Iubirea mea, Fulvia

- Două războaie ale unei Mari Uniri -

"Toată viaţa şi dragostea mea"

Au trecut 100 de ani. 100 de ani de la încheierea unui război care a destrămat imperii, a schimbat graniţe şi a făcut posibil un vis: Marea Unire. Se va vorbi mult anul acesta despre devotament, vitejie, sacrificii, despre forţele şi soarta care au schimbat isto­ria. Marea Istorie. Ce se va uita, însă, e că în spa­tele istoriei mari au fost dintotdeauna istoriile mici: oamenii. Ei, neştiuţii, fiecare cu iubirile, spaimele, dorurile şi durerile lui. Vieţile de oameni, toate aceste istorii din care a fost plămădită Istoria pe care o vom prăznui anul acesta. Cealaltă isto­rie, a oamenilor, şi nu a arma­telor, o poţi descoperi uneori în sertarul unui scrin bătrân, pe hârtii îngălbenite de timp şi aco­pe­rite de un scris mărunt. Alteori, o poţi afla într-un album de fotografii de familie, chiar acolo, pe spatele unei poze cu stră­bu­nica ta. E de ajuns să în­torci ima­ginea acestei domnişoare subţiri şi elegante, cu fustă lungă până la pământ, cu pălaria ei cochetă sub care se ascunde zâmbetul discret şi enigmatic pe care îl ştii, da!, atât de bine. E zâmbetul ei şi al mamei tale, e privirea aceea de dincolo de timp care a ajuns, cu o forţă ciudată, pe chipul fiecărui om din familia ta. A ajuns şi până la tine. E parte din tine. O simţi acolo, în ochii tăi, în timp ce în­torci fotografia, ca să citeşti nişte cuvinte care ard: "Lui Bébè al meu, toată viaţa şi dragostea mea. Fulvia".
Cu fotografia aceasta, străbunicul meu, Scarlat Struţeanu (Bébè, pentru familie şi apropiaţi) a făcut războiul. Polonez după mamă, german şi sârb după tată, Scarlat a fost botezat şi crescut în rit ortodox, deşi mama sa era catolică. În 1912, la vârsta de 21 de ani, ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti (unde, mai târziu, avea să susţină o teză de doctorat şi să predea cursuri de estetică şi literatură comparată), Scarlat Struţeanu s-a înrolat în Regimentul 2 Artilerie de la Cetate, din apropiere de Calafat, ajungând în scurt timp la rangul de ofiţer. A luat parte, în vara lui 1913, la campania din Bulgaria, din cel de-al doilea război balcanic şi, în septembrie 1916, la greaua înfrângere de la Turtucaia, din Marele Război, din care a scăpat cu viaţă, alături de câteva sute de camarazi, doar trecând Dunărea înot. În acea toamnă, a fost înaintat la gradul de locotenent, iar după nici un an, a devenit căpitan. A fost decorat cu Steaua Româ­niei în grad de cavaler şi cu Crucea comemorativă a războiului 1916-1918, cu baretele Turtucaia, Mărăşeşti.
Nu i-am cunoscut niciodată. Şi el, şi străbunica, s-au stins din viaţă înainte de a mă naşte eu. Bébè, în 1947, Fulvia, 27 de ani mai târziu. Mi-au rămas însă poveştile de familie despre dragostea lor uriaşă. Şi mi-au rămas undeva, înăuntru, în mine, privirile lor. Privirea străbunicii, arzând ascuns, dintr-un al­bum de fotografii, privirea străbunicului, pătrunză­toare, inteligentă, de o ironie blândă, aţintită asupra mea de pe peretele camerei, acum, când scriu despre iubirea lor. O să-i rog să mă ierte că am să împărtăşesc cu dumneavoastră ceva din scrisorile acelea îngălbenite, găsite într-un sertar de scrin bătrân. Sunt o sută de ani de atunci. O sută de ani care n-au trecut, de fapt, niciodată.

"Trăesc zi şi noapte, de vorbă cu tine"

E început de decembrie 1916. Trupele germane ocupă Bucureştiul. Armata română e obligată să se retragă în Moldova, pentru reorganizare. Câmpuri ne­sfâr­şite, frig. O săptămână întreagă îţi ia să ajungi călare de la Urziceni la Galaţi. O săptămână surdă, în tropotul mărunt al cailor, care poate fi totuna cu gândurile tale. Vorbe puţine cu camarazii tăi, zâm­betul firav al ordonanţei: "Va fi bine, domnu' loco­tenent, de-abea acu' o să vadă nemţii cine suntem cu adevărat." Ai părăsit oraşul, şi nici măcar n-ai mai avut timp s-o vezi. Oare ce face ea acum? Fulvia, dulcea ta Fulvia... Oare când vă veţi vedea din nou? Gândurile astea pustiitoare ca un început de iarnă într-un oraş ocupat de inamic. Galaţi. Te opreşti, descaleci. Nu doar caii sunt obo­siţi, ci şi oamenii. Omul ăsta înalt, cu ochi albaştri, cu aerul lui distins, flegmatic, de explorator brita­nic, însă cu inima vie, arzând pe dinăuntru de o flacără ce nu poate fi cu nici un chip stinsă: locote­nentul Scarlat Struţeanu. Mai sunt câteva zile şi va împlini 25 de ani. Pe 20 decembrie. Un bărbat în floarea vârstei. Încă necăsătorit. "Ai înnebunit?! Cum să vă căsă­toriţi acum, când tu o să pleci pe front? Dacă, Doamne fereşte, n-ai să te mai întorci niciodată? La Fulvia nu te gândeşti deloc? Dacă rămâne vă­duvă aşa de tânără?". Eleo­nora Slavici, mama Ful­viei, putea fi o femeie aprigă uneori. Scarlat i-a dat dreptate, au amâ­nat nunta pentru vre­muri mai bune, de pace. Dar numai Dumnezeu ştie ce a fost în ini­ma lui şi a ei. Inima ei, inima Fulviei, inima iubitei pe care o simte atât de sfâşietor de aproape, acum, când ea e deja atât, atât de departe... S-au cunoscut ca studenţi ai Facultăţii de Litere şi a fost dragoste la prima vedere. Ea, cea de-a doua fiică a unui scriitor arde­lean pe care Scarlat îl admi­ra enorm, Ioan Slavici, el, un tânăr intelectual, un ofiţer ro­mân, dedicat trup şi suflet armatei sale. Un ofiţer român, toc­mai sosit în Ga­laţi. Până la noi ordine, sunt câteva zile bune, în care poţi hă­lădui prin oraşul ăsta străjuit de Dunăre. Oraşul ăsta în care inima ta şi a Fulviei au bătut nebuneşte, într-o seară de noiem­brie. Ulti­ma lor întâlnire, înainte ca răz­boiul să-i despar­tă. Două inimi, una lângă alta, care au de­venit atunci, într-o cămăruţă singuratică, din­tr-un oraş care nu era al lor, o singură inimă uriaşă.
În Galaţiul de acum, aproape ai jura că e pace. Lu­mea bună se plimbă nestingherită pe faleza Du­nă­rii. Bucureştiul pare că s-a mutat aici. "Dulcea mea Fulvia, trăesc zi şi noapte de vorbă cu tine. Icoana ta este veşnic lângă mine şi mă protejează. Se lasă o ceaţă ca o perdea în faţa ochilor mei şi totul se amestecă pentru mine... Când am revăzut Ga­laţii, am simţit o strângere de inimă dureroasă. Res­tul zilelor am cutreierat în neştire străzile pe care am umblat noi în seara aceea şi toate unghe­rele îmi vorbeau de tine...".
Cu inima îndurerată, locotenentul Scarlat Stru­ţeanu pleacă mai departe, spre Vaslui, pentru a ale­ge zona de reorganizare a artileriei grele. Sub ves­ton, în dreptul inimii, poartă foto­gra­fia unei fete subţiri, delicate, cu un zâmbet misterios, cu ochi negri, arzând.

"Sufletul meu se sbuciumă fără putere"

A venit şi a trecut Crăciunul. Un Crăciun fără noimă pentru tâ­nărul locotenent. Armata română, cu sprijinul Misiunii Militare Fran­ceze, se regru­pează în Moldova. Pe dinăuntru însă, acolo, dincolo de ves­­tonul călduros, ţesut cu fire de lână verzui-albas­tre, inima lui Bébè duce un altfel de război, lent şi chinuitor, un prizonierat cumplit din care nu vede scăpare. "Sufletul meu se sbuciumă fără pu­tere, într-un cuib făurit de dragostea ta, şi se mis­tuie încetul cu încetul, fiindcă tu eşti departe şi eu nu mai ştiu nimic des­pre tine". Cu duşma­nii invizi­bili, de­părtarea şi tăcerea, e infinit mai greu de luptat. O foto­grafie, chiar şi cea de la inimă, nu-ţi poa­te răspunde la întrebări. Rămâne acolo, nemiş­cată, cu acelaşi surâs misterios. E o icoană la care să te rogi sau, alte­ori, doar o iubită de la care nu mai primeşti răspuns. "Am încercat prin nenu­mă­rate mijloace să-ţi parvie câteva rân­duri de la mine. Probabil că nu am reuşit, fiindcă mi-ai fi răspuns, cred". Cu un singur om mai poate vorbi Bébè, în­dră­gostitul. Aproa­pe seară de seară, după ce forfota de cazarmă se stinge, după ce în­datoririle militare încetează pentru câteva ore, aco­lo, în cămă­ruţa lui mică din cazarmă, cu privirile aţintite la flă­cările domoale ale focului dintr-un go­din de campanie, Bébè întreabă şoptit şi ascultă iar şi iar aceleaşi vorbe. Cuvinte, la fel ca vreascurile care aţâţă focul, care îmi dau nădejdea de a putea fi odată şi odată iară lângă tine. Omul cu care vor­beşte Bébè este ordonanţa sa. "Este un om simplu, care mă iubeşte foarte mult şi care a fost de atâtea ori trimis de mine cu scrisori la tine! Parcă ştie săracul ce vreau eu, şi aproape în fiecare seară îmi povesteşte până în cele mai mici amănunte, tot ce-l întrebai tu, când venea la Bucu­reşti, trimis de mine". Bébè nu se mai poate des­părţi de el. Omul ăsta i-a devenit ca un frate, a rămas ultima legătură între aici şi dincolo, mesage­rul tainic dintre război şi dragoste. Dar vremurile nu mai au răbdare. Pă­răsiţi de aliaţii ruşi, cu câteva ore înainte de a se dezlănţui atacul, româ­nii au fost nevoiţi să se apere eroic. 15 zile a durat ofensiva germană din regiunea Focşaniului. Armata română nu a dat înapoi. Pe aici nu se trece, au spus. Şi nu s-a trecut.

"Noi luptăm pentru un drept sfânt"

Atacul german a fost oprit. Pentru vitejia pe care a arătat-o în cea mai mare bătălie a ţării noastre din Marele Război, cea de la Mărăşeşti, Scarlat Stru­ţea­nu a fost propus pentru înaintarea la gradul de căpitan. E fericit. Va trece comandant de baterie. Epidemia de tifos exantematic izbucnită pe front îl ocoleşte, dar se îmbolnăveşte de icter şi de enterită. În scurtele zile de permisie, aleargă spre Galaţi. "Galaţiul mă atrage, fiindcă îmi aduce aminte de tine. Retrăiesc clipe care pentru mine însemnează totul". Trupul lui se vindecă, însă rănile sufleteşti se adâncesc. E de ajuns să citească în "Gazeta Bucu­­reştilor", ziar apărut sub ocupaţia germană, despre petrecerile şi veselia aristocraţiei române, pentru ca Bébè să răbufnească plin de furie: "Ade­vărat să fie oare? Nu cred! Este peste putinţă! Nu sângerează inima nimănui acolo? Nu ştiu ce să mai cred. Ce faci tu în mijlocul acestor spasme de vese­lie ordonată de comandatura nemţească? Te mai gândeşti tu la mine, care sunt dincoace, în acest ultim colţ de ţară, pe care ambiţiunea hoardelor Turco - Bulgaro - Nemţeşti o doreşte din răsputeri? Noi luptăm pentru un drept sfânt, care ne-a fost sădit în inimi de mici copii. Ce scump vor plăti ei toate acestea! Nici nu le trece prin gând. Există o sancţiune, totuşi, care nu va întârzia de a-şi arăta atotputernicia. Datele istorice nu s-au con­trazis nicio­dată". Omul ăsta, cu sângele lui polo­nezo-ger­mano-sârbesc, ştia că undeva, deasupra lumii văzu­te, dreptatea există şi Cineva veghează asupra ei. I-o spunea, fără doar şi poate, sufletul lui românesc.
Acum, când scriu, simt privirea lui aplecată asupra mea. E în odaie cu mine, în uniforma lui de căpitan. Istoria noastră n-a putut fi clădită decât din sufletele acestor oa­meni, care au crezut şi au simţit cu adevărat româneşte.
Războiul merge mai departe. Postul de comandă al artileriei grele se află acum la Tecuci. Ar­mata noastră se pregăteşte pen­tru ofensivă. Nici un răspuns de la Fulvia. "Mulţi din camarazii mei au primit scrisori sau tele­grame d-acasă. Oare tu să nu fi putut să-mi trimiţi nici o ştire? Desigur că nu. De ce oare? Nu vreau să mă gândesc la altceva, decât că nu s-a putut". Bătălia lui Bébè, a lui şi doar a lui, e pe cale de a fi pierdută. Deznă­dejdea se pregă­teşte să-i dea ulti­ma lovitură.

"Dacă voi trăi şi ne vom revedea"

Am aflat în copilărie că mo­bilele vechi au viaţa lor neştiută. Că un scrin poate să of­­teze. Îl auzeam noapte de noap­te, che­mări prelungi, sfâşietoare, care mă făceau să tresar din somn. Scrinul era acolo, viu, şop­tea ceva în limba lui de brad uitat. Noap­tea. Numai şi numai noap­tea. Mul­tă vreme am încercat să deslu­şesc ce spune. Apoi m-am oprit. M-am făcut mare, mi-am spus că e firesc să fie aşa: e un scrin bă­trân, trosneşte. Acum, când scriso­rile lui Bébè către Ful­via au fost scoase de acolo, când am citit scri­sul mărunt, îngălbenit de timp, am înţeles. Sertarele as­tea mai vechi de un veac au purtat înăuntrul lor toată dragostea şi deznădejdea unui om. Iar fibrele lemnului tre­buie să se fi impreg­nat de ele. "Dacă voi trăi şi ne vom revedea pentru a începe şi noi adevărata fericire, adeseori, privirile noastre vor rătăci pe rândurile acestea, pentru a gusta şi mai profund feri­cirea noastră de atunci, îmbrăţi­şaţi în calmul colţişorului nostru, şi ne vom strân­ge unul lângă al­tul, poves­tin­du-ne fiecare suferin­ţele îndu­ra­te în trecut, pentru a putea simţi mai mult fericirea pre­zentului care ne-a unit, pentru a nu ne mai despărţi ni­meni şi nimic. Dacă însă nenorocirea ar voi ca să mor, ordonanţa mea sau, în sfârşit, oricine altcine­va, îţi va aduce odată şi odată aceste rânduri, mărturia unor vremi tul­buri şi a unui suflet care te-a iubit până în ultimul mo­ment. Dacă voi muri, ultimele mele momente vor fi chinuite de o crimă pe care am comis-o, totuşi, fără să fiu vinovat. Ră­mâi singură pe lume, fără nici o mângâiere, înstrăi­nată de ai tăi. Ar fi pentru mine cea mai crudă lovi­tură, dar cred că Dumnezeu s-o îndu­ra de noi şi ne va cruţa. În tot cazul, tu nu trebuie să-ţi pierzi curajul, te vei mărita, fiindcă vei găsi un suflet care să te înţeleagă şi, poate, cine ştie, vei fi poa­te mai fericită decât crezi. Tu eşti un înger care nu ceri prea mult ca să fii fericită. Tu ai nevoie de un suflet care să te mân­gâie şi care să te spriji­ne, este tot ceea ce ceri şi ai să fii feri­cită. Să nu te mai gân­deşti niciodată la mine şi nici să încerci vreo­dată să vor­beşti despre mine cu băr­batul tău. Oricât ar părea el de nepă­sător, să ştii că ai să-l chinuieşti în felul ăsta. Ni­ciodată, să ştii de la mine, să nu laşi să figureze într-o dis­cuţie numele unui băr­bat despre care soţul actual ştie că nu i-a fost indiferent nevestei lui. Cele mai nebă­nuite drame intime sufleteşti se ţes încetul cu încetul din această pricină. Când scriu aceste rân­duri sunt în prada unor turburări sufleteşti îngrozitoare. Ai să mă în­trebi de ce-ţi mai trimit aceste rânduri, dacă nu tre­buie să te mai gân­deşti la mine! Să nu crezi că pagi­nile acestea sunt expre­sia cochetăriei unui om care nu mai are nici o ga­ranţie despre viaţa sa, ci ţin să citeşti zbu­ciu­mările mele sufleteşti de acum, pentru a putea fi lângă mi­ne până în ultimul moment şi a putea şti cât te-am iubit. Pentru mine este un mijloc de a-mi potoli durerea acum, da­că nenorocirea va voi să-mi pot găsi pacea pe lumea cealaltă".

"Glasul tău, Fulvia mea dulce"

Nici o scrisoare de la Fulvia. "Sunt atâţia camarazi care pri­mesc ştiri de acasă! Oare să fi fost pentru tine o situaţie specială ca să nu-mi poţi scrie? Nu ştiu ni­mic. Nici nu vreau să mă gân­desc la posibilitatea care îmi muş­­că inima. Ce faci tu? Cu ce te ocupi? La ce te gândeşti tu?". Nici un răs­puns. Tristeţea e o apă tulbure, adâncă, mâloasă, fără ma­luri. Noap­tea, în tren, agăţat de scara vagonului, pe drumul din­spre Te­cuci spre Ga­laţi, se întâm­plă ceva straniu. "Aud un glas, glasul tău era! Al tău, Fulvia mea dulce, pe care-l pot deosebi ori­unde şi oricând. Am fost atât de emoţionat încât, fără să ştiu cum, am sărit şi m-am trezit la in­tra­rea compartimen­tu­lui. De abia ţinân­du-mi răsufla­rea am as­cultat. Gla­sul acela povestea prie­tenelor din juru-i ceva ce nu am pu­­tut înţe­le­ge şi în care rea­părea me­­reu nu­mele meu, «Bébè». În pri­mul mo­ment, am rămas aiurit de fericire, dar clipa a fost fugară şi minci­noasă, fiind­că ilusiunea s-a spulbe­rat repede". Bébè e zdro­bit. Iluzia, fie şi pentru câteva clipe, că Ful­via a fost acolo, cu el, în tren, îl face să se simtă şi mai singur, şi mai pier­dut. "Tră­iesc nu­mai cu tre­cutul ca­re se îndepărtea­ză me­reu sub cenu­şa vremii, dar pe care to­tuşi nu-l lasă să se stingă icoa­na dra­gostei noastre. Dra­gos­tea noas­tră!".
Scarlat Struţeanu nu se mai re­cu­­noaşte. El, băr­batul care înainte de război dispreţuia tot ce însem­na superstiţie, ajunge să se încreadă în premoniţii şi ghicit. În tot ceea ce i se întâmplă vede un semn ascuns, iar în puţinul timp liber pe care îl are, alear­gă la o bătrână pe care o roa­gă să-i desluşească în cărţi pre­zen­tul pe care nu îl vede. Iar cărţile spun, de fiecare dată, acelaşi lucru: Fulvia se află în tovă­răşia unui băr­bat de verde cu care se sfătuieşte. Bébè a subliniat rândul ăsta. Pe­niţa a zgâriat hârtia, aproape că a rupt-o.
E octombrie 1917. Bébè ridică pentru o clipă ca­pul din scrisoarea sa şi priveşte cerul cenuşiu şi umed. Apoi scrie mai departe. "Este un an aproape de când nu gândesc şi nu simt decât un singur lu­cru, adică pe tine. Când vei citi vreodată scriso­rile acestea nu te vei regăsi decât pe tine în ele, nu vei putea găsi altceva".

"Dacă te-aş pierde şi pe tine..."

Scarlat a căzut prizonier în propriul său război. Din temniţa asta adâncă nu mai vede decât o sin­gu­ră scăpare: "mă voi duce în faţa duşmanului ca să termin odată cu viaţa asta". Apoi, îşi încheie scri­soa­rea abrupt - "M-am schimbat cu desăvârşire, nu mă mai recunosc eu însumi. Nu mai cred în ni­mic şi nu mai aştept nimic. Sunt fără vlagă, nu mai pot scrie". E doar o în­frângere, nu şi sfârşitul. Răz­boaie­le de orice fel, oricât de pustiitoare şi de cum­plite, se poartă până la ca­păt. Poate că în noaptea aceea, Scar­lat Struţeanu a mai privit o dată fo­togra­fia Fulviei. Poate că ochii ei ne­gri, arzători, i-au răspuns la sfâşierea lui mută. Sau poate că a fost doar nechezatul cailor din grajduri sau răpăitul ploii la fereastră. Ceva trebuie să fi fost, ceva trebuie să-i fi vorbit omului ăsta în noaptea aceea. Noaptea aceea de 21 spre 22 noiem­brie 1917, când până şi soarta Mare­lui Război a părut să fie pecetluită. Ru­sia declară armistiţiul general. Armata română, lip­sită acum de cel mai puternic aliat al ei, e obligată să facă acelaşi lucru. "Nu cunosc în is­toria lumii o infamie care să veşte­jească mai mult onoarea unei naţiuni ca această trădare". Lucrurile se precipită, intră într-un vârtej din care, de-acum, căpi­tanul Scarlat Struţeanu nu mai întrevede nici o ieşire. "Con­tinuăm răsboiul? Vom fi şterşi de pe faţa pă­mântului. Încheiem pa­cea? Vom fi striviţi de bunul plac al în­vin­gătoru­lui". Lunile trec într-o stare grea, de incertitudine. E începutul anului 1918. Încă se mai speră că Rusia va continua războiul. Nu-l mai continuă. "Sunt zdro­bit. Deprimarea este atât de mare, încât nu mai ştiu ce mai e cu mine. Biata noas­tră ţară!". Pacea e totuna cu înfrângerea. Căpitanul Scarlat Struţeanu a ajuns la sfârşitul unor războaie pe care le-a crezut pierdute. Cel din afară, cel dinăuntru. Nici o scri­soare de la Fulvia. Nici una! "Mi-e şi frică să mă întorc acasă. Cine ştie ce mi-o fi dat să aud sau să văd! Orice s-ar spune, trebuie să fie ceva schimbat în sufletul tău de când ne-am despărţit. Nu ai găsit tu niciodată prilejul să-mi scrii sau să faci să-mi parvină vreo veste oricât de laconică ar fi fost ea? Oare?... Dacă te-aş pierde şi pe tine în convoiul ne­norocirilor ăstora care s-au abătut asupra tuturor alor noştri, atunci viaţa mea n-ar fi decât ispăşirea unor crime pe care ai mei le-or fi săvârşit vreoda­tă". Rândurile de pe front ale lui Scarlat Struţeanu se sfârşesc aici. De ce Ful­via nu i-a răspuns, ră­mâne şi acum o taină. Poate că mama ei, Eleonora Slavici, a fost o femeie chiar mai aprigă decât am ştiut. Poate că scrisorile i-au fost ascunse Fulviei, până după război. Scrisorile astea care au rămas apoi într-un cotlon al unui scrin bătrân. O parte atât de mică din Istoria unei Mari Uniri. O mărturie a unor războaie aidoma, unul Mare şi altul mic, în care, până la urmă, am învins.
La 14 iunie 1919, Fulvia şi Bébè se căsătoreau la Biserica Kretzulescu din Bucureşti. S-au iubit o viaţă, până când moartea i-a despărţit. Au avut trei fii. Unul dintre ei a fost bunicul meu. Sunt o sută de ani de la scrisorile astea. O sută de ani care n-au trecut, de fapt, niciodată. Privirile lor arzânde şi dragostea lor uriaşă au rămas şi acum, cu noi.