"Nu trebuie să se vadă că biserica o pictăm noi, ci îngerii" - de vorbă cu marele pictor de biserici Grigore Popescu-Muscel

- Maestrul Grigore Popescu-Muscel este azi unul dintre cei mai mari pictori de biserici ai lumii. Când ne-am întâlnit, venea din Câmpulung Muscel, orașul drag lui, unde inaugurase de sărbători o splendidă expoziție de icoane. Era plin de bucuria succesului și a întâlnirii cu "ai lui". Expoziția avusese un răsunet neașteptat -

"Când ajung în Câmpulung, după ce lipsesc un timp, îmi dau lacrimile"

- Domnule Grigore Popescu-Muscel, aș vrea să ne începem interviul chiar cu numele dvs. De ce ați ținut să adăugați și "Muscel"? Sunteți așa de legat de zona asta veche românească, încât ați dorit să-i purtați numele ca pe un semn de no­blețe?

- A venit de la sine. Pentru că iubesc orașul ăsta și mi-am zis să-l cinstesc și să-l pun la numele meu. Tatăl meu, profesor de latină, greacă și română a venit de la Calafat, unde a fost profesor, pe urmă a fost la Liceul "Carol" din Craiova, după care, prin repartiție, a putut să aleagă între mai multe orașe. Și dintre toate, a ales Câmpulung. Este, cu adevărat, un oraș extraordinar. Un oraș plin de monumente și cu foarte multe case cu o arhitectură frumoasă, care se susțin și se leagă între ele într-un concert elegant și armonios. Și mai sunt munții. Venind ieri de acolo, i-am văzut cum stăteau acoperiți, cu căciulile lor albe de zăpadă, până la cer. Iar cerul Câmpulun­gului e neasemuit de albastru. Ca pe Acropole. Râul Târgului, care-l străbate, are o apă curată și lim­pe­de, iar deasupra orașului veghează dealurile, cu casele lor țărănești vechi și atâta de frumoase. Mie, când ajung în Câmpulung după ce am lipsit un timp, îmi dau lacrimile.

- Atracția pentru pictura bisericească ați descoperit-o în anii copilăriei, în străvechiul oraș cu monumentele lui extraordinare?

- Lista bijuteriilor vechi din Câmpulung e lun­gă. Acolo este și Biserica Sf. Marina, cea mai veche din Câmpulung, după Mânăstirea Negru Vodă, Biserica Sf. Gheorghe, toate monumente istorice. Ca să nu mai zicem de Turnul Bărăției, unde-i pia­tra de mor­mânt a comitelui sas Laurențiu din Câm­pulung. Toate se înșiruie așa bine și frumos pe dealuri și prin oraș, încât, deși nu făceam religie la școală, eu am trăit acolo, în plină religie. Iar cine merge la Câm­pulung Muscel simte că nu găsește în toată țara asta atâta frumusețe și bucurie. Cât despre pictură, când eram eu copil, vedeam vara tot timpul pictori veniți din București, care lucrau pe malul gârlei, pe deal, printr-un colț de străduță. Și stăteam lângă ei și mă uitam uimit. Dar nu am crezut că voi face pic­tură decât în clipa în care am înțeles că nu am să pot să fac altceva. A fost o chemare.

- Când v-ați descoperit-o?

- Când am terminat liceul. Dorința celor de acasă a fost să fac latină, dar nu s-a prins de mine. Tata făcuse și teologia, a scos cărți, a făcut traduceri din greacă, a avut o activitate intensă. Chiar acuma am găsit un album despre Colegiul "Carol I" din Câmpulung, unde a predat tata. Acest colegiu, ridicat în timpul lui Carol I, a scos și a pregătit gene­rații după generații de învățători, la nivel național. Și tata îmi spunea: "Uite, le ai pe toate aici. Tu trebuie să continui munca mea". Păi ce, a fost po­sibil? Că așa suntem noi, facem ce vrem. Și atunci, am plecat și în armată, am desenat pe rupte ca să dau la facultate la Belle Arte. Dacă intram, știam că se vor bucura și ai mei, pentru că voi face ceva în viață. Am dat la facultate la Timi­șoara, am in­trat, și abia atunci începe dru­mul lung al vieții mele de pic­tor.


"M-am format cu lumina în suflet"

- Din "neaoșa" provincie musceleană, ați ajuns în lar­gul Timișoarei imperiale. Cum au fost anii de studiu pe malul Begăi?

- Am avut niște profesori extraordinari! Aveam un profe­sor de psihologie care își făcu­se studiile și doctoratul la Ox­ford. Scosese niște lucrări ex­cep­­ționale. Aveam un profesor de istoria artei, pe Deliu Pietroiu, cu trei licențe. La fel ca ei, toți ceilalți pro­fe­sori erau tineri și teme­rari. Ei ne-au dat libertatea și ne-au instruit cu deschidere și tărie în arta euro­peană. Pentru mine, a fost un teribil balon de oxi­gen. Îndrumat de ei, am înțeles că dacă vreau să fac artă, trebuie să o iau foarte în serios.

- De obicei, argeșenii și muscelenii dădeau la facultate la București. Dumneavoastră cum de v-ați oprit tocmai la Timișoara?

- Poveste... Vedeți cum se leagă? Eu, când am terminat liceul, nu le-am spus alor mei că plec în armată, și am fugit. Ca să scap de latină. Am plecat la Timișoara, și cât am fost în armată, eram curier. Așa că am putut să um­blu prin muzee. Mă mai fermecau și clă­dirile ace­lea vechi din Ti­mi­șoara. Paleta lor de cu­lori, acoperișurile, lu­netele, donjonurile, toa­te mi se păreau ex­tra­ordinare. La Timi­șoara erau și legăturile cu Oc­cidentul foarte puternice. În anticariate găseam cărți de artă pe care nicăieri în țară nu le-aș fi putut găsi pe atunci. Mă pu­neam la rând de sâmbătă seara, ca să prind dimineața când des­chid anticaria­tele. Și găseam în anti­cariate și în librării toți ma­rii pictori și sculptori ai lumii, Degas, Rodin, niște cărțulii cu coperte fascinante. Și mai era la Timișoara și un consulat francez, unde se dădeau filme despre marii artiști ai Franței. Și să vezi un film despre Toulouse-Lautrec, să vezi "Brâncuși" fă­cut de francezi, nu de ai noștri, că pe atunci nu in­trase încă în obișnuință ca Brâncuși să fie un artist de mândrie națională... Toate m-au format cu lu­mina în suflet.

- Când v-ați apropiat de pictura bisericească?

- Eram între doi ani de facultate când un coleg de-al meu a aflat de școala de pictură bisericească de la Patriarhie. Și mi-a dat ideea. Și m-am dus acolo, am reușit și am început să lucrez. Că așa era pe atunci, te repartizau unui maestru. Am lucrat cu Aretinu Avakian, pictor armean, și cu Dumitru Bâșcu, fratele lui Enescu după mamă. Oameni um­blați și care știau să vorbească despre artă. Și, trep­tat, am început să descopăr și metode de restau­rare și de pictură murală. Mai târziu, când am înce­put să pictez biserici - iar pe atunci, poate dvs. nu știți, dar bisericile erau mai toate întunecate, afu­mate și uneori deteriorate - mi s-a părut că intri aco­lo ca într-o catacombă, nu ca într-o biserică. Iar eu știam deja de la pictorii impresioniști cum tre­buie să fie lumina adevărată. Cu totul altfel. Solară și curată. O lumină sacră. Am înțeles asta și mai bine când am fost în Italia și am văzut Ravenna, am văzut Ve­ne­ția, am văzut la Palermo Cattedrale di Monreale, am văzut mozaicurile frumoase din Roma, făcute în plin Bizanț. Și toate astea s-au le­gat, pentru că așa a fost voia lui Dumnezeu. Nu am forțat. Am adu­­nat ce mi s-a oferit. Și mi-am format o idee pen­tru că eram tânăr.

- Când ați început să lucrați la biserici?

- În studenție, toate vacanțele mi le-am făcut la biserici, pe șantiere. Mai târziu, am fost la Săraca, o mânăstire din Banat. Am hălăduit pe la fel de fel de biserici uitate pe coclauri, unele fără drumuri. Dar am fost și la Potlogi și la Horezu. În acei ani nu prea erau în atenția publică, pentru că nu se dorea asta. Aveam combinate chimice, aveam alte direcții. După aceea, a venit și timpul luminii.

"Eu cred că pictura bisericească este cea mai frumoasă pictură"

- Ați continuat să lucrați cu un maestru sau ați des­coperit meseria și singur?

- Treptat. Îmi amintesc o întâm­plare mai aparte. Lu­cram la biserica Părintelui Galeriu din Ploiești, la Sf. Vasile, și cum dom­nul Avakian plecase să facă o recepție, m-a lăsat să răspund de tot ce-i acolo. Aveam 11 ucenici. Cu unul am pățit ceva. Eu îi fă­ceam culoarea. I-o dădeam după ce-i făceam și pro­be, erau niște spații care trebuiau inte­gra­te cu un ton neu­tru. Și ce crezi că făcea el? Îmi schimba culoa­rea. Când a venit, pro­fesorul a întrebat: "Ce ai făcut aici? Nu ești în stare de nimic!". Nu mai înțele­geam. A doua zi, i-am refăcut cu­loa­rea și uce­nicul a schimbat-o iar. Profesorul s-a supărat și mai rău. A treia oară, l-am urmărit. Și am înțeles că era dalto­nist. Nu vedea bine culorile, nu le înțelegea. Nu era apt pentru restaurare. Pe când un portret îl putea face bine și frumos.

"Dumnezeu nu este pitic, e imens!"

- Ați fost foarte hotărât. V-ați îndreptat spre pictura bisericească încă din facultate. Ce v-a atras către această pictură nobilă?

- Frumusețea și dăruirea la care te cheamă! Ope­ra trebuie să-ți aducă un mesaj. Și mesajul teo­logic al picturii bisericești împreună cu partea teh­nică lucrează atât de bine împreună, încât te soli­cită la maximum dacă vrei să le faci bine. Și atunci arta asta m-a îmbrățișat și mi-a luminat tinerețea (eram foarte tânăr pe atunci, aveam 21-22 de ani). Mi-a dat liniște și bucurie. Și toate le făceam fără cel mai mic efort. Dacă profesorul pleca, îl rugam să mă mai lase să lucrez. Iar dacă nu era de lucru - mă du­ceam la chilie și desenam și încercam să fac o iconiță, fără niciun fel de explicații, în secret. Totul pornea din mine.

- Pictura religioasă nu atrăgea așa de mulți amatori, pe atunci...

- Nu erau amatori pentru că era și o exigență mare. Trebuia să fii cuviincios, să respecți regulile Bisericii ca să nu ieși în evidență și chiar aveam intenția să nu se vadă. Eu și acuma le spun elevilor mei. Nu trebuie să se vadă că noi pictăm, să se crea­­dă că pictura o fac îngerii. Și să ne ridicăm deasupra ideii că suntem mari artiști. Nu are valoa­re gândul că ești mare artist față de nesfârșirea și frumusețea Creației.

- Arta murală nu este așa de expusă interesu­lui public, artistul se păstrează mai mult în ano­nimat. Ați simțit că din cauza asta ați intrat în­tr-o zonă de umbră?

- Eu cred că pictura murală și bisericească este cea mai frumoasă pictură. Și vă spun de ce. În com­parație cu un artist plastic care are trăirile lui, greu­tățile lui în atelier, pictorul muralist nu face un ta­blou. El pictează un spațiu uriaș și extraordinar de variabil și de contorsionat. Și atunci, solicitările sunt mult mai mari. Când pictez o biserică, eu trebuie să urmăresc toate colțurile și toate arcadele - ca într-o orchestră unde cântă nu 86 de instru­mente, ci cântă 200 de elemente de arhitectură ce intră în concurență și tre­buiesc armonizate. Pictura monumentală este solicitantă, este energică și îți dă posibilitatea să te desfășori cu cea mai mare for­ță. Dum­nezeu nu este pitic. E imens. Biserica e ni­mica, dar îl cuprinde și pe Dum­nezeu. Și cu El, tot uni­ver­sul. Iar mesajul pe care trebuie să-l aducă pictu­ra unei biserici nu este sim­plu. "Lucrurile sim­ple sunt în mo­mentul în care ai înțeles comple­xitatea". Asta a zis-o Brâncuși. De aia a ajuns la finețea sa. Oricât de frumoasă a fost sculptura de dinaintea lui, arta lui Brâncuși este un cântec suav. Nu îți tre­buie decât să te așezi în iarbă și să-i pri­vești Co­loana. La fel e și pictura unei bi­serici. Nu con­tea­ză înghe­suia­la imaginilor ei. Tre­buie să știi unde dai intensitate, pentru ca in­stru­mentele acelea dintr-o orchestră să în­ceapă să cânte. Unele intră în mișcare un timp foarte scurt. Pe toate, compozitorul, ca și pictorul, le pune în partitură.

"Când faci o icoană, trebuie să-ți descoperi neputința ca să poți s-o pictezi"

- E nevoie de credință pentru a picta biserici sau te poți rezuma doar la tehnică?

- Pictura bisericească te duce ea la credință. Dar eu cred că fiecare lucrare pe care o faci îți întărește credința. Dacă pui și pasiune. Am pictat odată o icoa­nă. Nu știam cum să o fac, și am început să stu­diez, să găsesc, teologic, ce personalități au fost contemporane cu persona­jul. Și citește și găsește și fă schițe și tot așa. Mi-a luat două luni jumătate până am făcut-o. Și acum, când mai caut câte ceva, dau peste schițele alea micuțe. Totuși, fără desene nu te poți avânta. Nu iei lemnul și te apuci de lucru. În cât timp faci o icoană nu contează. Cel mai bine e să te gân­dești că n-o faci pentru tine. Și nu știi unde ajunge peste o sută de ani, pentru că icoana nu e un obiect trecă­tor. Și cât va exista, trebuie să aibă puterea credinței, trebuie să aibă o forță și o energie aparte. Ca să-l ajute pe cel ce o privește. Și tre­buie să te ferești ca icoana să fie prea atră­gătoare, ea trebuie să aibă privirea și fața bine fă­cute, pentru că acestea sunt cele mai im­portante. Iar în icoană tre­buie să existe și o trimitere către Sfântul Duh. Iar când ai pictat-o, te simți extra­ordinar. Dar dacă nu ai credință, n-o pictezi bine.

"Icoana trebuie să-l scoată pe om din prezența imediată"

- Nu toate bisericile sunt o orchestră a înge­ri­lor. Nu toate-s pictate bine.

- Am întâlnit biserici vechi, făcute de zugravi, extraordinar de frumoase și trăibile. Deci ei erau extraordinar de credincioși. Trebuie să faci o pic­tură foarte bună. Nu trebuie să cazi în manie­rism, nu să cazi în forme din astea, ca cel care privește și urmărește detaliile, să zică: "Uite, măi, ce frumos a făcut stelele acestea! Parcă le vezi volumul". Icoana are alt caracter. Este imagine plată. Orice a treia dimensiune pe care i-o dai îl fură pe om de la rugăciunea lui și-l aduce în realitate. Icoana trebuie să-l scoată din prezența imediată. Lucrurile astea nu se învață. Ți se sugerează. Priveam icoanele vechi și mă întrebam ce au așa deosebit, că mă uit la ele și sunt cutremurat. Eu de ce nu pot să fac? Când faci o icoană, trebuie să-ți descoperi propria nepu­tință. Ca să poți mai departe s-o pictezi. "Lu­minează-mi, Doam­ne, întunericul!", zice Sf. Gri­gore Palama.

- Înainte, în Evul Me­diu, maeștrii iconari și zugravii de bise­rici făceau o pre­gătire spirituală înainte de a se apuca de lucru. Dvs. mai faceți?

- Păi, se face asta con­secvent. Și în cursurile de la Patriarhie sunt ore destinate sluj­belor bisericești, pe lângă pregă­ti­rea practică pe șantier. La treabă nu vine decât cel care are chemare. Și el trebuie să stea la predică, la Liturghie, chiar da­că se uită la pictură și acolo, în atmosfera aceea el descoperă lu­mea sfinților. Fă­ră pregătirea asta, nu poți picta.

- La rândul dvs., urmați ca­no­nul acesta? Mer­­geți la sluj­be?

- Păi, cum să nu? Dar ce plă­cută e o slujbă de noapte! Ce plăcut este, la un mo­ment dat, să ai o sărbătoare mare și să vezi acolo ce-ai lucrat, cum se simt oamenii în universul creat de tine! Deci, trebuie să te pui în locul lor și să vezi cum cade slujba și Liturghia aceea la pictura pe care o faci. Cum îmi spunea un Părinte: "Domnule, când des­chid ușile la altar și încep să slujesc, eu mă trans­pun. Și, când vin la biserică, nu am atâta energie câtă am atunci când slujesc, cu imaginea reli­gioasă în fața ochilor. Așa de bine mă provoacă, așa de bine mă construiește, încât simt că fac parte din biserică". Asta înseamnă că, pe undeva, noi, pic­torii de biserici, chiar reușim. Și tot chinul nos­tru e ca să ne înnobilăm pictura, ca să îi dăm omului liniște și odihnă când intră în biserică. Pentru că omul, atunci când e în biserică - nu mai aparține acestei lumi. Nu se mai gândește acasă. Și când pleacă, pleacă liniștit și îngândurat, mergând la pas cu ritm plăcut. La fel e și când te apropii de bise­rică. Ai intrat, și imediat îți faci cruce. Nu din obligație. De la sine. Așa e și rugăciunea. Nu faci caz de ea. Trece drept prin sufletul tău. Cum coboa­ră Duhul Sfânt, așa coboară și se înalță rugăciunea.

"Biserica e bine să aibă culori luminoase, căci în Rai nu e nimic încruntat"

- Care sunt cele mai frumoase momente în activitatea dvs. de pictor de biserici? La început, când biserica e goală și vă gândiți ce vă așteaptă, când e pictată pe jumătate și vă gândiți că Dum­nezeu vă mai dă alte idei, sau la sfârșit?

- Eu cred că darul cel mai mare îl ai în clipa în care te uiți la arhitectura aceea goală și ai mo­mentul când zici: "Aici am o sarcină mare". Și o iei pe deta­liu și permanent construiești. Dar ce frumos este și când ai niște spații și nu le poți lucra cu săptămânile! Și te învârți și pictezi acolo și te gân­dești: "Doamne, ce-oi putea să pictez eu aco­lo?". Și când începi să pictezi și nici nu faci tot ce ți-a trecut prin minte. Faci deodată altceva. Minu­nile nu se fac în timp, ci în fracțiuni de secundă. De aceea sunt minuni.

- Aveți întâmplări speciale din șantierele de pictură?

- Un singur lucru mi-ar strica mie forța: să nu mai pot urca pe schele. În rest, totul este miraculos. Dacă Borges își imagina Raiul ca o bibliotecă, pentru mine, schela mea de pictor de biserici este grădina Raiului pe pământ.

- Care vă sunt cele mai dragi bi­serici la care ați lu­crat?

- Catedrala Mi­tropoliei din Nürn­berg și biserica aceea mică și veche de la Niculițel - Sf. Atanasie. Este o bi­sericuță izolată la marginea orașului, dar este mai veche decât biserica dom­nească a Basara­bilor, de la Curtea de Ar­geș. A supra­viețuit și a rămas necunoscută, pen­tru că a fost mult timp acoperită de pământ. Ei, și toc­mai acolo am găsit pic­tură făcută la 1295! Era ascunsă într-o ogivă de pe bolta de vest a naosului, sub șapte straturi de ten­cuia­lă. Chiar și în tim­pul lui Matei Ba­sa­rab, se mai pusese un rând de tencu­ială peste ea. Și du­pă al șaptelea strat dat jos, am găsit o pată neagră. Era o pictură în frescă, pusă pe cărămidă romană. Arăta impeca­bil. Pe urmă, am chemat specialiștii acolo, și nu le venea să creadă. Dar să știți că în Dobrogea sunt fresce și mai vechi. Sunt cele paleocreștine de la Tomis. Chiar și la Niculițel există o biserică și mai veche decât cea de care m-am ocupat eu. O bazilică paleocreștină, cu o criptă de martiri. Unde stă scris numele lor: Zoticos, Attalos, Kamasis, și Filippos, și deasupra e o cruce în monogramă. Cu ei au fost găsiți alți martiri. Pătimiseră toți într-o localitate romană din apropiere, unde este astăzi Isaccea, prin anul 303. "Aici e sângele martirilor", stă scris. Iar înscrisul și crucea din străvechea bazilică sunt tot pictură. Pentru că unde e culoarea e și pictura. Iar numele lor și inscripția, sunt scrise cu roșu. Semnul suferinței. De asta și picturile unei biserici e bine să aibă culori luminoase - nu putrede ca frunzele de toamnă. Așa cum trebuie să mergi și la Rai, se­nin. Căci în Rai nu e nimic încruntat. În Rai nu există putrefacție. Iar noi trebuie să pregătim oa­menii, să le arătăm că dacă într-o biserică există armonie și culoare, înseamnă că în Rai e și mai fru­mos. Și ce face un pictor de biserici? El crește în harul Dumnezeirii. Căci erminia și canoanele nu te îngrădesc, îți dau libertatea să poți face com­poziții. Încât, dacă știi cum s-o faci, arta asta te lasă să fii tu însuți bucuros de lucrarea ta.

"De Crăciun, Raiul înseamnă liniștea de acasă, cu miros de cozonac și un abur blând și sfânt"

- Să vorbim și despre pictura dumneavoastră de șevalet. Mie îmi place foarte mult. Considerați că e pusă în umbră de munca de muralist?

- Știți cum e? Nu ai timp să te organizezi ca să le poți face pe toate. Și atunci, dai prioritate unei arte, în detrimentul celei­lalte. Iar cum pictura unei biserici poate dura și 5-10 ani și iei în lucru două-trei în paralel - atunci ai mai puțin timp să faci expo­ziții.

- Munca dvs. de pictor de raiuri vă ferește de urâțenia lumii de azi? Cum vă separați de ea?

- Realitatea asta urâtă tinde să te încercuiască. Dar eu cred că tocmai acum, în mediul ăsta mi­zerabil ce pare atotstă­pânitor - buna cuviință are și mai mare tărie și im­pact. Dar să știți că atunci când nu mai am nici eu răbdare și mă revolt pe răul din jur care îmi mănâncă timp - atunci sunt temperat de soția mea. Câteodată cred că e mai matură decât mine. Are mai multă răbdare cu ce-i în jur. Dar eu cred că trebuie să nu uităm și că multe dintre marile opere ale umanității au fost făcute în vremuri grele. Tocmai atunci au apărut artiști cu opere extraor­dinare. Nici ei n-au avut o viață prea fericită, dar au trăit foarte intens. Noi, care știm toate astea, nu trebuie să ne gândim la veșnicie. Noi suntem în veș­nicie prin firea lucrurilor. Totul e ca tu, artistul, să aduci celorlați încântarea noutății. Și, odată cu ea, vigoare, bucurie și-un strop de lumină.

- Să vorbim despre bucuria Crăciunului care vine. Cum o simțiți, cum o trăiți?

- Românește. Cu colinde în casă și bucate pe masă. Crăciunul este bucuria creației. Dar noi ne naștem în fiecare clipă. Altădată se serba Crăciunul pe 6 ianuarie, când era Botezul. Crăciunul și tra­dițiile sale ne dau forță și echilibru, pentru că forța binelui atrage binele. Atunci, și pictorul de biserici se oprește câteva zile din trudit. De Crăciun, pentru mine, Raiul înseamnă liniștea de acasă, cu miros de cozonac proaspăt. Și peste toate plutește un abur blând și sfânt.