Părintele Paisie Plic - Mânăstirea Crucea Iancului - "Pentru noi, moții, Iancu este un adevărat voievod"

Călătorie în Țara Moților

Mesagerul

S-a născut din­tr-un vis. Se făcea că un bătrân îmbrăcat în straie moțești și pur­tând o cruce în mână mergea printr-o poia­nă cu brazi. Ajuns în mijlocul acelui loc ne­pământesc de fru­mos și cu totul necu­noscut, a înfipt cru­cea în pământ și a spus: "Aici să faci mânăstire, părinte!". Bătrânul din vis era chiar tatăl părintelui, și trecuse la Domnul de mult. Pe părinte îl cheamă Paisie Plic, și când a visat era duhovnic la Mânăstirea Rimetea, din județul Alba. Își dorise dintotdeauna să fie ctitor de mânăstire, atât pentru sine, cât și pentru a împlini dorința tată­lui său și a mamei sale - țărani cu cre­dință tare, care îi sădiseră în inimă dragostea pentru Hristos. Încer­case deja să facă o mânăstire la Bu­cium, pe lângă Abrud. N-a izbutit. Pare-se că alta era voia Dom­nului. După multă rugăciune, împle­tită cu lacrimi, pentru a i se descoperi dacă are menirea de a ridica o mânăstire, la ceasul cuvenit, Dumnezeu i-a trimis visul acela și, nu peste mult timp, și un om care l-a condus în acea poiană, dea­supra satului Mărișel, la o altitudine de 1.300 de metri, în Apusenii Clujului. Și visul s-a împlinit. În numai doi ani, părintele Paisie, maica stareță Ca­siana Lup și alte patru mo­na­hii, între care și mama preotului, au reușit să ridice o mânăstire în toată puterea cuvântului. Afla­tă la o distanță aproape egală, între Albac și Cluj Napoca, Mânăstirea Cru­cea Iancului a devenit deja un reper pentru pelerinii ortodocși.

Prin neguri

Pornesc spre Crucea Iancului, dinspre Albac, într-o dimineață de sfârșit de Noiembrie, cu ploaie măruntă, rece și sâcâitoare. Pe măsură ce las satele în urmă, drumul urcă tot mai mult, șerpește, afun­dându-se în pădure. Pe cale, nici țipenie de om. Kilometru după kilometru, iarba încă verde se aco­peră cu petece de zăpadă, mestecenii lasă loc bra­zilor, iar lumina zilei, unor cețuri groase și strălu­citoare, ca vata de zahăr, care mă împiedică să văd la mai mult de un pas înaintea mea. Înaintez ca legat la ochi și cu toate simțurile încordate. Parcă sunt pur­tat de mână precum un copil spre un tărâm plin de promisiuni. Și nu mă tem de nimic, deși aș avea atâtea motive să o fac. Dru­mul n-are nici un fel de indicatoare. De la o vreme, îmi pare că plutesc. Și iată că, brusc, în fața mea se deschide o pri­veliște cu case presă­rate pe vârfuri de munte. Ce­rul s-a făcut senin, iar dru­mul este străjuit de două cruci înalte, una de piatră, alta de marmură - la baza căreia e gravat portretul eroului legen­dar al moților, Avram Iancu. Înaintea mea, drumeagul de pă­mânt și pietre mari devine din ce în ce mai îngust și anevoios, ca o albie de pârâu secat. De o parte și de alta, pădurile au căzut sub furia unei fur­tuni teribile. Sute de copaci cu trunchiurile frânte alcătuiesc o priveliște dramatică.
Și iată că, după aproape două ore de mers, mi se deschide, în față, în sfârșit, poiana din vis. La o margine, un clopot mare, cu un drapel tricolor. În cealaltă parte, chiliile și biserica mânăstirii.
Maica stareță Casiana parcă mă așteaptă, deși nu mi-am anunțat ve­nirea. Îmbrăcată mo­dest, ca de lucru, cu mâinile adunate dina­inte și ochii plecați, mă întâmpină cu "Doamne-ajută!". Și mai mult nu scot de la ea. "Vă conduc la părintele nostru, sfinția sa vă poate fi mai de folos".
Părintele Paisie are chip de icoană. Barba uriașă îi aco­peră pieptul, în ochii blânzi se oglindește o altă lume, iar vorba domoală și scurtă, pe ton jos, este a unui înțelept.

"Eroi cinstiți la poalele lui Hristos"

- Preacuvioase părinte, mânăstirea Crucea Iancului, al cărei duhovnic sunteți, este foarte nouă, dar ați izbutit să terminați deja două corpuri de chilii, paraclisul în care ne aflăm, iar biserica mai trebuie doar pictată. Prin ce minune ați reușit toate acestea, într-un timp relativ scurt?

- Pe 19 August 2015, am pus piatra de temelie și am sfințit lo­cul, în prezența și cu binecuvântarea ÎPS Pă­rintelui Arhiepiscop și Mitropolit Andrei. Iar pe 18 Aprilie 2016, s-a sfințit paraclisul, în ca­re slujim zi de zi. Când crezi cu putere în ceva, ți se împlinește. Iar do­rința noastră de a ridica această mânăstire a fost foarte mare. ÎPS Andrei ne-a încurajat și ne-a ajutat prin rugăciune, apoi au venit și banii. De la sponsori privați, oameni credincioși din zonă. Totuși, mai avem destul până să fie totul gata: încă un corp de chilii, pentru a închide incinta, un arhondaric, în afara mânăstirii, pentru pelerinii care vor să rămână peste noapte, un sistem performant de produs curent electric, prin panouri voltaice, că suntem prea departe de orice așezare și ne-ar costa o avere să tragem linie de electricitate... Nici picta­rea bisericii nu e ieftină... Sunt multe nevoi, dar pe toate le vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu.

- Spuneți că v-au ajutat oamenii locului. Sunt atât de credincioși moții?

- În mare parte moții sunt dăruiți lui Hristos și foarte hotărâți în a pune umărul atunci când e ne­voie de o jertfă pentru credință. La ei, da e da, iar e nu e nu, după Evanghelie. Sunt înclinați spre viața duhovnicească. În privința noastră, fiind și noi moți, cu atât mai mult ne-au fost alături. În prima iarnă în care am stat aici, ne-au adus lemne gata tăiate și mâncare, că eram singuri cu fiarele pădurii.

- De unde ați venit părinte?

- Eu și maica stareță am venit de la Mânăstirea Rimetea, județul Alba. Restul maicilor și-au înce­put viața monahală aici. Am venit să facem o mâ­năstire în cinstea eroului național Avram Iancu, care merită să aibă un loc de închinăciune, în care să fie pomenit tot anul. Pentru noi, moții, Avram Iancu este nu doar o mare personalitate a istoriei naționale, ci un adevărat voievod. Și, așa cum Ștefan cel Mare al Moldovei, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Neagoe Basarab și atâția alți domnitori ro­mâni au sfinte mânăstiri închinate lor, așa și noi vrem să avem una pentru Avrămuț al nostru.

- Deci, nu e întâmplător că mânăstirea se află la doi kilometri de locul numit Crucea Iancului, de unde v-ați luat și numele?

- Nu. La Crucea Iancului a avut loc bătălia de la Fântânele, dintre români și maghiari, din timpul contrarevoluției lui Iancu. La o sută de metri de mânăstire se mai află încă urmele unor tranșee și adăposturi ale punctului de rezistență românesc din acele vremuri. De aceea, am pus numele mânăstirii "Crucea Iancului", căci este un reper pentru toți moții și ar trebui să fie și pentru toți românii. Iar hramul sfintei biserici este "Sfinții Martiri Brânco­veni". În acest fel, am unit sub cupola bisericii, la picioarele lui Hristos, în rugăciune neîncetată, două mari conștiințe românești. Constantin Brâncoveanu, cel care, împreună cu aproape toată familia s-a sfințit prin moarte martirică, dându-și viața pentru credință, și un erou politic și militar, care n-a prege­tat să-și riște viața pentru poporul român din Tran­silvania. În plus, puțină lume știe că Avram Iancu era un om profund credincios, cânta în biserică, la strană, duminica.

- Cum anume onorați memoria lui Avram Iancu?

- Prin pomenirea lui la fiecare Sfântă Liturghie, prin închinarea simbolică a mânăstirii și prin parti­ciparea noastră, cu toată inima și evlavia, la parasta­sul lui anual și la sărbătoarea tradițională care îi este dedicată în prima duminică din fiecare lună Iulie, care se desfășoară chiar la Crucea Iancului, în Mă­rișel.

"Rugăciunea are nevoie de liniște"

- Călugării, prin definiție, vor să se izoleze de lume. Sfințiile Voastre ați găsit un loc destul de departe de "lumea dezlănțuită", protejat de ea prin bariere naturale. Un drum inaccesibil iarna, des­tul de dificil și pe timp uscat, printr-o pădure dea­să, într-o poiană adulmecată deseori de animale sălbatice, o mânăstire în care vă încălziți cu lemne și vă rugați la lumina opaițelor, într-o liniște în care se poate auzi respirația sfinților de pe zidurile bisericii. Îl simțiți mai puternic pe Dumnezeu aici, sau de ce ați căutat această "pustie"?

- Rugăciunea, ca să fie lucrătoa­re, are nevoie de liniște. Când ești asaltat de oameni, când ești tulburat de tot felul de întâmplări și de vizite, nu mai ai nici timp, nici forță pentru o rugăciune adâncă. Noi venim de la o mânăstire care este foarte turistică și știm cât de greu ne puteam con­cen­tra la rugăciune. Mai ales că nu toți cei care se perindă printr-o mâ­năs­tire sau în împrejurimile ei știu să se poarte cum se cuvine. Mântui­torul Însuși avea nevoie de liniște și de singurătate pentru a se ruga. Așa s-a retras în pustie, timp de 40 de zile, când a fost ispitit de diavol, așa s-a urcat pe munte, așa s-a cufundat în rugăciune, în Grădina Ghetsi­ma­ni. Pe urmele Sale, Sfinții Părinți ai Bisericii noastre au iubit retragerea din lume, au fost pustnici și mari ne­voitori și au ctitorit mânăstiri, din aceeași dorință de a se putea dedica în întregime dialogului cu Dum­nezeu.

- Pe de altă parte, aproape că n-am văzut mâ­năstire care să fie exclusiv dedicată rugăciunii. În toate mânăstirile se muncește mult, se muncește din greu. Mai ales în mânăstirile aflate la început de drum, munca este istovitoare. Cu atâta trudă, mai aveți putere să vă coborâți mintea în inimă și să vă rugați cu tot sufletul?

- Cred că și munca este o binecuvântare. Numai că trebuie și aici o dreaptă socoteală. Partea Martei, care se îngrijește de cele lumești, trebuin­cioase și ele, fără îndoială, să nu biruie partea Mariei, care se ocupă de cele duhovnicești. Munca nici nu e cu folos prea mare, dacă nu e precedată, însoțită și urmată de rugăciune. Rugăciunea o poți face în toată vremea. Și atunci când muncești. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: "Rugați-vă neîncetat!". Suntem datori să muncim, așa cum ne spune și psal­mistul David. Pentru că nu poți trăi fără muncă, nici măcar atunci când ești retras în mânăstire sau în pustnicie. Munca este și ea un fel de a te ruga. Depinde unde îți ții mintea în acest timp: la Dumnezeu sau la cele strică­cioase de suflet. Important este să se împle­tească rugăciunea cu munca. Să fie un echili­bru.

"Toate ecourile lumii acesteia, muncite aprig de toate duhurile, ajung până la noi"

- Având în vedere cât de greu se ajunge la sfințiile voastre, vă vizitează creștinii?

- Să știți că da. De altfel, creștinul trebuie să se nevoiască pentru a avea folos duhovnicesc. Dacă ți-e prea la îndemână o biserică, o icoană făcătoare de minuni, moaș­tele unui sfânt, un duhovnic sau o mânăs­tire, vei găsi mereu mo­tive să amâni să mergi acolo, zicând că ori­când o poți face. Cu cât e mai greu de obținut ceva pentru suflet, cu atât este mai tentant și deo­potrivă mai folositor pentru creștin. La noi, mai mulți oameni vin vara, când e timp frumos pentru drume­ție sau pentru cules fructe de pădure și ciuperci, dar caracterele tari vin la slujbe și în anotimpurile mai reci, la spovedanie, să ceară un sfat. Așa se face că toate ecourile lumii acesteia, muncite aprig de toate duhurile, ajung până la noi, iar uneori, chiar am­pli­ficate de experi­en­­țele personale ale credincioșilor care ne calcă pra­gul. Încercăm să fim și noi la cu­rent cu marile eve­nimente, ca să avem răspuns bun. Deși, cel mai bun răspuns îl dă Hristos, dacă ne învrednicim de el. Prin luminarea de Sus a duhov­ni­cu­lui, creștinul este într-o clipă lămu­rit și îndreptat. Este nevoie însă de rugăciune mul­tă pentru asta, atât din partea noastră, a preoților, cât și a creștinilor care se mărturisesc.

- Părinte, care este sentimentul dominant pe care l-ați observat la oamenii care vin la sfinția voastră?

- Dezorientarea. Nu mai știu cum să țină calea dreaptă, sub atâtea ispite, dezamăgiri și înșelări. Oamenii și-au pierdut încrederea în aproape tot, mai ales în ocârmuirea politică și în instituțiile statului. Numai în Biserică mai au încredere. O nădejde firavă îi mai leagă de Hristos. Dar, singură, nădejdea nu e de ajuns, fără credință ar­ză­toare și dragoste nestrămutată - care toate le poate. E bună totuși și această slabă speranță, căci îi aduce în fața scaunului de spovedanie, deci în fața Mân­tuitorului, a Doctorului ab­solut, care le vindecă și spai­mele, și durerile trupești, și pe cele sufletești.

- Cum îi îmbărbătați pe creștinii care sunt înnegurați, munciți de griji și de necazuri, când vi se spovedesc?

- Înainte de a primi pe ci­neva, mă rog la Mântuitorul Iisus Hristos și la Maica Dom­nului, ca să mă lumineze ce să-i spun, să nu plece mâhnit și tulburat, ci cu sufletul împăcat și gata de lucrare duhovni­ceas­că. Și cum îmi dă Dumnezeu în gând, așa îi spun. Dar, dincolo de necazul fiecăruia, trebuie să conștientizăm cu toții că în via­ța asta avem de dus o cruce, că mântuirea se câștigă cu suferință și jertfă, că nu se poate să trăim numai cum ne place, fără cel mai mic efort și să fim fericiți și aici, și în veșnicie. Cum spune Hristos: "În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea!". Deci, suferința face parte din viața noastră, e crucea noastră de zi cu zi.
Hristos Domnul a suferit! Toți sfinții care L-au urmat au suferit! Și noi suntem chemați la sufe­rință, ca la singura cale de izbăvire. Deci, să nu ne temem de necazuri și greutăți, de durere și de tot felul de alte încercări, ci să le înfruntăm cu bărbăție duhovnicească. Dacă ne ducem aici fără cârtire suferința, care este purificatoare, în lumea de din­colo vom fi la bucurie neîntinată și veșnică. Asta este răsplata promisă nouă de Dumnezeu!


Cei care doresc să sprijine Mânăstirea Crucea Iancului, din Mărișel, Protopopiatul Huedin, județul Cluj, pot face donații în contul, deschis la Banca Transilvania, sub numărul: RO86BTRLRONCRT0308723501.