Lumina din amfiteatru
Era într-o după-amiază, vara, în sesiune, și el răsfoia niște cursuri, într-o sală de amfiteatru a Institutului Politehnic din București. Își amintește cum durerile i-au cuprins mai întâi picioarele, apoi au urcat pe șira spinării și, în cele din urmă, i-au luat în stăpânire tot trupul. Era aproape paralizat. Cu ultimele puteri, s-a întins încet, pe spate, pe-o bancă, și a rămas așa, înlemnit, fără să poată scoate un sunet, cu ochii pironiți în tavanul alb. "Auzeam și vedeam foarte bine totul, nu eram inconștient, dar eram total încleștat. Simțeam cum trupul mi se răcește, încet-încet. M-a cuprins o frică de moarte. Cui să cer ajutor? Nu știam nimic despre Dumnezeu. Nici măcar Tatăl Nostru. Și atunci, așa cum stăteam, aproape paralizat dar foarte lucid, s-a înălțat din sufletul meu un fel de strigare: "Doamne, dacă exiști, ajută-mă!". În clipa aceea, am văzut o lumină puternică, sus, pe tavan, și am auzit glasurile colegilor mei. Văzând că dispărusem din bancă, m-au căutat și m-au găsit acolo, întins, nemișcat, fără să pot vorbi... Au chemat Salvarea și am aflat atunci că nu era grav. Făcusem o criză de spasmofilie din pricina oboselii..."
- Părinte Tudor, întâmplarea pe care o povestiți s-a petrecut la anii adolescenței, o vârstă la care majoritatea tinerilor știu, din familie, drumul spre Dumnezeu. Pentru dvs. n-a fost nimeni să vă îndrume?
- A existat o vagă apropiere de credință, în anii copilăriei. Vara, îmi petreceam vacanțele cu părinții la Mânăstirea Agapia, unde locuiam la o măicuță, dar nu aveam nici curiozitatea și nici răbdarea de a merge la slujbele care se țineau în biserică. Nu știam să fac rugăciuni. Îmi plăcea în schimb să ascult clopotul mânăstirii, când bătea la 5 dimineața, de Utrenie, și să mă culc mai departe. (râde) Iar maicile erau extrem de discrete. Niciodată nu mi-au spus că trebuie să mă duc la biserică, să mă închin. Mă lăsau în pace, și părinții la fel. N-am avut niciun fel de presiune din partea lor înspre a crede sau a nu crede, singurele "ademeniri" veneau din atmosfera cu totul deosebită a locului, din prezența permanentă a maicilor, din cântările lor minunate, care se revărsau din biserică peste pajiștile pline de flori, din harul care plutește peste pământurile acelea și care îți pătrunde în suflet, că vrei sau nu vrei. Dar ceea ce m-a marcat cel mai puternic în perioada aceea a fost o excursie pe care am făcut-o cu tata, la schiturile dimprejur. Eram elev în clasa a cincea, și într-o zi frumoasă de vară, am urcat prin codrii care la acea vreme erau puțin umblați, la Agapia Veche, apoi am trecut munții la Sihăstria și de acolo am urcat la Sihla. În tot acest răstimp, tata, care era profesor la Conservator, mi-a vorbit despre armonii, despre armonia muzicii, a naturii și armonia lumii cu Dumnezeu. De mintea mea de copil de clasa a cincea s-a lipit atunci o idee: că mai presus de tot ceea ce vedem și pipăim, există CEVA care ne guvernează, ceva suprem, mai presus de noi. Tata nu mi-a spus să cred sau să nu cred, dar discuția cu el m-a marcat, a devenit un fel de credință nepracticată. Deși am terminat politehnica, am rămas preocupat de filosofie, de întrebările mari ale vieții, iar în 1989, în timp ce eram încă student, am mers la concursul "Traian Lalescu", un fel de olimpiadă. M-am dus la filosofie și m-am calificat la faza pe țară, care se desfășura la Timișoara.
"Ai cerut să Mă vezi. Acesta sunt"
În anii când părintele Tudor făcea facultatea la București, orașul de pe malul Begăi era o mică oază de libertate, într-o lume înțărcuită. La faza națională a concursului de filosofie veniseră studenți din toată țara. Tineri asemenea lui, cu mintea deschisă, însetați de o cunoaștere pe care regimul o îngăduia cu multă zgârcenie. Nopțile acelui aprilie 1989, când hălăduiau prin orașul încălzit de primăvara timpurie, discuțiile nesfârșite sub cerul plin de stele anunțau zorii unei lumi în care își dorise demult să pășească. Atunci s-a produs a doua iluminare care avea să-l apropie de Dumnezeu. În ultima zi a concursului, organizatorii le-au propus să le arate centrul Timișoarei. Așa a ajuns pentru prima dată la catedrala ortodoxă. Nu obișnuia să intre în biserici, dar acum a acceptat, alături de ceilalți studenți. Atunci s-a întâmplat! Fără de veste, ca o explozie uriașă de lumină.
"Nu știu de ce și nici cum s-a întâmplat, dar am trăit un mare miracol. De cum am intrat în biserică, am fost cuprins de o mare de lumină. Nu era lumina soarelui, nu venea din ferestre. Era o lumină extraordinară, care strălucea fără să mă orbească, foarte clară și foarte... prezentă. Simțeam în ea ca o mângâiere, o bucurie nespusă, un "cineva" foarte milostiv și extrem de blând și de iubitor. Îmi e foarte greu să spun exact de unde a apărut lumina aceea, pentru că am fost cuprins dintr-odată de ea... Mi-e greu să vă explic în cuvinte ce am simțit atunci, dar, după ce m-a cuprins, lumina mi-a vorbit: «Ai cerut să Mă vezi. Acesta sunt!». Nu am auzit cuvintele, ci le-am simțit undeva în adâncul inimii, mult mai adânc decât dacă le-aș fi ascultat, pur și simplu, ca pe orice sunet. Atunci am început să plâng. În biserică se slujea Sfânta Liturghie, dar eu nu o cunoșteam, v-am spus că nu știam nici măcar Tatăl Nostru. M-am dus într-un colț, în pridvor, și am stat acolo plângând, pentru că lumina aceea era atât de milostivă, încât mă copleșea... Din momentul acela, nu m-a mai putut convinge nimeni, niciodată, că nu există Dumnezeu, și nimeni, niciodată, nu mi-a mai putut pune la îndoială faptul că Dumnezeu e persoană. Nu e o simplă energie, e Cineva care mi-a vorbit limpede: «Ai cerut să Mă vezi. Acesta sunt!»".
- Au trecut ani mulți de atunci, părinte Tudor. Acum sunteți preot, v-ați urmat chemarea. În afara acelui ceas de foc, vi s-a mai întâmplat să vi se arate Dumnezeu pentru a vă găsi calea vieții?
- Eram în vara anului 2010, la Techirghiol, acasă la un prieten la care merg în fiecare vară. În timpul nopții, am avut un vis foarte frumos. Am visat-o pe Prea Curata, ca pe Împărăteasa cerului și a pământului. Zâmbea, avea un chip foarte senin, liniștitor. Stătea în picioare, ca în icoanele cu Acoperământul Maicii Domnului, și era îmbrăcată foarte strălucitor. Îmi aduc aminte culorile veșmântului, numai alb și albastru, și marea de liniște pe care o răspândea. După acest vis, m-am trezit de dimineață într-o lumină caldă, care îmi mângâia obrazul. Era o lumină lină, blândă, liniștitoare. Fără să mă uit pe fereastră, am ieșit din cameră. Am crezut tot timpul că răsărise soarele și că razele lui mă treziseră. După această întâmplare, am dormit ani de-a rândul acolo, în aceeași lună, în aceeași cameră, și m-am trezit de curiozitate la aceeași oră, ca în acea vară a lui 2010, ca să văd dacă mai apare acea lumină. Nu a mai fost niciodată. Aveam să aflu mai apoi că în acea cameră soarele nu bate dimineața. Ferestrele camerei nu sunt îndreptate spre răsărit...
În mai toate sufletele celor care au ajuns să fie îmbrățișați de lumină, încă de aici, din această viață, există un moment de cumpănă: mai întâi, Dumnezeu îi aruncă în brațele cerului, iar apoi, din felurite pricini, slăbiciuni și păcate, se ascunde. Pierderea aceasta este mai sfâșietoare decât o despărțire din dragoste, iar cărțile marilor mistici o descriu în termeni înfricoșători. După întâmplarea din catedrala din Timișoara, părintele Tudor s-a hotărât, în cele din urmă, să facă facultatea și un doctorat în teologie, sub îndrumarea celebrului istoric Virgil Cândea, la Academia Română. La începutul preoției a avut și el parte de o încercare a negurilor. Credința în Dumnezeu nu i-o mai putea clinti nimeni, dar încrederea că El îi ascultă rugăciunile părea a fi zdruncinată. A avut câteva probleme în familie care l-au ros pe dinlăuntru. A încercat să le rezolve cu puterile omului, iar când ele s-au isprăvit, s-a aruncat în brațele lui Hristos, nădăjduind că va primi răspuns grabnic la rugăciuni. Dar nu s-a întâmplat nimic... Mâinile Domnului, care îl prinseseră din zbor în tinerețe, se dăduseră acum, parcă, în lături. Era lăsat să cadă singur, în gol. Iar căderea aceasta aproape că l-a sfărâmat.
"Am avut o conjunctură foarte grea în familia mea, despre care nu aș vrea să vorbesc, și am ajuns să mă întreb de ce Hristos nu îmi ascultă rugăciunea? De ce nu rezolvă el, cumva, situația? După întâlnirea cu lumina, niciodată nu m-am mai îndoit de existența lui Dumnezeu, și îmi era foarte limpede că e o persoană, dar, în același timp, simțeam că nu mă mai ascultă, mă îndoiam că îmi poartă de grijă. Iar eu mă știam un om corect, nu fără păcate, bineînțeles, orice om are căderi, dar eu mă ferisem de căderile mari, de păcatele grave. Mă ferise Dumnezeu, dar mă ferisem și eu. Și, totuși, de la un moment încolo, Dumnezeu nu mi-a mai răspuns la rugăciuni, iar eu nu cerusem niciodată lucruri care să nu fie după voia Lui. Și atunci am căzut în deznădejde. Ajunsesem să îl tot întreb pe Mântuitorul - «Ce sunt eu pentru tine? Sunt un preot slujbaș, o slugă care își face treaba bine, iar la final primește o răsplată, sau sunt fiul Tău, copilul pe care Tu îl iubești și îl ocrotești? Dacă sunt fiul Tău, atunci ar trebui, când Te rog ceva, să îmi răspunzi! Sau să îmi arăți, așa cum numai Tu știi, că nu e bine ce cer și că nu ai cum să mă ajuți!». Din păcate, Domnul nu îmi răspundea în niciun fel. Cerul se închisese, iar sub mine se căsca întunericul. Și am fost înghițit. Simțeam că fără iubirea Lui Dumnezeu, nimic nu prea mai are sens și rost. Că totul e învăluit într-o ceață neagră. Au fost ani foarte grei pentru mine, opt ani încheiați! Ajunsesem până într-un punct încât nu mai puteam să spun nici măcar Tatăl Nostru la liturghie. Pentru că nu Îl mai simțeam pe Dumnezeu ca Tată și, ca atare, mi se părea incorect să îi spun așa, dacă nu Îl simt."
"Am fost mort și am înviat"
"Din încercarea asta s-a limpezit în mine o rugăciune. O rugăciune foarte scurtă, care era mai mult un strigăt de durere, o simțire, decât o adunare de cuvinte, un strigăt pe care acum l-aș traduce așa: «Doamne, arată-mi limpede că sunt fiul Tău, că îmi asculți rugăciunea, îmi porți de grijă și mă iubești!». Ruga asta am înălțat-o luni de-a rândul. Nici nu mai spuneam altceva, în afara rugăciunilor pe care un preot trebuie să le rostească și pe care le rosteam destul de mecanic, mă rugam doar așa, cu rugăciunea aceasta scurtă, încercând să ies din deznădejde. Iar la un moment dat, Domnul mi-a răspuns. Era într-o seară de vară, pe 3 iulie 2009, îmi aduc bine aminte. Eram acasă, întristat de moarte, și am început să mă rog, ca de fiecare dată, când, fără veste, asupra mea s-a pogorât liniștea, o liniște în care am simțit foarte limpede iubirea lui Dumnezeu. O iubire foarte prezentă, care m-a cuprins și care era un răspuns la rugăciunea mea. A fost ca și cum Hristos mi-ar fi spus: «Ai vrut să simți că ești fiul meu, nu sluga mea? Iată, îți arăt cât de mult te iubesc!». Nu am avut o trăire atât de intensă ca în tinerețe, în catedrala din Timișoara, dar am fost nespus de fericit, după ce înainte fusesem peste măsură de mâhnit. Atât de bucuros eram că simțeam dragostea aceea părintească a Lui Dumnezeu, încât toată noaptea aceea nu am mai putut să adorm. Am stat cu ochii deschiși, întins în pat, fără să mă pot gândi la ceva anume, atât de plin de bucurie, încât parcă și rugăciunea era de prisos. Fericirea m-a ținut treaz până când au răsărit zorile. Am simțit că am fost mort și am înviat. După aceea, am mers și am slujit Sfânta Liturghie cu multă bucurie. Cu foarte multă bucurie! Și de atunci, să știți că simt dragostea aceasta în fiecare zi. Nu vă imaginați că plutesc sau că sunt în extaz mereu. Nu. Sunt un om obișnuit, cu păcate și neputințe. Dar indiferent câte încercări am (și am avut de atunci destule), întristarea nu mă mai copleșește niciodată. De atunci nu s-a mai întâmplat să cad nicio clipă în deznădejde. Mai mult decât atât, nici măcar bucuriile cele mai intense nu reușesc să acopere fericirea de a mă ști, zi de zi și clipă de clipă, iubit de Dumnezeu".
(Fotografiile autorului, DREAMSTIME)