Iluminările părintelui TUDOR

- E preot de spital şi încearcă să aline suferinţele grele ale bol­navilor, cu rugăciuni. Ştie calea. Părintele TUDOR CIOCAN a trebuit să urce şi el Golgota, ca să întâlnească lumina lui Dumnezeu -

Lumina din amfiteatru

Era într-o după-amiază, vara, în sesiune, şi el răsfoia nişte cursuri, într-o sală de amfiteatru a Institutului Politehnic din Bucureşti. Îşi amin­teşte cum durerile i-au cuprins mai întâi picioa­rele, apoi au urcat pe şira spinării şi, în cele din urmă, i-au luat în stăpânire tot trupul. Era aproa­pe paralizat. Cu ultimele pu­teri, s-a întins în­cet, pe spate, pe-o bancă, şi a rămas aşa, în­lemnit, fără să poa­tă scoate un sunet, cu ochii pi­roniţi în tavanul alb. "Auzeam şi vedeam foarte bi­ne totul, nu eram inconştient, dar eram total încleş­tat. Simţeam cum trupul mi se ră­ceşte, încet-încet. M-a cuprins o fri­că de moarte. Cui să cer aju­tor? Nu ştiam nimic des­pre Dum­nezeu. Nici măcar Tatăl Nostru. Şi atunci, aşa cum stăteam, aproape paralizat dar foarte lucid, s-a înălţat din sufletul meu un fel de strigare: "Doam­ne, dacă exişti, aju­tă-mă!". În clipa aceea, am vă­zut o lumină puternică, sus, pe ta­van, şi am auzit glasurile colegilor mei. Văzând că dispă­rusem din bancă, m-au căutat şi m-au găsit acolo, întins, nemişcat, fără să pot vorbi... Au chemat Salvarea şi am aflat atunci că nu era grav. Făcu­sem o criză de spasmofilie din pricina oboselii..."

- Părinte Tudor, întâmplarea pe care o po­vestiţi s-a petrecut la anii adolescenţei, o vârstă la care majoritatea tinerilor ştiu, din familie, dru­mul spre Dumnezeu. Pentru dvs. n-a fost nimeni să vă îndrume?

- A existat o vagă apropiere de credinţă, în anii copilăriei. Vara, îmi petreceam vacanţele cu părinţii la Mânăstirea Agapia, unde locuiam la o măicuţă, dar nu aveam nici curiozitatea şi nici răbdarea de a mer­­ge la slujbele care se ţineau în biserică. Nu ştiam să fac rugăciuni. Îmi plăcea în schimb să ascult clopotul mânăsti­rii, când bătea la 5 di­mineaţa, de Utrenie, şi să mă culc mai de­parte. (râde) Iar maicile erau extrem de discrete. Niciodată nu mi-au spus că trebuie să mă duc la biserică, să mă închin. Mă lăsau în pace, şi pă­rinţii la fel. N-am avut niciun fel de presiune din par­tea lor înspre a crede sau a nu crede, sin­gu­rele "ademeniri" veneau din atmo­sfera cu totul deosebită a locului, din pre­zenţa permanentă a maicilor, din cântările lor minunate, care se revărsau din biserică peste pajiştile pline de flori, din harul care pluteşte peste pământurile acelea şi care îţi pătrunde în suflet, că vrei sau nu vrei. Dar ceea ce m-a marcat cel mai puternic în perioada aceea a fost o excursie pe care am făcut-o cu tata, la schiturile dimprejur. Eram elev în clasa a cincea, şi într-o zi frumoasă de vară, am urcat prin codrii care la acea vreme erau puţin umblaţi, la Agapia Veche, apoi am trecut munţii la Sihăstria şi de acolo am urcat la Sihla. În tot acest răstimp, tata, care era profesor la Conser­vator, mi-a vorbit des­pre armonii, des­pre ar­monia mu­zi­cii, a na­turii şi armonia lumii cu Dumnezeu. De min­tea mea de co­pil de clasa a cin­cea s-a lipit atunci o idee: că mai presus de tot ceea ce vedem şi pipăim, există CEVA care ne gu­vernează, ceva su­prem, mai pre­sus de noi. Tata nu mi-a spus să cred sau să nu cred, dar discuţia cu el m-a marcat, a devenit un fel de credinţă ne­prac­ticată. Deşi am terminat poli­teh­nica, am ră­mas preocupat de filosofie, de în­trebările mari ale vieţii, iar în 1989, în timp ce eram încă student, am mers la con­cursul "Traian Lalescu", un fel de olim­piadă. M-am dus la filosofie şi m-am calificat la faza pe ţară, care se desfăşura la Timişoara.

"Ai cerut să Mă vezi. Acesta sunt"

În anii când părintele Tudor făcea facultatea la Bucureşti, oraşul de pe malul Begăi era o mică oază de libertate, într-o lume înţărcuită. La faza naţională a concursului de filosofie veniseră stu­denţi din toată ţara. Tineri asemenea lui, cu min­tea deschisă, însetaţi de o cunoaştere pe care regimul o îngăduia cu multă zgârcenie. Nopţile acelui aprilie 1989, când hălăduiau prin oraşul încălzit de primăvara timpurie, discuţiile nesfâr­şite sub cerul plin de stele anunţau zorii unei lumi în care îşi dorise demult să păşească. Atunci s-a produs a doua iluminare care avea să-l apropie de Dumne­zeu. În ultima zi a concursului, orga­nizatorii le-au propus să le arate centrul Timişoa­rei. Aşa a ajuns pentru prima dată la catedrala ortodoxă. Nu obiş­nuia să intre în biserici, dar acum a acceptat, alături de ceilalţi studenţi. Atunci s-a întâmplat! Fără de veste, ca o explozie uriaşă de lumină.
"Nu ştiu de ce şi nici cum s-a întâmplat, dar am trăit un mare miracol. De cum am intrat în biserică, am fost cuprins de o mare de lumină. Nu era lu­mina soarelui, nu venea din ferestre. Era o lumină extraordinară, care strălucea fără să mă orbească, foarte clară şi foarte... prezentă. Simţeam în ea ca o mângâiere, o bucurie ne­spusă, un "cineva" foarte milostiv şi extrem de blând şi de iubitor. Îmi e foarte greu să spun exact de unde a apărut lumina aceea, pentru că am fost cuprins dintr-odată de ea... Mi-e greu să vă explic în cuvinte ce am simţit atunci, dar, după ce m-a cuprins, lumina mi-a vor­bit: «Ai cerut să Mă vezi. Acesta sunt!». Nu am auzit cuvintele, ci le-am simţit undeva în adâncul inimii, mult mai adânc decât dacă le-aş fi ascultat, pur şi simplu, ca pe orice sunet. Atunci am început să plâng. În biserică se slujea Sfânta Liturghie, dar eu nu o cunoşteam, v-am spus că nu ştiam nici măcar Tatăl Nos­tru. M-am dus într-un colţ, în pridvor, şi am stat acolo plângând, pentru că lu­mina aceea era atât de milostivă, încât mă co­pleşea... Din momentul a­ce­la, nu m-a mai putut con­vinge ni­meni, nicio­dată, că nu există Dum­nezeu, şi nimeni, niciodată, nu mi-a mai putut pune la îndoială faptul că Dumnezeu e persoană. Nu e o sim­plă energie, e Ci­neva care mi-a vorbit lim­pede: «Ai cerut să Mă vezi. Acesta sunt!»".

- Au trecut ani mulţi de atunci, părinte Tu­dor. Acum sunteţi preot, v-aţi urmat chemarea. În afara acelui ceas de foc, vi s-a mai întâmplat să vi se arate Dumnezeu pentru a vă găsi calea vieţii?

- Eram în vara anului 2010, la Techirghiol, acasă la un prieten la care merg în fiecare vară. În timpul nopţii, am avut un vis foarte frumos. Am visat-o pe Prea Curata, ca pe Împărăteasa cerului şi a pământului. Zâmbea, avea un chip foarte se­nin, liniştitor. Stătea în picioare, ca în icoanele cu Acoperământul Maicii Domnului, şi era îmbrăcată foarte strălucitor. Îmi aduc aminte culorile veş­mân­tului, numai alb şi albastru, şi marea de linişte pe care o răspândea. După acest vis, m-am trezit de dimineaţă într-o lumină caldă, care îmi mângâia obrazul. Era o lumină lină, blândă, liniştitoare. Fără să mă uit pe fereastră, am ieşit din cameră. Am crezut tot timpul că ră­sărise soarele şi că razele lui mă treziseră. După această întâmplare, am dormit ani de-a rândul acolo, în aceeaşi lună, în aceeaşi cameră, şi m-am trezit de curiozitate la aceeaşi oră, ca în acea vară a lui 2010, ca să văd dacă mai apare acea lumină. Nu a mai fost nicio­dată. Aveam să aflu mai apoi că în acea cameră soarele nu bate dimineaţa. Fe­restrele camerei nu sunt îndreptate spre răsărit...
În mai toate sufletele celor care au ajuns să fie îmbrăţişaţi de lumină, încă de aici, din această viaţă, există un moment de cumpănă: mai întâi, Dumnezeu îi aruncă în braţele cerului, iar apoi, din felurite pricini, slăbiciuni şi păcate, se ascun­de. Pierderea aceasta este mai sfâşietoare decât o despărţire din dragoste, iar cărţile marilor mis­tici o descriu în termeni înfricoşători. După în­tâm­­plarea din catedrala din Timişoara, părintele Tudor s-a hotărât, în cele din urmă, să facă fa­cultatea şi un doctorat în teologie, sub îndruma­rea celebrului istoric Virgil Cândea, la Academia Română. La începutul preoţiei a avut şi el parte de o încercare a negurilor. Credinţa în Dumnezeu nu i-o mai putea clinti nimeni, dar încrederea că El îi ascultă rugăciunile părea a fi zdruncinată. A avut câteva probleme în familie care l-au ros pe dinlăuntru. A încercat să le rezolve cu puterile omului, iar când ele s-au isprăvit, s-a aruncat în braţele lui Hristos, nădăjduind că va primi răs­puns grabnic la rugă­ciuni. Dar nu s-a întâmplat nimic... Mâinile Domnului, care îl prinseseră din zbor în tinere­ţe, se dăduseră acum, parcă, în lături. Era lăsat să cadă singur, în gol. Iar căde­rea aceasta aproape că l-a sfă­râmat.
"Am avut o con­junc­tură foarte grea în familia mea, despre ca­re nu aş vrea să vor­besc, şi am ajuns să mă întreb de ce Hristos nu îmi as­cultă rugăciunea? De ce nu rezolvă el, cumva, situa­ţia? După întâlni­rea cu lu­mina, niciodată nu m-am mai în­doit de existenţa lui Dumnezeu, şi îmi era foarte lim­pede că e o per­soană, dar, în ace­laşi timp, sim­ţeam că nu mă mai as­cultă, mă îndoiam că îmi poar­tă de grijă. Iar eu mă ştiam un om co­rect, nu fără păcate, bineîn­ţeles, orice om are că­deri, dar eu mă ferisem de căderile mari, de pă­ca­tele grave. Mă ferise Dum­nezeu, dar mă fe­risem şi eu. Şi, totuşi, de la un moment încolo, Dum­ne­zeu nu mi-a mai răs­puns la rugăciuni, iar eu nu cerusem niciodată lucruri care să nu fie după voia Lui. Şi atunci am că­zut în deznădej­de. Ajunse­sem să îl tot în­treb pe Mân­tuitorul - «Ce sunt eu pentru tine? Sunt un preot sluj­baş, o slugă care îşi face treaba bine, iar la final primeşte o răspla­tă, sau sunt fiul Tău, copilul pe care Tu îl iu­beşti şi îl ocro­teşti? Da­că sunt fiul Tău, atunci ar trebui, când Te rog ceva, să îmi răspunzi! Sau să îmi arăţi, aşa cum numai Tu ştii, că nu e bine ce cer şi că nu ai cum să mă ajuţi!». Din păcate, Domnul nu îmi răs­pundea în niciun fel. Ce­rul se închisese, iar sub mine se căsca întunericul. Şi am fost înghiţit. Simţeam că fără iu­birea Lui Dumne­zeu, ni­mic nu prea mai are sens şi rost. Că totul e învăluit într-o cea­ţă neagră. Au fost ani foarte grei pentru mine, opt ani în­cheiaţi! Ajunsesem pâ­nă într-un punct încât nu mai puteam să spun nici măcar Tatăl Nostru la liturghie. Pen­­tru că nu Îl mai simţeam pe Dumnezeu ca Tată şi, ca atare, mi se părea incorect să îi spun aşa, dacă nu Îl simt."

"Am fost mort şi am înviat"

"Din încercarea asta s-a limpezit în mine o rugăciune. O rugăciune foarte scurtă, care era mai mult un strigăt de durere, o simţire, decât o aduna­re de cuvinte, un strigăt pe care acum l-aş traduce aşa: «Doamne, arată-mi limpede că sunt fiul Tău, că îmi as­culţi rugăciunea, îmi porţi de grijă şi mă iu­beşti!». Ruga asta am înălţat-o luni de-a rândul. Nici nu mai spuneam altceva, în afara rugăciu­nilor pe care un preot tre­buie să le rostească şi pe care le rosteam destul de mecanic, mă rugam doar aşa, cu rugăciunea aceas­ta scurtă, încercând să ies din deznădej­de. Iar la un moment dat, Dom­nul mi-a răs­puns. Era într-o seară de vară, pe 3 iulie 2009, îmi aduc bine aminte. Eram acasă, întristat de moarte, şi am înce­put să mă rog, ca de fiecare dată, când, fără veste, asupra mea s-a pogorât li­niştea, o linişte în care am simţit foarte limpede iubirea lui Dumnezeu. O iubire foarte prezentă, care m-a cuprins şi care era un răspuns la rugăciunea mea. A fost ca şi cum Hris­tos mi-ar fi spus: «Ai vrut să simţi că eşti fiul meu, nu sluga mea? Iată, îţi arăt cât de mult te iu­besc!». Nu am avut o trăire atât de in­tensă ca în tinereţe, în catedrala din Timişoara, dar am fost nespus de fericit, după ce înainte fusesem peste măsură de mâhnit. Atât de bucuros eram că simţeam dragostea aceea părintească a Lui Dum­nezeu, încât toată noaptea aceea nu am mai putut să adorm. Am stat cu ochii deschişi, întins în pat, fără să mă pot gândi la ceva anume, atât de plin de bucurie, încât parcă şi rugăciunea era de pri­sos. Fericirea m-a ţinut treaz până când au răsărit zo­rile. Am simţit că am fost mort şi am înviat. După aceea, am mers şi am slujit Sfânta Li­turghie cu multă bucurie.Cu foarte multă bu­curie! Şi de atunci, să ştiţi că simt dragostea aceasta în fiecare zi. Nu vă imaginaţi că plutesc sau că sunt în extaz mereu. Nu. Sunt un om obişnuit, cu păcate şi nepu­tinţe. Dar indiferent câte încercări am (şi am avut de atunci destule), întristarea nu mă mai copleşeşte niciodată. De atunci nu s-a mai întâmplat să cad nicio clipă în deznădejde. Mai mult decât atât, nici măcar bucuriile cele mai intense nu reuşesc să acopere fericirea de a mă şti, zi de zi şi clipă de clipă, iubit de Dumnezeu".

(Fotografiile autorului, DREAMSTIME)