Rugăciunea ciobanului

Matei Florian
Ochi albaștri

Nu e greu să ajungi până în Rîu Sadului. Pentru asta există hărți și indicatoare. Sunt 35 de kilometri de la Sibiu până aici, sus, unde asfaltul se oprește și încep potecile care urcă în Munții Cindrel. Un sat așezat de-a lungul râului, cu case de-o parte și de alta a drumului, între­rup­te doar de mici hudicioare. Liniș­tea e la ea acasă. Ciobanii la fel, doar iarna încă nu a trecut, iar soarele are dinți cu care mușcă pământul.
Poarta casei se deschide și intru. Aici, înăuntru, se află ros­tul, tihna și povestea unui om: Nicolae Minea, cioban din Rîu Sadului. M-a primit, mă ascul­tă, mă privește cu niște ochi albaștri de care nu te poți feri. Un băr­­bat drept, aspru, puter­nic, cu o frun­te albă, mușcată de vânt și de soare, pe care se înalță însemnul său de cioban - căciula neagră, din lână de oaie. "Haideți, intrați, dar să știți că eu n-am cum să stau, că nici brân­z­a nu stă după mine". Doamne ajută, îmi zic, și-am intrat. S-a des­chis și cea­laltă poartă, cea nevăzută, a omu­lui. Povestea poate să înceapă.

Sângur

Cinci copii are Nicolae Mi­nea și un mare regret. Nu îl spu­­ne, dar îl simți în felul apă­sat cu care rostește cuvin­tele: "Fiecare hotărăște în via­ță pen­tru el". Cuvintele se așază grele printre lu­cruri și rămân o vreme acolo, pe lângă crinta de brân­ză, căl­dările de aramă și vasele în care se scur­ge zerul. "Din trei feciori, niciunul nu mi-a ră­mas acasă. De mici i-am dus sus, în munte. Să sim­tă. Să se învețe. Când s-or făcut de școală, mă tot frămân­tam dacă să-i las să se ducă sau nu. Doamne fe­rește, mă gândeam, nu-i mai prind la stână dacă în­vață bine! «Cum să nu-i lași?!», mi-a spus ne­vasta. Chiar așa: cum?! Sigur că i-am lăsat! Da' de ce mi-o fost frică n-am scăpat! La școală, tot primii erau. Și, uite, mi-or plecat dup-aia toți. Al doilea fecior, la care trăgeam speranță să rămână, m-o lăsat cu oile-n grădină când o împlinit 21 de ani, și dus o fost!"
Nicolae Minea amestecă încet în lapte, pentru ca brânza să prindă cheag, pentru ca toate cuvintele astea care dor să se risipească. Dar ele sunt acolo, vii, s-au ascuns în tăcerea care s-a așezat între noi. "Tocmai atunci s-o nimerit să fie ani grei pentru noi, ciobanii. Piața o fost la pământ, pieile de oaie le lăsai în păduri, la vulpi, că acasă nu ți le mai lua nimeni, din lână abia dacă mai făceai un cojoc de care tot tu aveai trebuință. Și nici lor, după ce or făcut școala și or învățat atâtea lucruri, parcă nu le mai venea să stea legați de animale. Când or văzut că muncim degeaba, și abia dacă supravie­țu­iești, m-or lăsat. S-or dus toți în Germania, lu­crea­ză acolo, au mașâni și nu vor să se însoare". Baciul Nicolae ia țancul, bățul crestat, măsoară ca­șul, se uită să vadă dacă s-a spoit. E bine. Ames­tecă din nou laptele prins, cuvintele. "Mi s-o îmbol­năvit și femeia cam tot atunci. Cinci operații o tot avut. Înainte de boală, ea făcea brânza, eu eram cu ani­ma­lele. A trebuit, cu boala, să-și ia serviciu mai ușor. Iar eu am rămas sângur, cu copiii mai mici, fata mea mare, care-i la școală acum, pe-a zecea, și aia mică, de 13 ani. Cumva, necumva, o trebuit să mă descurc. Și după o viață de cioban, o trebuit să trec la vaci. Că astea nu-ți dau așa bătaie de cap ca oile și poți să le mai lași și sângure. Dar nu mă plâng. Mă descurc. Iar acu', ce-o fost greu o trecut și, mul­țu­mesc lui Dumnezeu, îmi merge foarte bine, nu bine! Am prețuri corecte și când ajung în piața din Sibiu, în juma' de zi, am dat toată brânza. N-am producție pe cât mi se cere. Un om bun, ca să-l iau ajutor, cere o mie de euro salar, iar eu, mai mult de 25 de milioane, cu mâncare și țigări, nu pot oferi. Nu pot să fac mai mult, că-i greu sângur, cu ani­ma­le multe. Oile le-am dat băiatului, băiatul mi le-o adus înapoi. Mno...".
Ai spune că după o viață petrecută cu oile în mun­­te, trebuie să fie cumplit de greu pentru omul ăsta. Nu e. Ochii lui s-au înseninat cu totul. Vezi soarele prin ei.

Cruciulița de pe ațișoară

La nouă ani, a plecat pentru pri­ma oară pe munte, la stână. Părinții lui nu erau înstăriți, l-au lăsat în grija unui cioban, să în­vețe meserie. Nu s-a mai dat dus. "Am fost de mic, cum să zic..., așa, mai sânguratic. Când am dat de pășuni, de pă­duri, când am simțit mirosu' oii, am știut că aici e de mine. N-am avut bani să-mi iau flu­ier, da' nu era bai, cio­pleam cu brișca pe bâte, eram și eu cio­ban ca toți ciobanii. Aveam în mine o forță de n-o puteam stă­pâni. Când cosam, cosam cât trei la un loc. Fugeam de două­zeci de ori până în vârfu' coas­tei, când altu' nu ajungea nici de două ori. Nu era brad în vârful căruia să nu mă fi suit. Și nu înțe­legeam cum alți copii nu puteau. Credeam că se pre­fac. Că nu vor. Dacă eu aveam așa putere, mă gân­deam că toată lumea tră' să fie ca mine. Dar Dumnezeu mi-a dat devre­me să înțeleg cum e să nu poți".
Când a fost să plece în munte, atunci, la nouă ani, părinții i-au legat o cruciuliță la gât. Copilul nu s-a mai despărțit de ea. Știa că acolo, prinsă cu ați­șoara aia, stă puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu din ce­rurile alea nesfârșite, Dumnezeu de peste pămân­turile cu oi, Dumnezeu de peste apele râului. Știa, simțea, că atât timp cât crucea va rămâne la gât, va fi ocrotit, că ni­mic rău n-o să i se în­tâmple. Până într-o zi când, în goana lui nebu­nă, n-a simțit cum ața aceea subțire s-a rupt, iar cruciulița i-a rămas prinsă de ramu­rile unui copac. "Am ajuns pâ­nă-n vârful vârfului, când o crean­gă s-a rupt cu mine și am căzut la pământ. N-am avut timp să mă răsucesc, n-am mai avut timp de nimic. Știu doar că la pă­mânt, am dus mâna să caut cruciulița, dar nu mai era acolo". Maica Domnului, numai tu mă poți ajuta, își spu­nea copilul la spital, înainte de operație. "Eram un țânc, nu eram pregătit pentru moarte. Da' frică nu mi-a fost, frică nu mi-a fost niciodată în viața asta". A fost operat la gât, i-au fost înlocui­te niște vertebre cu o plăcuță de metal. Șansele să rămână paralizat erau uriașe. S-a vindecat. Mira­cu­los. "Măicuța Dom­nului o fost cu mine. Și o mai fost ceva: crucea. Or găsit-o în pădure și mi-or adus-o la spital. De atunci, o sângură dată m-am des­­părțit de ea și nici atunci n-o fost bine". Îmi ara­tă crucea de pe gâtul lui puternic. O cruce mică, aurie, legată c-un fir. "Apăi, vreo câteva luni după operație nu mai aveam puterea de dinainte. Și abia așa am înțeles cum tră' să fie alți oameni. Cum e să fii în pielea lor". Cu vremea, puterea nemaivăzută i-a revenit, era cel dinainte. Dar înțelesese mai mul­te lucruri: că oamenii sunt diferiți și nu trebuie să-i mai judece, că n-are să mai facă un pas fără cru­ciu­lița lui, că puterea Domnului e mai presus de toate.

Jinarii și "mingolașii"

Pe atunci, Nicolae Minea trăia într-o lume mai bună. Asta spune el. "Erau toți bătrânii care acu' s-au dus. Ocoși oameni! Toți ciobani! Numa' să fi văzut cum intra tot satul în biserică, în port națio­nal. Că dacă te îmbrăcai altfel, era rușine mare, te vorbea lumea că ți-ai lăsat datina, ca neoamenii. 12 mii de oi erau atunci în Rîu Sadului, azi, dacă mai sunt 4 mii, e mult. Ocoși eram toți: care are cele mai multe oi, care cele mai frumoase, care cele mai îngrijite, care lucră mai mult... Altfel era... Acu', dacă un sfert de sat se mai îmbracă în port! Și stau așa... Le mănâncă lupii 30 de oi, ei dorm liniștiți, că doar le vine subvenția pe pășune... Păi, noi dormeam în genunchi, rezemați în bâtă, să nu miște lupu'!".
Nicolae Minea merge duminică de duminică la biserică, îmbrăcat în port național. Așa și-a învățat și copiii. "Așa am crescut. Ăsta sunt! Nu mi-o plă­cut să fiu slugă la nimeni. Și în armată, când stri­gau la mine să stau drepți, eu mai mișcam o țâră. Uite așa! Pentru că-s viu!".
A văzut și a trăit multe omul ăsta în viața lui. "Zeci de ani am stat pe un sângur munte, acolo, către Lotru". Muntele era al lor, al râurenilor, și îl împărțeau cinstit, fără certuri, fără hotare. "Eram toți prieteni, pășunea era a tuturor".
Transhumanța începea toamna, către Ardeal. Mergeau pe Mureș, către Harghita și mai departe, către Cluj. "Nu era bai. Pe atunci erau ferme și co­lec­tive. Pentru o oaie și câteva kile de burduf, orice om te lăsa să-ți paști turmele în câmpie". Se întor­ceau acasă, în Rîu Sadului, înainte de Crăciun, când începeau să fete oile. "«Mingolași» ne ziceau nouă, ciobanii din Jina Sibiului. Sau cotețari, așa, mai în batjocură. Că ei aveau cu miile de oi și trebuiau să le ducă până departe în Bărăgan, iar noi mai pu­ține, doar câteva sute. Îi pământu' greu aici, la noi. Pământ înalt, râpe multe, șure puține, pășunea tot sus, în munte, n-ai cum să ții multe oi. Dar cu o sută de animale, o familie cu trei copii trăia bine. Atâta doar că trebuia să le păzești ca pe ochii din cap. N-aveai voie să-ți moară cinci oi, că imediat se simțea, nu ca la jinăreni. Păi lor, când îi prindea crivățul prin Bărăgan, le mureau și cu sutele!"
Pe foametea aceea mare de pe vremea lui Ceau­șes­cu, în cinci minute, vindeai toată brânza. "Se strân­geau câte 200 de oameni, de cum apăreai în Sibiu, în piață. Se călcau în picioare, săracii, stri­gau la tine să dai doar un kilogram, să ajungă la toată lumea... De unde să mai dai?! Oricum ai fi făcut, mai rămâneau 200 care să te certe că lor nu le-a ajuns!". Au fost vremuri grele. Dar și mai grele după revoluție. Fermele de stat din câmpie s-au vân­­dut, au ajuns la proprietari. Nu mai era drum pentru oi, loc pentru transhumanță. Nicolae Minea s-a asociat cu alți ciobani, au arendat teren, au mun­cit din greu, uneori la limita subzistenței. Încet, cu trudă, a răzbit. Azi se face iarăși coadă în Sibiu, pentru brânza lui. Oful lui e că a ră­mas singur și că nu mai poate pleca cu oile.

Ursul, ființa lui Dumnezeu

Tot atunci, în comunism, mai exis­ta un fel de ciobani. Ciobanii de colec­tivă, de CAP. "Ai fi zis că-s ca noi, da' nu erau. N-aveau râv­na noastră, n-aveau mân­dria, n-aveau de ce să lup­te. Erau niște oameni cu salar, atât. Puțin le păsa lor dacă intra ursu-n strungă! La 1 septembrie, fix, o luau la vale, că se termina con­tractu'. Nu conta că era vreme fru­moa­să. Ei n-aveau pă­șuni ca noi, să-ți pară rău să le strici așa devreme!". Atunci a pățit Nicolae ce a pățit. Pen­tru că urșii se nărăviseră la oi, obiș­nuiți cu ciobani de "cea­peu", care nu se împotriveau. "Un urs d-ăsta, care a dat de carne, se face mai puternic, mai rău, mai aprig. Și o să se întoarcă mereu, ca drogat, acolo unde-i oaia". Și cum oile colectivului plecaseră toate, la 1 sep­tembrie, în vale, urșii au pornit spre celelalte stâne, cele ale ciobanilor râureni. "Am văzut sute de urși la viața mea. Dar să știți un lu­cru: un urs n-o să vină la tine decât dacă-ți simte frica. Mai întâi dă târ­coa­le și se uită la tine de departe. Drept în ochi ți se uită. Să vadă cine ești. Dacă întorci capu', dacă te simte slab, apăi să știi că are să tot vină. Dacă i te uiți în ochi și îi arăți puterea ta, o să-ți ocolească stâna. La mine n-or venit niciodată, în afară de unul, nărăvit la oile ceapeului. Dar ăsta mâncase carne și nu mai era urs ca toți urșii".
În noaptea aceea, Nicolae Minea rămăsese sin­gur, doar cu soția și doi câini. Se pregătea și el să coboare a doua zi cu turmele în vale, se spălase la râu de cu seară, iar cruciulița de la gât o pusese de­parte, pe o piatră. Și o uitase acolo. "Era turbat, n-am mai văzut animal așa turbat. Am luat un par și o făclie, am înmuiat-o în motorină, am aprins-o și am ieșit la el. Față în față. Urla la mine de răsu­na pădurea și se arunca cu ghearele-n foc, ziceai că nici nu-l vede. Mi-o schilodit un câine, dar l-am pus pe fugă prima oară. O venit iar. Iar ne-om lup­tat, cu făclia și paru', iar l-am pus pe fugă. O venit și a treia oară și atunci câinele rămas n-o mai putut să iasă. Se pusese pe labe și doar se uita la mine să-l iert că nu mai avea putere. Era mort de obo­seală, săracu'. Eu am ieșit. Sângur, sângur. Ursu' m-o ocolit și mi-o scăpat în strungă. Am sărit acolo și l-am încins cu paru'. El numai așa se uita la mine și urla ca stihia! A sărit cu oaia peste gard, eu, după el! Iar l-am luat cu paru'. Numa' atunci a dat drumu' la oaie și s-o întors la mine cu gura. Am vrut să-i dau cu bâta sub ochi, că acolo îl doare mai tare. S-o băgat pe sub par și o țâșnit de acolo ca mâța, direct cu gura pe mine. M-o luat de cap, de coaste, de picior, m-o smotocit și trântit, numa' cu gura. Nu m-am lăsat. M-am tras, am țâșnit de jos și dă-i în el cu pumnu' gol, că paru' și făclia erau departe. M-o luat iar. De burtă m-o luat și m-o dat jos. Nu mai aveam putere să mă ridic, gata. M-o lăsat acolo, baltă de sânge, o lăsat și oaia și dus o fost. La o lună de zile, mi-o trimis vorbă un cioban c-o găsit oaia mea într-o pădure. Vie!".
A pierdut mult sânge Nicoale Minea, rănile au fost adânci. Mai mult mort decât viu, a coborât spri­ji­nit în boată, doar cu soția și un câine, din vârful muntelui până la spital. L-au cusut, s-a vindecat ia­răși. I-a rămas doar o amorțeală a gurii, acolo, în locul de unde l-a muș­cat ursul. "N-am fost su­părat pe el nicio clipă! E ființa lui Dumnezeu, ca și mine. Muntele e al lui și al meu!". A fost a doua oară în viața lui Nicolae Minea, când nu a purtat cruciulița de la părinți. Și a doua oară când Dumnezeu a făcut o minune cu viața lui. "Mă în­treb și acu': oare ursu' ăla de ce n-o înfipt ghea­rele în mine? Praf mă fă­cea! Și de ce, după ce m-o doborât de tot, o lăsat oaia teafără și o fugit în pădure?! Vă spun ceva: urșii știu mult mai mult decât credem noi. Asta-i si­gur".

Farmece și apă sfințită

Când doctorii i-au pus diagnosticul soției - cancer la gât în fază terminală - ciobanul nostru a știut ce are de făcut. Cu femeia de mâ­nă, au înce­put să co­linde toate mânăstirile din țară. Credința și rugă­ciu­nile preoților au vindecat-o. Doar că Nicolae Minea n-are cum să uite discuția cu un preot bătrân, într-o seară, la o mânăstire ascunsă pe dealurile do­moale ale Moldovei. "Măi, oameni, voi aveți far­mece fă­cute", a spus și, brusc, ciobanul și-a amintit o în­tâmplare uitată. Copil, la stână, se adăpostise sub un fag înalt, împreună cu un cioban venit de peste munte, din Oltenia, un om cu ochii ca smoala. "Mă, copile", i-a spus, "vrei să bei niște lapte de la oile alea?", și i-a arătat cu degetul niște puncte albe, răsfirate pe culmea unui munte. Băiatul a făcut ochi mari, iar omul și-a scos cuțitul de la cingă­toa­re, l-a înfipt în copac, i-a mângâiat prăselele, a rostit niște vorbe șui, iar din la­ma cuțitului a început să picure lapte. Omul a rânjit și l-a întrebat din nou: "Da' acu' vrei să vezi ce o să mulgă ciobanii disea­ră?". Iar din lama cuțitului a început să curgă sân­ge. În­tr-o fugă a ajuns copi­lul la stâna aceea și cu ochii lui a văzut că sea­ra, la muls, oile nu mai dă­deau lapte, ci sânge, un sânge ne­gru, ca smoala. Doar cu preot și sfeș­tanie s-au vin­decat oile din turmă. "Niș­te satane, nu oa­meni", zice Ni­co­lae Minea.
A pățit-o și el, pe pielea lui: "Oile me­le, pe care le-am cres­cut de când erau mieluți, pe care le che­mam pe nume, și ele veneau la mine, fiecare după nu­mele ei și, dacă treceam prin râu, ele veneau după mine, oile mele nu mă mai ascultau. Parcă vor­beam la pietre. Și iarba era mare, neîncepută, nici pasărea nu intrase încă în ea. Și ele nu mai mâncau! A doua zi le fel. A treia zi la fel! Dacă am văzut așa, am știut că-i lucru necurat și mi s-a făcut și mie de rău. Și am scos apa sfințită, că niciodată, nu plec pe munte fără ea, și le-am stropit cu apă și m-am rugat la Dom­nul să-mi ajute. Până seara, erau toate ca înainte!".

Moșneagul de la fântână

"N-ai ce căuta pe munte fără credință în Dum­ne­zeu. Nu te poți numi cioban dacă n-ai credință! Vine o furtună-n munte, vezi cum trăsnește-n bolo­vanii ăia, de acolo sare fulgeru' într-un brad și îl face cenușă, câine mort în stânga, câine asurzit în dreapta, și tu în mijlocul furtunii și de tine nu se atinge nimic?!? Păi, cum să nu vezi că ești ocro­tit?!". Nicolae Minea privește cu ochi albaștri cerul, iar cerul se face albastru de la ochii lui. Îl întreb cum e acum, la 60 de ani, dacă e altfel de cum era tânăr. "Nu-s leneș, nu nimic, da' nu mai am viteza aia din tinerețe. Și e mai bine așa! Mintea să-mi fie bună, Doamne îți mulțumesc!". Viteza aia, felul lui aprig de a fi i-au adus și ponoase. "Am început să vorbesc urât, că tot auzeam în jurul meu. E de ajuns să înjuri o dată, că dup-aia gura nu mai are stâpân. Să fi avut 25 de ani. Aveam copilașii mici și eu începusem să trântesc pocitanii de vorbe. Totul era bine, eram sănătos, iubit, iu­beam, nu-mi murea nicio oaie, nu veneau lupii la stâna mea, toți banii mereau unde trebuia. Și eu eram așa de supărat... Supărată inima me'! Știu că veneam din transhumanță și m-am oprit pe niște câmpuri, să dau apă la măgari. Și acolo m-am întâl­nit cu un moș­neag. «Ce te apasă pe tine, omule?», m-o în­trebat. «Uite, în­jur, moșule», i-am zis. «Apăi, nu-i bine», mi-o zâs. «De ce nu spui tu rugă­ciu­nea ciobanului, ca să scapi de păcat?». Atât mi-o zâs. Eu nu știam de nicio rugăciune a ciobanului. Da' acasă, la vreo două săptă­mâni după ce mă întorsesem, gă­sesc în poartă o scrisoare. O deschid: rugă­ciu­nea era acolo. Io nu i-am spus la moș cine sunt, d-apăi unde stau! No, și am spus rugă­ciunea aia din tot sufletul meu și, după un timp, când îmi venea furia aia să înjur, totu' se o­prea-n gât și nu mai ieșea un cuvânt! De atunci n-am mai putut înjura în toată viața me'!".

Minunea de la Mânăstirea Prislop

Nicolae a mai simțit o dată atingerea mira­cu­loasă a lui Dumnezeu. E ceva ce n-a povestit nimă­nui, nici măcar apropiaților. "Poate c-o venit timpul s-o spun acum", zice. "Domnule, eu puteam să beau mai mult ca oricine. 12 kile de vin la o masă era nimic pentru mine! Și veneam pe picioare acasă și jucam până dimineața. Beam rar, da' când beam, se speria lumea. Era prea mult. Eram prea mult". În zilele acelea, a plecat spre Prislop, la mor­mântul Părintelui Arsenie Boca, cu câțiva prieteni și nepoți. "Am ajuns în Hunedoara devreme, ne-am luat de povești. «Hai la o terasă», le-am zis. Am băut până dimineața, nici nu mai știu cât. A doua zi, rău' cel mare! Mergeam spre mormânt și mă gândeam «uite cum m-o sucit necuratu' pe mine!». Să nu pot spune o rugăciune treaz în mintea mea și în sufletul meu! Și atâta m-am supărat în inima mea, că-mi curau lacrimile când mergeam spre Părintele! Părinte, ziceam, uite ce am ajuns să fiu, să nu mă pot stă­pâni pe mine! Uite ce face satana din mine! Pofta mea de băutură și de vorbă! Pă­rinte, roag-o pe Maica Domnului, și luați de la mine păcatul ăsta! Și așa a fost. Dintr-odată! Sunt 30 de ani de atunci, iar eu nu mai pot lua decât o singură înghițitură de băutură! Una, atât". Acum, de Crăciun, și-a spus că poate ciocni un pahar de vin la masă. Prima gură, îmi spune, a curs ca un bal­sam prin tot corpul. Când a ridicat paharul să soarbă din nou, nu l-a mai putut ridica. O forță uriașă îl țintuia lipit de masă. A știut. S-a oprit. I-a mulțumit Domnului: "Până aici! Las' să bea cine vrea, nu eu!".
Nicolae Minea tace și zâmbește. Mă roagă să-i gust brânza. O gust: toată curățenia ierbii și a mun­telui e în bucățica asta de telemea albă. Își pune co­jocul cel nou de cioban, mă privește adânc în ochi și-mi strânge mâna tăcut. "Mergeți cu Dumnezeu". În ochii lui albaștri, cerul e mai senin ca niciodată.