"Toată viața și dragostea mea"
Au trecut 100 de ani. 100 de ani de la încheierea unui război care a destrămat imperii, a schimbat granițe și a făcut posibil un vis: Marea Unire. Se va vorbi mult anul acesta despre devotament, vitejie, sacrificii, despre forțele și soarta care au schimbat istoria. Marea Istorie. Ce se va uita, însă, e că în spatele istoriei mari au fost dintotdeauna istoriile mici: oamenii. Ei, neștiuții, fiecare cu iubirile, spaimele, dorurile și durerile lui. Viețile de oameni, toate aceste istorii din care a fost plămădită Istoria pe care o vom prăznui anul acesta. Cealaltă istorie, a oamenilor, și nu a armatelor, o poți descoperi uneori în sertarul unui scrin bătrân, pe hârtii îngălbenite de timp și acoperite de un scris mărunt. Alteori, o poți afla într-un album de fotografii de familie, chiar acolo, pe spatele unei poze cu străbunica ta. E de ajuns să întorci imaginea acestei domnișoare subțiri și elegante, cu fustă lungă până la pământ, cu pălaria ei cochetă sub care se ascunde zâmbetul discret și enigmatic pe care îl știi, da!, atât de bine. E zâmbetul ei și al mamei tale, e privirea aceea de dincolo de timp care a ajuns, cu o forță ciudată, pe chipul fiecărui om din familia ta. A ajuns și până la tine. E parte din tine. O simți acolo, în ochii tăi, în timp ce întorci fotografia, ca să citești niște cuvinte care ard: "Lui Bébè al meu, toată viața și dragostea mea. Fulvia".
Cu fotografia aceasta, străbunicul meu, Scarlat Struțeanu (Bébè, pentru familie și apropiați) a făcut războiul. Polonez după mamă, german și sârb după tată, Scarlat a fost botezat și crescut în rit ortodox, deși mama sa era catolică. În 1912, la vârsta de 21 de ani, ca student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității București (unde, mai târziu, avea să susțină o teză de doctorat și să predea cursuri de estetică și literatură comparată), Scarlat Struțeanu s-a înrolat în Regimentul 2 Artilerie de la Cetate, din apropiere de Calafat, ajungând în scurt timp la rangul de ofițer. A luat parte, în vara lui 1913, la campania din Bulgaria, din cel de-al doilea război balcanic și, în septembrie 1916, la greaua înfrângere de la Turtucaia, din Marele Război, din care a scăpat cu viață, alături de câteva sute de camarazi, doar trecând Dunărea înot. În acea toamnă, a fost înaintat la gradul de locotenent, iar după nici un an, a devenit căpitan. A fost decorat cu Steaua României în grad de cavaler și cu Crucea comemorativă a războiului 1916-1918, cu baretele Turtucaia, Mărășești.
Nu i-am cunoscut niciodată. Și el, și străbunica, s-au stins din viață înainte de a mă naște eu. Bébè, în 1947, Fulvia, 27 de ani mai târziu. Mi-au rămas însă poveștile de familie despre dragostea lor uriașă. Și mi-au rămas undeva, înăuntru, în mine, privirile lor. Privirea străbunicii, arzând ascuns, dintr-un album de fotografii, privirea străbunicului, pătrunzătoare, inteligentă, de o ironie blândă, ațintită asupra mea de pe peretele camerei, acum, când scriu despre iubirea lor. O să-i rog să mă ierte că am să împărtășesc cu dumneavoastră ceva din scrisorile acelea îngălbenite, găsite într-un sertar de scrin bătrân. Sunt o sută de ani de atunci. O sută de ani care n-au trecut, de fapt, niciodată.
"Trăesc zi și noapte, de vorbă cu tine"
E început de decembrie 1916. Trupele germane ocupă Bucureștiul. Armata română e obligată să se retragă în Moldova, pentru reorganizare. Câmpuri nesfârșite, frig. O săptămână întreagă îți ia să ajungi călare de la Urziceni la Galați. O săptămână surdă, în tropotul mărunt al cailor, care poate fi totuna cu gândurile tale. Vorbe puține cu camarazii tăi, zâmbetul firav al ordonanței: "Va fi bine, domnu' locotenent, de-abea acu' o să vadă nemții cine suntem cu adevărat." Ai părăsit orașul, și nici măcar n-ai mai avut timp s-o vezi. Oare ce face ea acum? Fulvia, dulcea ta Fulvia... Oare când vă veți vedea din nou? Gândurile astea pustiitoare ca un început de iarnă într-un oraș ocupat de inamic. Galați. Te oprești, descaleci. Nu doar caii sunt obosiți, ci și oamenii. Omul ăsta înalt, cu ochi albaștri, cu aerul lui distins, flegmatic, de explorator britanic, însă cu inima vie, arzând pe dinăuntru de o flacără ce nu poate fi cu nici un chip stinsă: locotenentul Scarlat Struțeanu. Mai sunt câteva zile și va împlini 25 de ani. Pe 20 decembrie. Un bărbat în floarea vârstei. Încă necăsătorit. "Ai înnebunit?! Cum să vă căsătoriți acum, când tu o să pleci pe front? Dacă, Doamne ferește, n-ai să te mai întorci niciodată? La Fulvia nu te gândești deloc? Dacă rămâne văduvă așa de tânără?". Eleonora Slavici, mama Fulviei, putea fi o femeie aprigă uneori. Scarlat i-a dat dreptate, au amânat nunta pentru vremuri mai bune, de pace. Dar numai Dumnezeu știe ce a fost în inima lui și a ei. Inima ei, inima Fulviei, inima iubitei pe care o simte atât de sfâșietor de aproape, acum, când ea e deja atât, atât de departe... S-au cunoscut ca studenți ai Facultății de Litere și a fost dragoste la prima vedere. Ea, cea de-a doua fiică a unui scriitor ardelean pe care Scarlat îl admira enorm, Ioan Slavici, el, un tânăr intelectual, un ofițer român, dedicat trup și suflet armatei sale. Un ofițer român, tocmai sosit în Galați. Până la noi ordine, sunt câteva zile bune, în care poți hălădui prin orașul ăsta străjuit de Dunăre. Orașul ăsta în care inima ta și a Fulviei au bătut nebunește, într-o seară de noiembrie. Ultima lor întâlnire, înainte ca războiul să-i despartă. Două inimi, una lângă alta, care au devenit atunci, într-o cămăruță singuratică, dintr-un oraș care nu era al lor, o singură inimă uriașă.
În Galațiul de acum, aproape ai jura că e pace. Lumea bună se plimbă nestingherită pe faleza Dunării. Bucureștiul pare că s-a mutat aici. "Dulcea mea Fulvia, trăesc zi și noapte de vorbă cu tine. Icoana ta este veșnic lângă mine și mă protejează. Se lasă o ceață ca o perdea în fața ochilor mei și totul se amestecă pentru mine... Când am revăzut Galații, am simțit o strângere de inimă dureroasă. Restul zilelor am cutreierat în neștire străzile pe care am umblat noi în seara aceea și toate ungherele îmi vorbeau de tine...".
Cu inima îndurerată, locotenentul Scarlat Struțeanu pleacă mai departe, spre Vaslui, pentru a alege zona de reorganizare a artileriei grele. Sub veston, în dreptul inimii, poartă fotografia unei fete subțiri, delicate, cu un zâmbet misterios, cu ochi negri, arzând.
"Sufletul meu se sbuciumă fără putere"
A venit și a trecut Crăciunul. Un Crăciun fără noimă pentru tânărul locotenent. Armata română, cu sprijinul Misiunii Militare Franceze, se regrupează în Moldova. Pe dinăuntru însă, acolo, dincolo de vestonul călduros, țesut cu fire de lână verzui-albastre, inima lui Bébè duce un altfel de război, lent și chinuitor, un prizonierat cumplit din care nu vede scăpare. "Sufletul meu se sbuciumă fără putere, într-un cuib făurit de dragostea ta, și se mistuie încetul cu încetul, fiindcă tu ești departe și eu nu mai știu nimic despre tine". Cu dușmanii invizibili, depărtarea și tăcerea, e infinit mai greu de luptat. O fotografie, chiar și cea de la inimă, nu-ți poate răspunde la întrebări. Rămâne acolo, nemișcată, cu același surâs misterios. E o icoană la care să te rogi sau, alteori, doar o iubită de la care nu mai primești răspuns. "Am încercat prin nenumărate mijloace să-ți parvie câteva rânduri de la mine. Probabil că nu am reușit, fiindcă mi-ai fi răspuns, cred". Cu un singur om mai poate vorbi Bébè, îndrăgostitul. Aproape seară de seară, după ce forfota de cazarmă se stinge, după ce îndatoririle militare încetează pentru câteva ore, acolo, în cămăruța lui mică din cazarmă, cu privirile ațintite la flăcările domoale ale focului dintr-un godin de campanie, Bébè întreabă șoptit și ascultă iar și iar aceleași vorbe. Cuvinte, la fel ca vreascurile care ațâță focul, care îmi dau nădejdea de a putea fi odată și odată iară lângă tine. Omul cu care vorbește Bébè este ordonanța sa. "Este un om simplu, care mă iubește foarte mult și care a fost de atâtea ori trimis de mine cu scrisori la tine! Parcă știe săracul ce vreau eu, și aproape în fiecare seară îmi povestește până în cele mai mici amănunte, tot ce-l întrebai tu, când venea la București, trimis de mine". Bébè nu se mai poate despărți de el. Omul ăsta i-a devenit ca un frate, a rămas ultima legătură între aici și dincolo, mesagerul tainic dintre război și dragoste. Dar vremurile nu mai au răbdare. Părăsiți de aliații ruși, cu câteva ore înainte de a se dezlănțui atacul, românii au fost nevoiți să se apere eroic. 15 zile a durat ofensiva germană din regiunea Focșaniului. Armata română nu a dat înapoi. Pe aici nu se trece, au spus. Și nu s-a trecut.
"Noi luptăm pentru un drept sfânt"
Atacul german a fost oprit. Pentru vitejia pe care a arătat-o în cea mai mare bătălie a țării noastre din Marele Război, cea de la Mărășești, Scarlat Struțeanu a fost propus pentru înaintarea la gradul de căpitan. E fericit. Va trece comandant de baterie. Epidemia de tifos exantematic izbucnită pe front îl ocolește, dar se îmbolnăvește de icter și de enterită. În scurtele zile de permisie, aleargă spre Galați. "Galațiul mă atrage, fiindcă îmi aduce aminte de tine. Retrăiesc clipe care pentru mine însemnează totul". Trupul lui se vindecă, însă rănile sufletești se adâncesc. E de ajuns să citească în "Gazeta Bucureștilor", ziar apărut sub ocupația germană, despre petrecerile și veselia aristocrației române, pentru ca Bébè să răbufnească plin de furie: "Adevărat să fie oare? Nu cred! Este peste putință! Nu sângerează inima nimănui acolo? Nu știu ce să mai cred. Ce faci tu în mijlocul acestor spasme de veselie ordonată de comandatura nemțească? Te mai gândești tu la mine, care sunt dincoace, în acest ultim colț de țară, pe care ambițiunea hoardelor Turco - Bulgaro - Nemțești o dorește din răsputeri? Noi luptăm pentru un drept sfânt, care ne-a fost sădit în inimi de mici copii. Ce scump vor plăti ei toate acestea! Nici nu le trece prin gând. Există o sancțiune, totuși, care nu va întârzia de a-și arăta atotputernicia. Datele istorice nu s-au contrazis niciodată". Omul ăsta, cu sângele lui polonezo-germano-sârbesc, știa că undeva, deasupra lumii văzute, dreptatea există și Cineva veghează asupra ei. I-o spunea, fără doar și poate, sufletul lui românesc.
Acum, când scriu, simt privirea lui aplecată asupra mea. E în odaie cu mine, în uniforma lui de căpitan. Istoria noastră n-a putut fi clădită decât din sufletele acestor oameni, care au crezut și au simțit cu adevărat românește.
Războiul merge mai departe. Postul de comandă al artileriei grele se află acum la Tecuci. Armata noastră se pregătește pentru ofensivă. Nici un răspuns de la Fulvia. "Mulți din camarazii mei au primit scrisori sau telegrame d-acasă. Oare tu să nu fi putut să-mi trimiți nici o știre? Desigur că nu. De ce oare? Nu vreau să mă gândesc la altceva, decât că nu s-a putut". Bătălia lui Bébè, a lui și doar a lui, e pe cale de a fi pierdută. Deznădejdea se pregătește să-i dea ultima lovitură.
"Dacă voi trăi și ne vom revedea"
Am aflat în copilărie că mobilele vechi au viața lor neștiută. Că un scrin poate să ofteze. Îl auzeam noapte de noapte, chemări prelungi, sfâșietoare, care mă făceau să tresar din somn. Scrinul era acolo, viu, șoptea ceva în limba lui de brad uitat. Noaptea. Numai și numai noaptea. Multă vreme am încercat să deslușesc ce spune. Apoi m-am oprit. M-am făcut mare, mi-am spus că e firesc să fie așa: e un scrin bătrân, trosnește. Acum, când scrisorile lui Bébè către Fulvia au fost scoase de acolo, când am citit scrisul mărunt, îngălbenit de timp, am înțeles. Sertarele astea mai vechi de un veac au purtat înăuntrul lor toată dragostea și deznădejdea unui om. Iar fibrele lemnului trebuie să se fi impregnat de ele. "Dacă voi trăi și ne vom revedea pentru a începe și noi adevărata fericire, adeseori, privirile noastre vor rătăci pe rândurile acestea, pentru a gusta și mai profund fericirea noastră de atunci, îmbrățișați în calmul colțișorului nostru, și ne vom strânge unul lângă altul, povestindu-ne fiecare suferințele îndurate în trecut, pentru a putea simți mai mult fericirea prezentului care ne-a unit, pentru a nu ne mai despărți nimeni și nimic. Dacă însă nenorocirea ar voi ca să mor, ordonanța mea sau, în sfârșit, oricine altcineva, îți va aduce odată și odată aceste rânduri, mărturia unor vremi tulburi și a unui suflet care te-a iubit până în ultimul moment. Dacă voi muri, ultimele mele momente vor fi chinuite de o crimă pe care am comis-o, totuși, fără să fiu vinovat. Rămâi singură pe lume, fără nici o mângâiere, înstrăinată de ai tăi. Ar fi pentru mine cea mai crudă lovitură, dar cred că Dumnezeu s-o îndura de noi și ne va cruța. În tot cazul, tu nu trebuie să-ți pierzi curajul, te vei mărita, fiindcă vei găsi un suflet care să te înțeleagă și, poate, cine știe, vei fi poate mai fericită decât crezi. Tu ești un înger care nu ceri prea mult ca să fii fericită. Tu ai nevoie de un suflet care să te mângâie și care să te sprijine, este tot ceea ce ceri și ai să fii fericită. Să nu te mai gândești niciodată la mine și nici să încerci vreodată să vorbești despre mine cu bărbatul tău. Oricât ar părea el de nepăsător, să știi că ai să-l chinuiești în felul ăsta. Niciodată, să știi de la mine, să nu lași să figureze într-o discuție numele unui bărbat despre care soțul actual știe că nu i-a fost indiferent nevestei lui. Cele mai nebănuite drame intime sufletești se țes încetul cu încetul din această pricină. Când scriu aceste rânduri sunt în prada unor turburări sufletești îngrozitoare. Ai să mă întrebi de ce-ți mai trimit aceste rânduri, dacă nu trebuie să te mai gândești la mine! Să nu crezi că paginile acestea sunt expresia cochetăriei unui om care nu mai are nici o garanție despre viața sa, ci țin să citești zbuciumările mele sufletești de acum, pentru a putea fi lângă mine până în ultimul moment și a putea ști cât te-am iubit. Pentru mine este un mijloc de a-mi potoli durerea acum, dacă nenorocirea va voi să-mi pot găsi pacea pe lumea cealaltă".
"Glasul tău, Fulvia mea dulce"
Nici o scrisoare de la Fulvia. "Sunt atâția camarazi care primesc știri de acasă! Oare să fi fost pentru tine o situație specială ca să nu-mi poți scrie? Nu știu nimic. Nici nu vreau să mă gândesc la posibilitatea care îmi mușcă inima. Ce faci tu? Cu ce te ocupi? La ce te gândești tu?". Nici un răspuns. Tristețea e o apă tulbure, adâncă, mâloasă, fără maluri. Noaptea, în tren, agățat de scara vagonului, pe drumul dinspre Tecuci spre Galați, se întâmplă ceva straniu. "Aud un glas, glasul tău era! Al tău, Fulvia mea dulce, pe care-l pot deosebi oriunde și oricând. Am fost atât de emoționat încât, fără să știu cum, am sărit și m-am trezit la intrarea compartimentului. De abia ținându-mi răsuflarea am ascultat. Glasul acela povestea prietenelor din juru-i ceva ce nu am putut înțelege și în care reapărea mereu numele meu, «Bébè». În primul moment, am rămas aiurit de fericire, dar clipa a fost fugară și mincinoasă, fiindcă ilusiunea s-a spulberat repede". Bébè e zdrobit. Iluzia, fie și pentru câteva clipe, că Fulvia a fost acolo, cu el, în tren, îl face să se simtă și mai singur, și mai pierdut. "Trăiesc numai cu trecutul care se îndepărtează mereu sub cenușa vremii, dar pe care totuși nu-l lasă să se stingă icoana dragostei noastre. Dragostea noastră!".
Scarlat Struțeanu nu se mai recunoaște. El, bărbatul care înainte de război disprețuia tot ce însemna superstiție, ajunge să se încreadă în premoniții și ghicit. În tot ceea ce i se întâmplă vede un semn ascuns, iar în puținul timp liber pe care îl are, aleargă la o bătrână pe care o roagă să-i deslușească în cărți prezentul pe care nu îl vede. Iar cărțile spun, de fiecare dată, același lucru: Fulvia se află în tovărășia unui bărbat de verde cu care se sfătuiește. Bébè a subliniat rândul ăsta. Penița a zgâriat hârtia, aproape că a rupt-o.
E octombrie 1917. Bébè ridică pentru o clipă capul din scrisoarea sa și privește cerul cenușiu și umed. Apoi scrie mai departe. "Este un an aproape de când nu gândesc și nu simt decât un singur lucru, adică pe tine. Când vei citi vreodată scrisorile acestea nu te vei regăsi decât pe tine în ele, nu vei putea găsi altceva".
"Dacă te-aș pierde și pe tine..."
Scarlat a căzut prizonier în propriul său război. Din temnița asta adâncă nu mai vede decât o singură scăpare: "mă voi duce în fața dușmanului ca să termin odată cu viața asta". Apoi, își încheie scrisoarea abrupt - "M-am schimbat cu desăvârșire, nu mă mai recunosc eu însumi. Nu mai cred în nimic și nu mai aștept nimic. Sunt fără vlagă, nu mai pot scrie". E doar o înfrângere, nu și sfârșitul. Războaiele de orice fel, oricât de pustiitoare și de cumplite, se poartă până la capăt. Poate că în noaptea aceea, Scarlat Struțeanu a mai privit o dată fotografia Fulviei. Poate că ochii ei negri, arzători, i-au răspuns la sfâșierea lui mută. Sau poate că a fost doar nechezatul cailor din grajduri sau răpăitul ploii la fereastră. Ceva trebuie să fi fost, ceva trebuie să-i fi vorbit omului ăsta în noaptea aceea. Noaptea aceea de 21 spre 22 noiembrie 1917, când până și soarta Marelui Război a părut să fie pecetluită. Rusia declară armistițiul general. Armata română, lipsită acum de cel mai puternic aliat al ei, e obligată să facă același lucru. "Nu cunosc în istoria lumii o infamie care să veștejească mai mult onoarea unei națiuni ca această trădare". Lucrurile se precipită, intră într-un vârtej din care, de-acum, căpitanul Scarlat Struțeanu nu mai întrevede nici o ieșire. "Continuăm răsboiul? Vom fi șterși de pe fața pământului. Încheiem pacea? Vom fi striviți de bunul plac al învingătorului". Lunile trec într-o stare grea, de incertitudine. E începutul anului 1918. Încă se mai speră că Rusia va continua războiul. Nu-l mai continuă. "Sunt zdrobit. Deprimarea este atât de mare, încât nu mai știu ce mai e cu mine. Biata noastră țară!". Pacea e totuna cu înfrângerea. Căpitanul Scarlat Struțeanu a ajuns la sfârșitul unor războaie pe care le-a crezut pierdute. Cel din afară, cel dinăuntru. Nici o scrisoare de la Fulvia. Nici una! "Mi-e și frică să mă întorc acasă. Cine știe ce mi-o fi dat să aud sau să văd! Orice s-ar spune, trebuie să fie ceva schimbat în sufletul tău de când ne-am despărțit. Nu ai găsit tu niciodată prilejul să-mi scrii sau să faci să-mi parvină vreo veste oricât de laconică ar fi fost ea? Oare?... Dacă te-aș pierde și pe tine în convoiul nenorocirilor ăstora care s-au abătut asupra tuturor alor noștri, atunci viața mea n-ar fi decât ispășirea unor crime pe care ai mei le-or fi săvârșit vreodată". Rândurile de pe front ale lui Scarlat Struțeanu se sfârșesc aici. De ce Fulvia nu i-a răspuns, rămâne și acum o taină. Poate că mama ei, Eleonora Slavici, a fost o femeie chiar mai aprigă decât am știut. Poate că scrisorile i-au fost ascunse Fulviei, până după război. Scrisorile astea care au rămas apoi într-un cotlon al unui scrin bătrân. O parte atât de mică din Istoria unei Mari Uniri. O mărturie a unor războaie aidoma, unul Mare și altul mic, în care, până la urmă, am învins.
La 14 iunie 1919, Fulvia și Bébè se căsătoreau la Biserica Kretzulescu din București. S-au iubit o viață, până când moartea i-a despărțit. Au avut trei fii. Unul dintre ei a fost bunicul meu. Sunt o sută de ani de la scrisorile astea. O sută de ani care n-au trecut, de fapt, niciodată. Privirile lor arzânde și dragostea lor uriașă au rămas și acum, cu noi.