De șapte ani citesc această revistă minunată, aproape de inima mea, aproape de cei care au mari necazuri sau mici bucurii. După ce am citit sute de reportaje despre durere și deznădejde, despre oameni care au luptat pentru existență într-un fel sau altul, m-am decis să vă scriu despre marea mea încercare de a trăi, când nu mai erau speranțe. În toamna aceasta se împlinesc 33 de ani de la cea mai cumplită încercare a vieții mele.
Aveam 28 ani, eram căsătorită și aveam o fetiță de 7 anișori, care era lumina ochilor mei. Lucram însă într-un mediu umed (încărcam sifoane), unde am contractat o boală groaznică pentru vremea aceea: defect septal interatrial! Analizele făcute la Fundeni arătau fără echivoc că trebuia intervenit de urgență printr-o operație pe cord deschis. Problemele de acasă, cumulate cu boala mea, mă aduseseră într-o stare fizică și psihică precară. În ziua când trebuia să merg în sala de operație, am îndrăznit să-l întreb pe doctorul care urma să mă opereze ce șanse am. M-a mângâiat pe frunte și mi-a spus așa: "Mărioară dragă, ai 50% șanse de la noi și 50% șanse de la Dumnezeu". Am înțeles că operația era foarte grea. Știam din explicațiile dumnealui că o arteră era înfundată și un perete al inimii fisurat! Toată noaptea nu am dormit, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi ajute și am intrat la operație. A durat 8 ore și jumătate! Apoi a început lupta pentru supraviețuire. Dar greul trecuse, fără ca eu să știu ce se întâmplase, cât durase operația. Mama mea (Dumnezeu s-o ocrotească!) a vorbit cu preotul din comună, pentru ziua când voi fi operată, să țină o slujbă în biserică, împreună cu surorile mele și cei mai apropiați mie, pentru a se ruga lui Dumnezeu și Maicii Domnului să-mi ajute. Și așa, prin priceperea medicilor și cu ajutorul Celui de Sus, am reușit să scap din această cumpănă. În timp ce eu eram pe masa de operație, în biserica din comună răsunau rugile celor apropiați, iar preotul s-a întrecut pe sine, ținând o slujbă minunată, care a stors lacrimi din ochii celor prezenți. Acum, după 33 de ani, mă gândesc că, deși nu aveam mari șanse de a trăi, bunul Dumnezeu a fost milostiv cu mine, chiar dacă rugăciunile au fost ale altora... Apoi am început încet, încet, să iau viața de la capăt. M-am atașat de Biserică, unde îmi petrec o mare parte din timp. Țin toate posturile de peste an și mi-am aflat liniștea sufletească. Puterea lui Dumnezeu este mare! Acum simt că sunt fericită. O fericire aparte, care mă inundă ca o lumină venită de undeva de sus! Mulțumesc, Doamne, pentru tot ce-ai făcut pentru mine!
RADU MARIA - Câmpina