oi, ei dorm liniștiți, că doar le vine subvenția pe pășune... Păi, noi dormeam în genunchi, rezemați în bâtă, să nu miște lupu'!".
Nicolae Minea merge duminică de duminică la biserică, îmbrăcat în port național. Așa și-a învățat și copiii. "Așa am crescut. Ăsta sunt! Nu mi-o plăcut să fiu slugă la nimeni. Și în armată, când strigau la mine să stau drepți, eu mai mișcam o țâră. Uite așa! Pentru că-s viu!".
A văzut și a trăit multe omul ăsta în viața lui. "Zeci de ani am stat pe un sângur munte, acolo, către Lotru". Muntele era al lor, al râurenilor, și îl împărțeau cinstit, fără certuri, fără hotare. "Eram toți prieteni, pășunea era a tuturor".
Transhumanța începea toamna, către Ardeal. Mergeau pe Mureș, către Harghita și mai departe, către Cluj. "Nu era bai. Pe atunci erau ferme și colective. Pentru o oaie și câteva kile de burduf, orice om te lăsa să-ți paști turmele în câmpie". Se întorceau acasă, în Rîu Sadului, înainte de Crăciun, când începeau să fete oile. "«Mingolași» ne ziceau nouă, ciobanii din Jina Sibiului. Sau cotețari, așa, mai în batjocură. Că ei aveau cu miile de oi și trebuiau să le ducă până departe în Bărăgan, iar noi mai puține, doar câteva sute. Îi pământu' greu aici, la noi. Pământ înalt, râpe multe, șure puține, pășunea tot sus, în munte, n-ai cum să ții multe oi. Dar cu o sută de animale, o familie cu trei copii trăia bine. Atâta doar că trebuia să le păzești ca pe ochii din cap. N-aveai voie să-ți moară cinci oi, că imediat se simțea, nu ca la jinăreni. Păi lor, când îi prindea crivățul prin Bărăgan, le mureau și cu sutele!"
Pe foametea aceea mare de pe vremea lui Ceaușescu, în cinci minute, vindeai toată brânza. "Se strângeau câte 200 de oameni, de cum apăreai în Sibiu, în piață. Se călcau în picioare, săracii, strigau la tine să dai doar un kilogram, să ajungă la toată lumea... De unde să mai dai?! Oricum ai fi făcut, mai rămâneau 200 care să te certe că lor nu le-a ajuns!". Au fost vremuri grele. Dar și mai grele după revoluție. Fermele de stat din câmpie s-au vândut, au ajuns la proprietari. Nu mai era drum pentru oi, loc pentru transhumanță. Nicolae Minea s-a asociat cu alți ciobani, au arendat teren, au muncit din greu, uneori la limita subzistenței. Încet, cu trudă, a răzbit. Azi se face iarăși coadă în Sibiu, pentru brânza lui. Oful lui e că a rămas singur și că nu mai poate pleca cu oile.
Ursul, ființa lui Dumnezeu
Tot atunci, în comunism, mai exista un fel de ciobani. Ciobanii de colectivă, de CAP. "Ai fi zis că-s ca noi, da' nu erau. N-aveau râvna noastră, n-aveau mândria, n-aveau de ce să lupte. Erau niște oameni cu salar, atât. Puțin le păsa lor dacă intra ursu-n strungă! La 1 septembrie, fix, o luau la vale, că se termina contractu'. Nu conta că era vreme frumoasă. Ei n-aveau pășuni ca noi, să-ți pară rău să le strici așa devreme!". Atunci a pățit Nicolae ce a pățit. Pentru că urșii se nărăviseră la oi, obișnuiți cu ciobani de "ceapeu", care nu se împotriveau. "Un urs d-ăsta, care a dat de carne, se face mai puternic, mai rău, mai aprig. Și o să se întoarcă mereu, ca drogat, acolo unde-i oaia". Și cum oile colectivului plecaseră toate, la 1 septembrie, în vale, urșii au pornit spre celelalte stâne, cele ale ciobanilor râureni. "Am văzut sute de urși la viața mea. Dar să știți un lucru: un urs n-o să vină la tine decât dacă-ți simte frica. Mai întâi dă târcoale și se uită la tine de departe. Drept în ochi ți se uită. Să vadă cine ești. Dacă întorci capu', dacă te simte slab, apăi să știi că are să tot vină. Dacă i te uiți în ochi și îi arăți puterea ta, o să-ți ocolească stâna. La mine n-or venit niciodată, în afară de unul, nărăvit la oile ceapeului. Dar ăsta mâncase carne și nu mai era urs ca toți urșii".
În noaptea aceea, Nicolae Minea rămăsese singur, doar cu soția și doi câini. Se pregătea și el să coboare a doua zi cu turmele în vale, se spălase la râu de cu seară, iar cruciulița de la gât o pusese departe, pe o piatră. Și o uitase acolo. "Era turbat, n-am mai văzut animal așa turbat. Am luat un par și o făclie, am înmuiat-o în motorină, am aprins-o și am ieșit la el. Față în față. Urla la mine de răsuna pădurea și se arunca cu ghearele-n foc, ziceai că nici nu-l vede. Mi-o schilodit un câine, dar l-am pus pe fugă prima oară. O venit iar. Iar ne-om luptat, cu făclia și paru', iar l-am pus pe fugă. O venit și a treia oară și atunci câinele rămas n-o mai putut să iasă. Se pusese pe labe și doar se uita la mine să-l iert că nu mai avea putere. Era mort de oboseală, săracu'. Eu am ieșit. Sângur, sângur. Ursu' m-o ocolit și mi-o scăpat în strungă. Am sărit acolo și l-am încins cu paru'. El numai așa se uita la mine și urla ca stihia! A sărit cu oaia peste gard, eu, după el! Iar l-am luat cu paru'. Numa' atunci a dat drumu' la oaie și s-o întors la mine cu gura. Am vrut să-i dau cu bâta sub ochi, că acolo îl doare mai tare. S-o băgat pe sub par și o țâșnit de acolo ca mâța, direct cu gura pe mine. M-o luat de cap, de coaste, de picior, m-o smotocit și trântit, numa' cu gura. Nu m-am lăsat. M-am tras, am țâșnit de jos și dă-i în el cu pumnu' gol, că paru' și făclia erau departe. M-o luat iar. De burtă m-o luat și m-o dat jos. Nu mai aveam putere să mă ridic, gata. M-o lăsat acolo, baltă de sânge, o lăsat și oaia și dus o fost. La o lună de zile, mi-o trimis vorbă un cioban c-o găsit oaia mea într-o pădure. Vie!".
A pierdut mult sânge Nicoale Minea, rănile au fost adânci. Mai mult mort decât viu, a coborât sprijinit în boată, doar cu soția și un câine, din vârful muntelui până la spital. L-au cusut, s-a vindecat iarăși. I-a rămas doar o amorțeală a gurii, acolo, în locul de unde l-a mușcat ursul. "N-am fost supărat pe el nicio clipă! E ființa lui Dumnezeu, ca și mine. Muntele e al lui și al meu!". A fost a doua oară în viața lui Nicolae Minea, când nu a purtat cruciulița de la părinți. Și a doua oară când Dumnezeu a făcut o minune cu viața lui. "Mă întreb și acu': oare ursu' ăla de ce n-o înfipt ghearele în mine? Praf mă făcea! Și de ce, după ce m-o doborât de tot, o lăsat oaia teafără și o fugit în pădure?! Vă spun ceva: urșii știu mult mai mult decât credem noi. Asta-i sigur".
Farmece și apă sfințită
Când doctorii i-au pus diagnosticul soției - cancer la gât în fază terminală - ciobanul nostru a știut ce are de făcut. Cu femeia de mână, au început să colinde toate mânăstirile din țară. Credința și rugăciunile preoților au vindecat-o. Doar că Nicolae Minea n-are cum să uite discuția cu un preot bătrân, într-o seară, la o mânăstire ascunsă pe dealurile domoale ale Moldovei. "Măi, oameni, voi aveți farmece făcute", a spus și, brusc, ciobanul și-a amintit o întâmplare uitată. Copil, la stână, se adăpostise sub un fag înalt, împreună cu un cioban venit de peste munte, din Oltenia, un om cu ochii ca smoala. "Mă, copile", i-a spus, "vrei să bei niște lapte de la oile alea?", și i-a arătat cu degetul niște puncte albe, răsfirate pe culmea unui munte. Băiatul a făcut ochi mari, iar omul și-a scos cuțitul de la cingătoare, l-a înfipt în copac, i-a mângâiat prăselele, a rostit niște vorbe șui, iar din lama cuțitului a început să picure lapte. Omul a rânjit și l-a întrebat din nou: "Da' acu' vrei să vezi ce o să mulgă ciobanii diseară?". Iar din lama cuțitului a început să curgă sânge. Într-o fugă a ajuns copilul la stâna aceea și cu ochii lui a văzut că seara, la muls, oile nu mai dădeau lapte, ci sânge, un sânge negru, ca smoala. Doar cu preot și sfeștanie s-au vindecat oile din turmă. "Niște satane, nu oameni", zice Nicolae Minea.
A pățit-o și el, pe pielea lui: "Oile mele, pe care le-am crescut de când erau mieluți, pe care le chemam pe nume, și ele veneau la mine, fiecare după numele ei și, dacă treceam prin râu, ele veneau după mine, oile mele nu mă mai ascultau. Parcă vorbeam la pietre. Și iarba era mare, neîncepută, nici pasărea nu intrase încă în ea. Și ele nu mai mâncau! A doua zi le fel. A treia zi la fel! Dacă am văzut așa, am știut că-i lucru necurat și mi s-a făcut și mie de rău. Și am scos apa sfințită, că niciodată, nu plec pe munte fără ea, și le-am stropit cu apă și m-am rugat la Domnul să-mi ajute. Până seara, erau toate ca înainte!".
Moșneagul de la fântână
"N-ai ce căuta pe munte fără credință în Dumnezeu. Nu te poți numi cioban dacă n-ai credință! Vine o furtună-n munte, vezi cum trăsnește-n bolovanii ăia, de acolo sare fulgeru' într-un brad și îl face cenușă, câine mort în stânga, câine asurzit în dreapta, și tu în mijlocul furtunii și de tine nu se atinge nimic?!? Păi, cum să nu vezi că ești ocrotit?!". Nicolae Minea privește cu ochi albaștri cerul, iar cerul se face albastru de la ochii lui. Îl întreb cum e acum, la 60 de ani, dacă e altfel de cum era tânăr. "Nu-s leneș, nu nimic, da' nu mai am viteza aia din tinerețe. Și e mai bine așa! Mintea să-mi fie bună, Doamne îți mulțumesc!". Viteza aia, felul lui aprig de a fi i-au adus și ponoase. "Am început să vorbesc urât, că tot auzeam în jurul meu. E de ajuns să înjuri o dată, că dup-aia gura nu mai are stâpân. Să fi avut 25 de ani. Aveam copilașii mici și eu începusem să trântesc pocitanii de vorbe. Totul era bine, eram sănătos, iubit, iubeam, nu-mi murea nicio oaie, nu veneau lupii la stâna mea, toți banii mereau unde trebuia. Și eu eram așa de supărat... Supărată inima me'! Știu că veneam din transhumanță și m-am oprit pe niște câmpuri, să dau apă la măgari. Și acolo m-am întâlnit cu un moșneag. «Ce te apasă pe tine, omule?», m-o întrebat. «Uite, înjur, moșule», i-am zis. «Apăi, nu-i bine», mi-o zâs. «De ce nu spui tu rugăciunea ciobanului, ca să scapi de păcat?». Atât mi-o zâs. Eu nu știam de nicio rugăciune a ciobanului. Da' acasă, la vreo două săptămâni după ce mă întorsesem, găsesc în poartă o scrisoare. O deschid: rugăciunea era acolo. Io nu i-am spus la moș cine sunt, d-apăi unde stau! No, și am spus rugăciunea aia din tot sufletul meu și, după un timp, când îmi venea furia aia să înjur, totu' se oprea-n gât și nu mai ieșea un cuvânt! De atunci n-am mai putut înjura în toată viața me'!".
Minunea de la Mânăstirea Prislop
Nicolae a mai simțit o dată atingerea miraculoasă a lui Dumnezeu. E ceva ce n-a povestit nimănui, nici măcar apropiaților. "Poate c-o venit timpul s-o spun acum", zice. "Domnule, eu puteam să beau mai mult ca oricine. 12 kile de vin la o masă era nimic pentru mine! Și veneam pe picioare acasă și jucam până dimineața. Beam rar, da' când beam, se speria lumea. Era prea mult. Eram prea mult". În zilele acelea, a plecat spre Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie Boca, cu câțiva prieteni și nepoți. "Am ajuns în Hunedoara devreme, ne-am luat de povești. «Hai la o terasă», le-am zis. Am băut până dimineața, nici nu mai știu cât. A doua zi, rău' cel mare! Mergeam spre mormânt și mă gândeam «uite cum m-o sucit necuratu' pe mine!». Să nu pot spune o rugăciune treaz în mintea mea și în sufletul meu! Și atâta m-am supărat în inima mea, că-mi curau lacrimile când mergeam spre Părintele! Părinte, ziceam, uite ce am ajuns să fiu, să nu mă pot stăpâni pe mine! Uite ce face satana din mine! Pofta mea de băutură și de vorbă! Părinte, roag-o pe Maica Domnului, și luați de la mine păcatul ăsta! Și așa a fost. Dintr-odată! Sunt 30 de ani de atunci, iar eu nu mai pot lua decât o singură înghițitură de băutură! Una, atât". Acum, de Crăciun, și-a spus că poate ciocni un pahar de vin la masă. Prima gură, îmi spune, a curs ca un balsam prin tot corpul. Când a ridicat paharul să soarbă din nou, nu l-a mai putut ridica. O forță uriașă îl țintuia lipit de masă. A știut. S-a oprit. I-a mulțumit Domnului: "Până aici! Las' să bea cine vrea, nu eu!".
Nicolae Minea tace și zâmbește. Mă roagă să-i gust brânza. O gust: toată curățenia ierbii și a muntelui e în bucățica asta de telemea albă. Își pune cojocul cel nou de cioban, mă privește adânc în ochi și-mi strânge mâna tăcut. "Mergeți cu Dumnezeu". În ochii lui albaștri, cerul e mai senin ca niciodată.