Românii și bretonii: asemănări tulburătoare - Interviu cu pictorul restaurator VALENTIN SCĂRLĂTESCU

"Picturile din bisericuțele sătești bretone seamănă foarte mult cu ale noastre"

- Domnule Valentin Scărlătescu, în toamna aceasta, colegii mei de la revista "For­mula AS" au ajuns cu călă­to­riile lor pe urme vechi, românești, în Bretania, o zonă a Franței, pe care dvs. o cunoaș­teți în profunzime, în calitate de pictor res­tau­rator de bi­serici. Cum ați ajuns să lu­crați aco­lo? Credeți că între spiri­tua­litatea bretonă și cea ortodoxă există si­militudini, apropieri?

- În prezent, biserica unde lucrez se află în comuna Tréflévénez din de­parta­mentul Finistère, una dintre cele trei re­giuni ale Bretaniei. Este la 30 de kilo­metri de ocean. S-a întâmplat să cunosc un antreprenor pe un șan­tier de res­taurare, căruia i-a plăcut cum făceam eu relevee după picturi murale renascentiste și m-a chemat să lucrez și la această biserică. De atunci, de 27 de ani, tot vin aici. Astfel am legat și o prietenie deli­cată și subtilă cu père Job, preotul care a fost inima trezirii la viață a acestei biserici, pentru a cărei întremare s-a luptat permanent. Când el ve­nise acolo, biserica era o ruină decrepită și plină de umezeală. Iar el și-a mobilizat toți concetățenii la restabilirea ei. Și me­rita, pentru că biserica e foarte veche și frumoasă. O parte a ei e de la 1100. Apoi, după câteva sute de ani, bisericii din Tréflévénez i s-au adus modificări mari. Acum are o frescă din secolul XVI și un vitra­liu central, sau cum îi spun francezii "mère vitrail" (vitraliu-mamă), pentru că e cel mai important și foarte vechi. Dar deși s-a schimbat în timp, biserica a rămas cu acel stil breton unic, așa cum și la noi, bisericile din Moldova sunt o sinteză aparte de gotic și bizantin. La Tréflévénez, biserica e făcută ca toa­te bisericile bretone, din granit. Și are acea turlă unică în lume, pe care o întâlnești doar în Bretania.

- Ce are atât de special turla bretonă?

- Dacă ne gândim la o biserică țărănească din Ma­ramureș, ne putem face o idee. Numai că turla bre­­tonă este din granit. Și e foarte înaltă, foarte zvel­­tă. Este o turlă care are și patru picioare foarte înalte, ca niște stâlpi ce se continuă până sus, unde-i clopotul.

- În ce a constat munca dumneavoastră de restaurare la biserica din Tréflévénez?

- Am început acum 27 de ani, cu fresca ei. În toți acești ani, am mai restaurat și tot soiul de obiecte din patrimoniul ei - multe istorice. Dar am restaurat și niște altare foarte vechi, de lemn pictat, pe care preotul Job le-a salvat in extremis de la distrugere. Și tot el mi-a cerut să pictez și o frescă, o pictură nouă: Drumul Crucii cu cele 14 Popasuri ale Mântuitorului, o temă frecventă în Occident, care descrie scenă cu scenă Calvarul de pe Golgota.

- Nu știam că bisericile catolice sunt pictate pe dinăuntru. Nu este un apanaj ortodox?

- Din experiența mea de pictor conser­vator în această regiune a Franței, am des­coperit că a existat foarte multă pictură murală în Bretania. Și, de fapt, a existat în toată Franța. Sigur, în marile catedrale gotice, cu vitraliile lor uriașe care țineau locul picturii de pe pereți - acolo nu era nevoie de frescă și nu s-a făcut. Dar în bi­sericile mici sau mijlocii, au fost multe fresce. Dar ele, în mare parte, s-au pierdut. În Bretania le-a distrus și timpul. Zugravii bretoni de biserici nu au știut să folosească materiale rezistente. Dar cele mai mari dezastre, în Bretania și în toată Franța, le-a fă­cut revoluția de la 1789. Atunci au fost îngropate cu furie atee, sub var, toate picturile dintr-un număr uriaș de biserici. Iar dacă nu le-au dat cu var, le-au distrus. Pur și sim­plu! Încât frescele ră­mase azi nu sunt nici 5% din câte au fost înainte. Abia de mai găsim ici-colo urme de decor mural. Altă cauză care face frescele să dispară este foarte actuală. Multe biserici și mici capele sunt abandonate. Ca să reziste, au fost luate în grija unor asociații care țin la patrimoniul lor, dar nu se pricep. S-a întâmplat să dea jos o tencuială sub care, fără să știe, erau fresce valo­roase.

- Seamănă frescele din bise­ricu­țele bretone, cum e cea la care lu­crați, cu picturile din bisericile noas­tre? Credeți că există conexiuni în trecutul îndepărtat?

- Eu am restaurat o bună parte din patrimoniul de pictură murală breton și am văzut și alte ansambluri desco­pe­rite recent. Sigur, aici este o altă țară, și pictorii au avut ades alte vi­ziuni. Dar ceea ce mă frapează, dacă mă întrebați de asemănări, sunt pictu­rile din bisericuțele sătești bretone. Sunt foarte apropiate de ale noastre! Așa e și fresca din biserica de la Tré­flé­vénez. De 27 de ani mă uit la ea și mă minunez: văd o pictură frumoasă și veche de 500 de ani, făcută într-un stil popular breton, naiv și puternic, dar care mie îmi amintește de icoanele noastre pe sticlă din Transilvania. Sau de bisericile noastre cu pictură țără­nească din Oltenia și din Ardeal. Mâini și peneluri de țărani care au lăsat pe pereți semne înrudite și măiastre, deși ne despart mii de kilometri. Asta mi se pare tulburător.

Solomonari și semne creștine

- Cum v-a primit Părintele Job, în calitatea dvs. de pictor restaurator român?

- Am fost foarte impresionați de bunăvoința cu care ne-a primit, dar și de finețea lui de a vedea și trata lucrurile. Totuși, veneam de foarte departe, din România, ca să lucrăm acolo, și nu ne-am așteptat la o primire atât de caldă. Dar pe părintele Job, la fel ca și pe toți ceilalți bretoni pe care i-am cunos­cut, îi interesau nu atât diferențele, cât alăturarea subtilă a celor două lumi ale noastre.

- În ce privințe ne putem asemăna cu bre­tonii?

- Originile lor sunt undeva prin nordul Europei, în Irlanda. Și au emi­grat în partea asta. Mai apoi, s-au ară­tat a fi niște războinici dârji. S-au bătut și cu normanzii și cu francezii și cu englezii, și n-au fost înfrânți. Ducatul lor a fost cucerit și ocupat târziu de francezi, pe la 1500. Sunt apropiați de irlandezi prin limbă, ba chiar și prin fizionomie, temperament și caracter. Ceea ce îi deosebește de ceilalți europeni de pe continent e că sunt înconjurați de ape, de ocean. Și de niște coaste cu nume fermecă­toare: Coasta de smarald, Coasta de jad, Coasta de granit roz sau Coasta sălbatică. Dar ei sunt un popor de pescari, o activitate extrem de peri­culoasă. Asta a fost viața lor. La noi era păstoritul, la ei pescuitul. O mun­că practicată între pericole și singu­rătate, care i-a tras, la fel ca pe noi, și mai tare spre credință. Așa că și-au construit foarte multe bi­serici. Unele sunt la înălțimi mari, pe faleză, la 30 de metri. Dedesubt este oceanul care se întinde fără opreliști și zări, până în America. Stau în bătaia vânturilor și a furtunilor care se dezlănțuie cu viteze îngrozitoare, de 250 de kilometri pe oră (colegii dvs. le-au primit botezul). Pentru că nu au păduri care să-i apere de vânt. M-a prins și pe mine o ase­menea furtună, eram pe faleză și nu puteai sta în picioare, vântul mă lua cu el și a trebuit să mă arunc pe burtă. Un spectacol excepțional! De aceea, bre­tonii sunt oameni puternici, clădiți de o natură ade­sea extrem de vitregă. Au trebuit să aleagă între a pieri sau a fi puternici. Sunt oameni statornici și în­că­pățânați. O încăpățânare cu care își apără cu fer­voare credința și tradițiile lor creștine. Și, la fel ca și noi, bre­tonii sunt celebri pentru pelerinajele lor aparte și exotice. Și pentru marele lor cult pentru cei șapte sfinți fondatori ai creștinismului breton. Pelerinajul la mormintelor lor, numit Tro Breizh, este cel mai im­portant din lumea bretonă. Și toată regiunea Fi­nis­tère este plină de semne creștine: biserici, calvarii - cruci uriașe de piatră cu Iisus răstignit, așezate la întretăierea dru­murilor. Și în plină zonă rurală, vezi aici chiar și arcuri de triumf. Sunt tot însemne creștine, fiecare reprezentând câte o intrare în Para­dis. Și bretonii își păstrează tradiția de a veni la biserică regulat. Père Job are o comunitate de credincioși fideli. Pentru ei a construit lângă casa parohială o capelă. Acoperită cu stuf, cum era tradiția în Bre­tania și cum este în România. Interesante asemănări între noi și bretoni, nu-i așa?

- Părintele Job își ține slujba în limba bretonă?

- Da. Ține neapărat să facă tot cultul în bretonă, pentru că este un loc unde această limbă riscă să fie uitată, abandonată. Iar père Job este un mare și înfocat apărător al tradiției bretone și, mai ales, al limbii - care e patrimoniul local al bretonilor. Père Job e cunoscut în toată Bretania ca apă­rător neînduplecat al limbii bretone. Par­ticipă la emisiuni de radio în limba bre­tonă, pentru că există un radio breton aco­lo, și le predă cursuri de bretonă copiilor. Din păcate, foarte mulți bretoni s-au decis să nu mai facă efortul să-și învețe limba, și au adoptat limba franceză. Nu­mai bunicii, bătrâ­nii, care vorbesc în casă bretona, poate i-or învăța și pe cei tineri, dacă e cazul. De aceea, Părintele Job a dorit foarte mult să nu se piardă acest patrimoniu și a făcut chiar și acea școală în bretonă.

- Ați punctat deja câteva asemănări între bre­toni și români. Mai sunt și al­tele?

- Acești oameni tari și puternici și-au păstrat și tradițiile vechi, multe precreș­tine. Ei știu, ca și la noi, să prevadă vre­mea după semne doar de ei știute și moș­tenite din bătrâni. Acum va ploua, mâine va fi soare, pentru că soarele se culcă așa, norii sunt așa. Am întâlnit astfel de oa­meni. Am întâlnit, de asemenea, tra­diția căutării de surse de apă. Sunt acei "vraci" care caută fântâni, apă în subsol. N-au niciun mijloc tehnic. O fac cu o ramură de alun, pe care-o țin în mână și, la un mo­ment dat, când o plimbă pe un teren, se în­doaie. E semn că acolo este o apă de o anu­mită adâncime. Dar nu mai poate să țină bățul acela în mână. Se curbează mâna în care se află bățul, odată cu el. O știință veche, care se prac­tică încă și la noi. Iată niște tradiții care îi lea­gă pe români și pe bretoni. Cum? Rămâne un mister.

"Muzica bretonă seamănă izbitor cu cea din Oaș și Maramureș"

- Îi puteți apropia și mai tare pe români de bretoni?

- Mi-am pus problema asta stând acolo. Eu cred că acești bretoni sunt foarte aproape de ardeleni, mult mai aproape de ardeleni decât de cei din nor­dul Europei, de pildă. Chiar și muzica lor e foarte apropiată de a noastră. Au o muzică foarte simplă, foarte ritmată, care seamănă cu cea din Transil­vania, din Oaș și din Maramureș. Am fost foarte impresionat de această asemănare.

"Pământul Bretaniei e foarte puternic pe plan energetic"

- Dar oare Părintele Job An Irien, "gazda" dvs. de zeci de ani, poate fi apropiat de tiparele românești?

- Ca toți preoții catolici din Occi­dent, père Job este celibatar, locuiește singur în presbiter, are o anumită vâr­stă, 80 de ani. Îl cu­nosc de o viață, aproa­pe. Un tip foar­te original, fumea­ză pipă, îmi aduce aminte de acei ma­ri­nari care fac călătorii lungi pe ocea­ne. Iar oceanul nu este o glumă. E altă di­mensiune, altă energie, cu fluxuri și refluxuri de kilometri, or asta trebuie să marcheze un popor care trăiește lân­gă el. Și vreau să vă mai spun că père Job este și un redu­tabil vindecător, un vinde­cător cu puteri și știință veche, așa cum sunt și unii țărani bătrâni de la noi. Vin la el foarte mulți oameni cu diverse sufe­rințe și îi tratează. Se ocu­pă de oamenii bol­navi, îi întreține, îi vin­decă, are o faimă în pri­vința asta, faima omului bun, care-i ajută pe cei în suferință. Cum face nu vă pot spu­ne, pentru că nu am asis­tat. Mai mult de­cât atât, este chemat de către oameni care își construiesc case, ca să constate dacă terenul este primitor pentru viața umană ce urmează să se înfiripe acolo, sau există probleme. Pentru că pământul Bretaniei este un teren foarte puter­nic pe plan energetic, sunt lo­curi unde undele electromagnetice sau radiațiile din subsol, fiind extrem de puternice, pot să fie dăună­toare. Cum simte père Job radiațiile pământului - iar nu știu. Nu știu ce experiență are sau de unde vine. Sigur le știe din tradiții foarte străvechi. Și pe urmă, este și un autor de cărți. Face foarte multe pelerinaje. Niciodată în Franța. Fie în Bretania, în tot felul de locuri, fie în Irlanda, fie în anumite părți din Anglia, dar nu în Franța. Vin credincioși la el din mai multe părți ale Bretaniei. Are el nucleul lui local, dar vin și oameni mai de departe, de la Brest, din alte orașe. Vin să-i ceară un sfat sau ajutor.

"Nu mai știi dacă trăiești aievea sau ai intrat demult într-un vis"

- În interviul pe care mi l-ați acordat anul trecut, spuneați că în timpul cât ați lucrat acolo ați simțit o forță inexplicabilă a locului. Ați trăit momente speciale în acești 27 de ani?

- Specialul și particularul rezidă chiar și în piatra din care sunt construite biseri­cile. Piatra este un element excepțional. Ea conține o energie care luată, transformată din cariera de stâncă, fasonată și pusă împreună cu altele, naște edificiul. Deci, numai cât ne referim la materia de lucru, trăiești un moment în care spui că energia care vine din natură se prelungește în crea­ția omului. Dar nu la biserica despre care vorbim îmi amintesc ceva aparte, ci la alta. Să vă povestesc. Mă chemaseră, acum niște ani de zile, să salvez niște picturi mu­rale, într-o bisericuță, o capelă, cum se zice aici. Se numește San Tei, în sudul Bre­taniei. Și ajung acolo și sunt condus la o bisericuță care nu mai avea acoperiș. Fu­sese distrus de o furtună din acelea teri­bile. Biserica era așezată la doi metri de o faleză care cobora în mare la 30 de metri. Cred că doi metri avea gardul capelei, un gard și el de piatră. Biserica stă cu fața spre ocean de sute de ani. Ca ea, sunt mul­te biserici bre­tone: toate dau spre mare. În fața capelei, dincolo de ocean, în linie dreaptă, e America. Nu le desparte decât întinderea gigantică de ape. În jurul bise­ricii, cât vezi cu ochii, nici urmă de co­pac. Mici coline foarte joase, cu poteci și cu o vegetație măruntă și bogată. Faleza e foarte stân­coasă, înfruntă orizontul de sute de ani. E impresionantă această ima­gine ziua, noap­tea, la prânz, în fiecare se­cundă a zilei și a nopții. E un vuiet acolo, surd, de sub pământ, din largul mării, care îți stârnește fiori nesfârșiți, de fru­musețe. Așa retrasă cum e și așezată pe marginea unei prăpăstii și la marginea continentului - aproape că-ți vine să spui că-i ultima biserică din Europa. Eu am lucrat la frescele ei ca să le pun la adă­post de ploaie, pe când se repara acope­rișul. Locul e așa de puternic, pentru că această bisericuță de piatră stă la con­fluența elementelor esențiale: apa, pă­mântul, focul și cerul cel plumburiu și nesfârșit. Un cer întins ca o cupolă. Noaptea apar stelele, iar când e lună plină, ai senzația că ești într-un loc pe care ai coborât pe o altă planetă. Nu mai știi dacă trăiești aievea sau ai intrat demult într-un vis. Forța de aici e unică și te impregnează imediat. Mai târziu, am aflat că există un filon energetic care străbate Europa, vine din Rusia, de undeva, trece prin Cluj, trece prin Austria, apoi prin Germania, prin Franța, prin acel sătuc Saint Mer La Grande, de la capătul Bretaniei - și se pierde în mare, în dreptul acestei biserici. Este o experiență magnifică pe care o poți trăi acolo. Frumusețea pură și săl­băticia nemacerată de civilizație a acelor locuri sunt unice.