Doctorul de la Mânăstirea Turnu - Părintele ieromonah PAVEL MINCĂ: "Prorocirea părintelui Iustin Pârvu s-a împlinit"

Doctor fără de arginţi

Început de an, la Mânăstirea Turnu din Pra­hova. Ninge apos peste zidurile cafenii, ca de for­tăreaţă, acoperite cu şiţă. Monahi mari, ca nişte împăraţi, se adună păşind amplu spre biserica veche, de aproape şase veacuri. Ieromonahul Pavel Mincă se pregăteşte să slujească miezonoptica. Până la două noaptea, cântările nu vor conteni. Apoi părintele se va trezi la cinci dimineaţă, va urca într-un auto­mobil de-al mânăstirii şi va porni spre gara din Ploieşti, de acolo, cu trenul, la Bucu­reşti, şi cu tramvaiul până la Spitalul Universitar de Urgenţă, unde e unul din cei mai apreciaţi me­dici. Aţi citit bine: un călugăr, medic curant... După-amiază, se întoarce în mânăstire şi îşi împli­neşte ascultările călugăreşti. De zece ani, zi de zi. Din ziua în care ma­rele duhovnic Iustin Pârvu de la "Petru Vodă" i-a spus câteva cuvinte care i-au schimbat viaţa: să fie medic. "Doctor fără de arginţi". Şi previziu­nea părintelui s-a împli­nit.

Un sac de sare şi-un coş de roşii

N-ai zice c-a împli­nit 40 de ani, că-i asis­tent universitar, doctor în medicină, dar şi ab­solvent de teologie, ie­ro­monah. Subţirel şi înalt, fuge din loc în loc, râzând, pare că mereu se joacă. Atunci când vorbeşte despre sine, se uită drept înainte, tot zâm­bind, ca un copil ruşinat. Avea doar 18 ani când a renunţat la lume, călugărindu-se la Mânăstirea Sitaru. Spe­ra la rugăciune şi liniş­tea sufletului. Dar pe 26 august 1997, într-o marţi, la ora 8 seara, un ierarh a venit în Mânăs­tirea Sitaru şi-a pus mâ­na pe trei monahi foarte tineri. Le-a spus sec: "Tu, tu şi tu. Mâine plecaţi de aici." N-ar fi vrut, era abia tuns călugăr. I-au trimis în câmpia asta sihăstrită a Plo­ieştilor, într-un loc cu istorie milenară, c-o biserică a lui Vlad Ţepeş din 1461, dar de care n-aveau drep­tul să se apropie. "Ţin minte şi acum ziua aceea. Am venit aici trei oameni, cu un sac de sare şi-un coş de roşii. Atât. N-aveam o casă, o palmă de teren. Câteva luni am trăit într-o casă veche, pără­sită, la etaj. O ruină ce n-avea nici ferestre. Până ce ne-au dat afară proprietarii. Ba ne-au ţinut sechestraţi două săptămâni, fără apă şi mâncare, doar ca să ne umilească. Apoi am fost primiţi în chirie, într-un fost depozit de CAP. Părintele stareţ primise de la Înaltul un antimis, ca să putem improviza măcar Sfânta Liturghie. Iniţial am fost trei. Eu, părintele Valentin, care a fost numit stareţ, şi părintele Visarion. Apoi au început să vină şi alţi vieţuitori, până ce am ajuns la zece. Trăiam toţi în aceeaşi cameră, ca-ntr-un vagon. O altă odaie am făcut-o un fel de pa­raclis, unde slujeam. Ceva im­provizat, pre­car. Veneam zi de zi aici, la zidurile dărâ­mate ale bisericii. Erau bălării pe jos, tavanul prăbu­şit de­mult, uneori înăuntru păşteau vite. În jur, şanţurile lăsate de izbelişte ale aşa-zisei «rezervaţii ar­heo­lo­gice», unde de ani nu mai lucra ni­meni. An după an, am tot aş­teptat să se ter­mine procesele ajunse la Curtea Su­pre­mă şi mâ­năs­tirea să fie re­împroprie­tă­rită. Şi ne ru­gam. Ne ru­gam me­reu. Ţin minte cum, ne­având chilii, ne ascun­deam prin tufişuri, pe câmpia asta nesfârşită, ca s-avem linişte, să ne facem pravila de ru­gă­ciune. Eram tineri, en­tu­zi­aşti. Dar pă­rin­tele stareţ ne simţea îndoiala. Ne zicea: «Hai să nu ple­căm, fraţilor. Să crească sfânta mânăstire cu noi». N-am putut să-mi las stareţul. Deşi am avut ispite. Eu sperasem la Athos, la Frăsinei, la o mânăstire adevărată, unde să mă nevoiesc. Dar...".

Porunca părintelui Iustin Pârvu

Cu toate astea, a izbutit să ducă la capăt facul­tatea de teologie. Înghesuit cu zece călugări într-o cameră de CAP părăsit, împărţindu-şi viaţa între munci, învăţătură şi slujirea lui Dumnezeu. Apoi stareţul i-a dat ascultare să facă şi doctoratul în Teologie. Avea nevoie de monahi şcoliţi, plănuia o mânăstire de vârf a României. "La început nu am vrut. Nu de asta mă făcusem călugăr. N-am vrut studii înalte, doc­to­rate... Voiam doar să «trăiesc» întru Hris­tos, poate chiar în pust­nicie, să muncesc cu fraţii în armonie, să uit de lume...". Dar n-a cârtit. Apoi a urmat în­tâlnirea miraculoasă cu marele duhovnic Ius­tin Pârvu, care i-a schim­bat viaţa.
"Mergeam des la părintele Iustin, cu sta­reţul meu. Chiar dacă un drum până acolo, în pustia munţilor Mol­­dovei, însemna o călătorie de două zile. Stăteam la coadă la chilia lui. Ore la rând. Părintele stareţ insista să stăm la coadă, deşi eram preoţi cu rang şi am fi putut avea oricând prio­ritate. Dar aveam acea bucurie a aşteptării să-l revedem pe părintele Iustin, să-i ascultăm pe cre­dincioşii din faţă cum vorbeau despre el cu ado­raţie şi lacrimi în ochi. Asta sim­ţeam şi eu. Asta era minunea pe care o săvârşea Sfinţia Sa: prin harul lui Dumnezeu, revărsa aceeaşi dragoste peste fiecare dintre noi, chiar dacă fiecare o sim­ţeam altfel. Întâlnirile cu asemenea sfânt nu sunt întâmplătoare. Sunt întâl­niri fireşti, dar totodată minunate. Parcă ne ştiam de mii de ani, parcă era un om de care-mi fusese dor toată viaţa. Eu stă­team la picioarele Preacu­viosului, aveam mereu o foaie de hârtie şi-mi plă­cea să scriu tot ce spunea. Vorbea mai mult cu părintele stareţ, care avea încercări foarte mari. Astfel a fost şi întâlnirea aceea care mi-a schimbat viaţa. Era în primăvara lui 2003, când mă tot frământam că nu voiam să fac doctoratul în Teologie. Dar nu am mers acolo special ca să întreb asta. Părintele stareţ avea întrebări, eu doar mă bucuram, pur şi simplu, să-l am aievea, în faţă, pe părintele Iustin. Vorbeau despre treburi sociale, că-s timpuri grele, părintele era apăsat de preves­tiri grele. Am profitat de momentul ăsta şi mi-am luat inima-n dinţi, în­drăznind să întreb şi eu: «Sfinte părinte, credeţi că în timpuri ca astea, mai e vremea de doctorate, de şcoli înalte?...». Atunci părintele Iustin s-a aple­­cat aşa, înainte, a stat cam 10-15 secunde şi, deo­dată, şi-a ridicat spre mine ochii, atât de senini şi de luminoşi, o schimbare într-o clipă, încât m-am înfiorat. «Nu doctorate, doctorie! Doctorie!», a strigat. Nu-mi venea să cred ce aud. Nici prin cap nu-mi trecuse vreodată aşa ceva, m-am speriat doar gândindu-mă ce-ar însemna pentru mine o nouă facultate pe care s-o fac «la zi», să trăiesc prin spitale, morgă, să fac disecţii, să văd trupuri goale... Eram călugăr, fu­sesem făcut ieromonah de-un an, duhovnic, slu­jeam aproape zi de zi... Nu-mi plăcea viaţa de oraş, deşi sunt născut bucu­reştean, din părinţi intele­ctuali. Dar părintele Iustin mi-a prins capul în mâini, apoi mi-a pus o mână pe creştet şi a spus: «Maica Domnului să te acopere şi să te binecuvân­teze să ajungi medic!». N-am avut ce face. Deşi era Postul Mare, şi slujeam zilnic în mânăstire, în nici 3 luni de zile am învăţat pe de rost cărţile ace­lea stufoase, de chi­mie, fizică, ana­tomie. A fost un exa­men greu pen­tru mine, căci nici memorie bună n-am cred că din naş­tere. Dar am in­trat. Ba chiar la «fără taxă». Nu ştiu, a fost ca o mi­nune de la Dum­nezeu. Şase ani de studiu, cinci de re­zidenţiat, acum doc­toratul... Pro­ro­cirea părintelui Iustin s-a împli­nit".
Îl întreb dacă nu s-a îndoit vreo clipă de vorbele părintelui Iustin. Puteau fi o glumă, un alint... "La ase­menea cuvinte pu­ter­nice, n-ai cum să te opui. Când te faci călugăr, eşti ostaş. Călugăria e în pri­mul rând ascultare, în tot ceea ce faci. Doar când faci as­cultare eşti în direcţia lui Dumnezeu".

Trei, Doamne, şi toţi trei

Stau amândoi, unul lângă altul: părintele Pavel şi stareţul Valen­tin! Nedespărţiţi, de 21 de ani. Unul brun, sub­ţire şi copilăros, celălalt blond-cărunt şi aprig, mai bătrân cu 16 ani. Ei au reînălţat această ca­podoperă, Mânăstirea Turnu, făcând rost de peste 5 milioane de euro, trudind împreună, duhovniceşte, pentru a aduna în jurul lor oa­meni buni. Deja peleri­nii vin aici cu autoca­rele, atraşi de rânduiala athonită (cele şapte lau­de şi Sfânta Liturghie zilnic), dar şi de superbul complex muzeal din curtea mânăstirii, în care poţi vedea "pe viu", o aşezare neoli­tică de-acum 10.000 de ani, peste care una dacică, un imens castru roman, apoi curţile domneşti ale celor mai mari voievozi ai Munteniei, pornind de la Mircea cel Bă­trân, Nea­goe Basarab, până la Antonie Vodă şi Con­stantin Brâncoveanu. Toţi! Toţi au înzestrat, înfrumuseţat sau refăcut bisericuţa asta albă! Toţi, atraşi de acest milenar altar al Târgşorului! E aici pisania originală, în piatră, a lui Vlad Ţepeş, de la 24 iunie 1461, sin­gurul obiect ce vorbeşte despre o biserică ridica­tă vreodată de "odiosul" voievod. Iar aceşti monahi tineri au readus-o la viaţă, după aproape două veacuri de părăsire... Îi simţi: împreună au forţă! Sunt prie­teni, fraţi în duh. De altfel, doar cei trei călugări aduşi de la Mânăstirea Sitaru au rezis­tat aici de 21 de ani. Ei doi şi părintele Visarion, mai retras şi smerit. Undeva în câmp, la vreo ju­mate de kilome­tru de porţile fortăreţei mânăsti­reşti, se află o altă "minune". Cabinetul clinicii "Sfântul Do­ro­­tei" al părintelui Pavel, modern, lumi­nos şi alb. Aici, pen­tru orice sărman, ab­solut totul e gratis. Monahul îşi pune halatul, chiar cel pe care îl poartă în spi­talul din Bucureşti, cu iniţialele "Dr. Pa­vel" pe piept. Îl în­treb cum îmbină cele două părţi atât de deosebite ale vieţii lui. Că­lu­găr şi me­dic. "Îmbrăcând ha­la­tul alb, de spital, pătrund într-o altă lume. În primii ani, purtând reverenda şi potca­pul printre pa­turile spitalului, ară­tam cam ciudat. Ci­neva mi-a spus că acolo, în lumea ha­la­telor albe, sunt oaia nea­gră din tur­mă. Aşa că îmi suflec puţin dulama, ca să fiu cât mai mult în alb, să trec neobser­vat şi să nu deranjez. Multă lume mă-ntrea­bă, ca dvs., cum pot să-mi îm­part aşa viaţa, în două. Ca medic, vezi partea urâ­tă a vieţii: boala, moartea, suferinţa, problemele sociale. Dar în momentul când faci meseria asta, nu pentru că ai nevoie de bani, ci doar cu gândul la Hristos, tot urâ­tul se pre­schimbă-n bucurie. Şi pentru tine, şi pentru bolnavi. Iar ce fac cu bucurie şi binecu­vântare iese bine!"

Roiul de albine

Stau în pridvorul bisericii de la Turnu, alături de stareţul Valentin. Părintele Pavel s-a dus să-mi adu­că "neapărat" un borcan de miere "Miropia", făcută în mânăstire. Cu ajutorul ei, au supravieţuit cei din­tâi călugări, aşa au realizat cele mai mari ve­nituri, făcând şi comercializând mierea "de Turnu". "Când am venit noi aici, cei trei monahi, nu mă aşteptam să fie o biserică atât de părăsită, însă mi-a plăcut ceva", îşi aminteşte stareţul Valentin. "Ceva ce am păstrat în minte şi-n inima mea întot­deauna: intrând în această ruină, un­deva, în arcade, era un locşor liber şi acolo îşi făcuse cuib un roi de albine. A fost pentru mine semnul că aici ne va aştepta foarte multă muncă. Dar că vom rămâne. Mi-am închipuit, văzând albinele acelea, că şi noi, monahii, prin munca noastră, ar trebui să adu­cem linişte şi desfătare omului, la fel ca şi albinele. Totul pentru oameni. Când ne-am simţit singuri, părăsiţi, singurul nos­tru ajutor a fost o anume rugăciune. Odată, am des­coperit că la Pavecerniţa Mare mai există o rugă­ciune către Maica Domnului, pe care n-o cu­noş­team: «Prea Sfântă Născă­toare, în vremea vieţii mele nu mă lăsa pe mine ajutorului omenesc, nu mă încredinţa lui, ci însăşi mă sprijineşte şi mă miluieşte». Şi, in­credibil, deşi n-aveam bi­se­rică, nimic, decât ruina asta cu acoperişul prăbu­şit,când rosteam rugă­ciunea asta, în momentele dis­perate, mereu a doua zi veneau oameni care să ne ajute. Imediat! Mă bucuram, dar apoi iar mă cu­prindea îndoiala. Şi-i spuneam Maicii Dom­nu­lui: «Sfântă Năs­că­toare, dar eu nu vreau om! Ci însăţi mă spriji­neşte şi mă mântuieşte!». Abia apoi mi-am dat sea­ma că omul era de fapt răspunsul Mai­cii Domnului la rugăciunea noastră. Rugă­ciunea asta ne-a sal­vat, chiar am convingerea asta cum­va. Aşa s-a înăl­ţat mânăstirea noastră. Iar pentru asta, le mulţu­mesc călugărilor stupului meu."