Iluminările părintelui TUDOR

Cristian Curte
- E preot de spital și încearcă să aline suferințele grele ale bol­navilor, cu rugăciuni. Știe calea. Părintele TUDOR CIOCAN a trebuit să urce și el Golgota, ca să întâlnească lumina lui Dumnezeu -

Lumina din amfiteatru

Era într-o după-amiază, vara, în sesiune, și el răsfoia niște cursuri, într-o sală de amfiteatru a Institutului Politehnic din București. Își amin­tește cum durerile i-au cuprins mai întâi picioa­rele, apoi au urcat pe șira spinării și, în cele din urmă, i-au luat în stăpânire tot trupul. Era aproa­pe paralizat. Cu ultimele pu­teri, s-a întins în­cet, pe spate, pe-o bancă, și a rămas așa, în­lemnit, fără să poa­tă scoate un sunet, cu ochii pi­roniți în tavanul alb. "Auzeam și vedeam foarte bi­ne totul, nu eram inconștient, dar eram total încleș­tat. Simțeam cum trupul mi se ră­cește, încet-încet. M-a cuprins o fri­că de moarte. Cui să cer aju­tor? Nu știam nimic des­pre Dum­nezeu. Nici măcar Tatăl Nostru. Și atunci, așa cum stăteam, aproape paralizat dar foarte lucid, s-a înălțat din sufletul meu un fel de strigare: "Doam­ne, dacă exiști, aju­tă-mă!". În clipa aceea, am vă­zut o lumină puternică, sus, pe ta­van, și am auzit glasurile colegilor mei. Văzând că dispă­rusem din bancă, m-au căutat și m-au găsit acolo, întins, nemișcat, fără să pot vorbi... Au chemat Salvarea și am aflat atunci că nu era grav. Făcu­sem o criză de spasmofilie din pricina oboselii..."

- Părinte Tudor, întâmplarea pe care o po­vestiți s-a petrecut la anii adolescenței, o vârstă la care majoritatea tinerilor știu, din familie, dru­mul spre Dumnezeu. Pentru dvs. n-a fost nimeni să vă îndrume?

- A existat o vagă apropiere de credință, în anii copilăriei. Vara, îmi petreceam vacanțele cu părinții la Mânăstirea Agapia, unde locuiam la o măicuță, dar nu aveam nici curiozitatea și nici răbdarea de a mer­­ge la slujbele care se țineau în biserică. Nu știam să fac rugăciuni. Îmi plăcea în schimb să ascult clopotul mânăsti­rii, când bătea la 5 di­mineața, de Utrenie, și să mă culc mai de­parte. (râde) Iar maicile erau extrem de discrete. Niciodată nu mi-au spus că trebuie să mă duc la biserică, să mă închin. Mă lăsau în pace, și pă­rinții la fel. N-am avut niciun fel de presiune din par­tea lor înspre a crede sau a nu crede, sin­gu­rele "ademeniri" veneau din atmo­sfera cu totul deosebită a locului, din pre­zența permanentă a maicilor, din cântările lor minunate, care se revărsau din biserică peste pajiștile pline de flori, din harul care plutește peste pământurile acelea și care îți pătrunde în suflet, că vrei sau nu vrei. Dar ceea ce m-a marcat cel mai puternic în perioada aceea a fost o excursie pe care am făcut-o cu tata, la schiturile dimprejur. Eram elev în clasa a cincea, și într-o zi frumoasă de vară, am urcat prin codrii care la acea vreme erau puțin umblați, la Agapia Veche, apoi am trecut munții la Sihăstria și de acolo am urcat la Sihla. În tot acest răstimp, tata, care era profesor la Conser­vator, mi-a vorbit des­pre armonii, des­pre ar­monia mu­zi­cii, a na­turii și armonia lumii cu Dumnezeu. De min­tea mea de co­pil de clasa a cin­cea s-a lipit atunci o idee: că mai presus de tot ceea ce vedem și pipăim, există CEVA care ne gu­vernează, ceva su­prem, mai pre­sus de noi. Tata nu mi-a spus să cred sau să nu cred, dar discuția cu el m-a marcat, a devenit un fel de credință ne­prac­ticată. Deși am terminat poli­teh­nica, am ră­mas preocupat de filosofie, de în­trebările mari ale vieții, iar în 1989, în timp ce eram încă student, am mers la con­cursul "Traian Lalescu", un fel de olim­piadă. M-am dus la filosofie și m-am calificat la faza pe țară, care se desfășura la Timișoara.

"Ai cerut să Mă vezi. Acesta sunt"

În anii când părintele Tudor făcea facultatea la București, orașul de pe malul Begăi era o mică oază de libertate, într-o lume înțărcuită. La faza națională a concursului de filosofie veniseră stu­denți din toată țara. Tineri asemenea lui, cu min­tea deschisă, însetați de o cunoaștere pe care regimul o îngăduia cu multă zgârcenie. Nopțile acelui aprilie 1989, când hălăduiau prin orașul încălzit de primăvara timpurie, discuțiile nesfâr­șite sub cerul plin de stele anunțau zorii unei lumi în care își dorise demult să pășească. Atunci s-a produs a doua iluminare care avea să-l apropie de Dumne­zeu. În ultima zi a concursului, orga­nizatorii le-au propus să le arate centrul Timișoa­rei. Așa a ajuns pentru prima dată la catedrala ortodoxă. Nu obiș­nuia să intre în biserici, dar acum a acceptat, alături de ceilalți studenți. Atunci s-a întâmplat! Fără de veste, ca o explozie uriașă de lumină.
"Nu știu de ce și nici cum s-a întâmplat, dar am trăit un mare miracol. De cum am intrat în biserică, am fost cuprins de o mare de lumină. Nu era lu­mina soarelui, nu venea din ferestre. Era o lumină extraordinară, care strălucea fără să mă orbească, foarte clară și foarte... prezentă. Simțeam în ea ca o mângâiere, o bucurie ne­spusă, un "cineva" foarte milostiv și extrem de blând și de iubitor. Îmi e foarte greu să spun exact de unde a apărut lumina aceea, pentru că am fost cuprins dintr-odată de ea... Mi-e greu să vă explic în cuvinte ce am simțit atunci, dar, după ce m-a cuprins, lumina mi-a vor­bit: «Ai cerut să Mă vezi. Acesta sunt!». Nu am auzit cuvintele, ci le-am simțit undeva în adâncul inimii, mult mai adânc decât dacă le-aș fi ascultat, pur și simplu, ca pe orice sunet. Atunci am început să plâng. În biserică se slujea Sfânta Liturghie, dar eu nu o cunoșteam, v-am spus că nu știam nici măcar Tatăl Nos­tru. M-am dus într-un colț, în pridvor, și am stat acolo plângând, pentru că lu­mina aceea era atât de milostivă, încât mă co­pleșea... Din momentul a­ce­la, nu m-a mai putut con­vinge ni­meni, nicio­dată, că nu există Dum­nezeu, și nimeni, niciodată, nu mi-a mai putut pune la îndoială faptul că Dumnezeu e persoană. Nu e o sim­plă energie, e Ci­neva care mi-a vorbit lim­pede: «Ai cerut să Mă vezi. Acesta sunt!»".

- Au trecut ani mulți de atunci, părinte Tu­dor. Acum sunteți preot, v-ați urmat chemarea. În afara acelui ceas de foc, vi s-a mai întâmplat să vi se arate Dumnezeu pentru a vă găsi calea vieții?

- Eram în vara anului 2010, la Techirghiol, acasă la un prieten la care merg în fiecare vară. În timpul nopții, am avut un vis foarte frumos. Am visat-o pe Prea Curata, ca pe Împărăteasa cerului și a pământului. Zâmbea, avea un chip foarte se­nin, liniștitor. Stătea în picioare, ca în icoanele cu Acoperământul Maicii Domnului, și era îmbrăcată foarte strălucitor. Îmi aduc aminte culorile veș­mân­tului, numai alb și albastru, și marea de liniște pe care o răspândea. După acest vis, m-am trezit de dimineață într-o lumină caldă, care îmi mângâia obrazul. Era o lumină lină, blândă, liniștitoare. Fără să mă uit pe fereastră, am ieșit din cameră. Am crezut tot timpul că ră­sărise soarele și că razele lui mă treziseră. După această întâmplare, am dormit ani de-a rândul acolo, în aceeași lună, în aceeași cameră, și m-am trezit de curiozitate la aceeași oră, ca în acea vară a lui 2010, ca să văd dacă mai apare acea lumină. Nu a mai fost nicio­dată. Aveam să aflu mai apoi că în acea cameră soarele nu bate dimineața. Fe­restrele camerei nu sunt îndreptate spre răsărit...
În mai toate sufletele celor care au ajuns să fie îmbrățișați de lumină, încă de aici, din această viață, există un moment de cumpănă: mai întâi, Dumnezeu îi aruncă în brațele cerului, iar apoi, din felurite pricini, slăbiciuni și păcate, se ascun­de. Pierderea aceasta este mai sfâșietoare decât o despărțire din dragoste, iar cărțile marilor mis­tici o descriu în termeni înfricoșători. După în­tâm­­plarea din catedrala din Timișoara, părintele Tudor s-a hotărât, în cele din urmă, să facă fa­cultatea și un doctorat în teologie, sub îndruma­rea celebrului istoric Virgil Cândea, la Academia Română. La începutul preoției a avut și el parte de o încercare a negurilor. Credința în Dumnezeu nu i-o mai putea clinti nimeni, dar încrederea că El îi ascultă rugăciunile părea a fi zdruncinată. A avut câteva probleme în familie care l-au ros pe dinlăuntru. A încercat să le rezolve cu puterile omului, iar când ele s-au isprăvit, s-a aruncat în brațele lui Hristos, nădăjduind că va primi răs­puns grabnic la rugă­ciuni. Dar nu s-a întâmplat nimic... Mâinile Domnului, care îl prinseseră din zbor în tinere­țe, se dăduseră acum, parcă, în lături. Era lăsat să cadă singur, în gol. Iar căde­rea aceasta aproape că l-a sfă­râmat.
"Am avut o con­junc­tură foarte grea în familia mea, despre ca­re nu aș vrea să vor­besc, și am ajuns să mă întreb de ce Hristos nu îmi as­cultă rugăciunea? De ce nu rezolvă el, cumva, situa­ția? După întâlni­rea cu lu­mina, niciodată nu m-am mai în­doit de existența lui Dumnezeu, și îmi era foarte lim­pede că e o per­soană, dar, în ace­lași timp, sim­țeam că nu mă mai as­cultă, mă îndoiam că îmi poar­tă de grijă. Iar eu mă știam un om co­rect, nu fără păcate, bineîn­țeles, orice om are că­deri, dar eu mă ferisem de căderile mari, de pă­ca­tele grave. Mă ferise Dum­nezeu, dar mă fe­risem și eu. Și, totuși, de la un moment încolo, Dum­ne­zeu nu mi-a mai răs­puns la rugăciuni, iar eu nu cerusem niciodată lucruri care să nu fie după voia Lui. Și atunci am că­zut în deznădej­de. Ajunse­sem să îl tot în­treb pe Mân­tuitorul - «Ce sunt eu pentru tine? Sunt un preot sluj­baș, o slugă care își face treaba bine, iar la final primește o răspla­tă, sau sunt fiul Tău, copilul pe care Tu îl iu­bești și îl ocro­tești? Da­că sunt fiul Tău, atunci ar trebui, când Te rog ceva, să îmi răspunzi! Sau să îmi arăți, așa cum numai Tu știi, că nu e bine ce cer și că nu ai cum să mă ajuți!». Din păcate, Domnul nu îmi răs­pundea în niciun fel. Ce­rul se închisese, iar sub mine se căsca întunericul. Și am fost înghițit. Simțeam că fără iu­birea Lui Dumne­zeu, ni­mic nu prea mai are sens și rost. Că totul e învăluit într-o cea­ță neagră. Au fost ani foarte grei pentru mine, opt ani în­cheiați! Ajunsesem pâ­nă într-un punct încât nu mai puteam să spun nici măcar Tatăl Nostru la liturghie. Pen­­tru că nu Îl mai simțeam pe Dumnezeu ca Tată și, ca atare, mi se părea incorect să îi spun așa, dacă nu Îl simt."

"Am fost mort și am înviat"

"Din încercarea asta s-a limpezit în mine o rugăciune. O rugăciune foarte scurtă, care era mai mult un strigăt de durere, o simțire, decât o aduna­re de cuvinte, un strigăt pe care acum l-aș traduce așa: «Doamne, arată-mi limpede că sunt fiul Tău, că îmi as­culți rugăciunea, îmi porți de grijă și mă iu­bești!». Ruga asta am înălțat-o luni de-a rândul. Nici nu mai spuneam altceva, în afara rugăciu­nilor pe care un preot tre­buie să le rostească și pe care le rosteam destul de mecanic, mă rugam doar așa, cu rugăciunea aceas­ta scurtă, încercând să ies din deznădej­de. Iar la un moment dat, Dom­nul mi-a răs­puns. Era într-o seară de vară, pe 3 iulie 2009, îmi aduc bine aminte. Eram acasă, întristat de moarte, și am înce­put să mă rog, ca de fiecare dată, când, fără veste, asupra mea s-a pogorât li­niștea, o liniște în care am simțit foarte limpede iubirea lui Dumnezeu. O iubire foarte prezentă, care m-a cuprins și care era un răspuns la rugăciunea mea. A fost ca și cum Hris­tos mi-ar fi spus: «Ai vrut să simți că ești fiul meu, nu sluga mea? Iată, îți arăt cât de mult te iu­besc!». Nu am avut o trăire atât de in­tensă ca în tinerețe, în catedrala din Timișoara, dar am fost nespus de fericit, după ce înainte fusesem peste măsură de mâhnit. Atât de bucuros eram că simțeam dragostea aceea părintească a Lui Dum­nezeu, încât toată noaptea aceea nu am mai putut să adorm. Am stat cu ochii deschiși, întins în pat, fără să mă pot gândi la ceva anume, atât de plin de bucurie, încât parcă și rugăciunea era de pri­sos. Fericirea m-a ținut treaz până când au răsărit zo­rile. Am simțit că am fost mort și am înviat. După aceea, am mers și am slujit Sfânta Li­turghie cu multă bucurie. Cu foarte multă bu­curie! Și de atunci, să știți că simt dragostea aceasta în fiecare zi. Nu vă imaginați că plutesc sau că sunt în extaz mereu. Nu. Sunt un om obișnuit, cu păcate și nepu­tințe. Dar indiferent câte încercări am (și am avut de atunci destule), întristarea nu mă mai copleșește niciodată. De atunci nu s-a mai întâmplat să cad nicio clipă în deznădejde. Mai mult decât atât, nici măcar bucuriile cele mai intense nu reușesc să acopere fericirea de a mă ști, zi de zi și clipă de clipă, iubit de Dumnezeu".

(Fotografiile autorului, DREAMSTIME)