A făcut parte din prima generație de după Marea Unire. A fost contemporan cu Constituția din '23, care făcea din România un stat modern și european. Iese de pe scena istoriei cu un an înaintea aniversării a 100 de ani de la Marea Unire din 1918, discret și demn, detașat de stricăciunea societății românești de azi. Copil fiind, a prins entuziasmul construcției României Mari, sub sceptrul bunicului său, Ferdinand Întregitorul, a prins, ca adolescent, fascinantul tumult interbelic, a trebuit să lupte, ca rege-copil, cu "moștenirea" reputației îndoielnice a tatălui său, Carol al II-lea, dar și cu carisma acestuia, față de care el, Mihai, avea să pară mereu un personaj închis, taciturn. A fost Regele românilor în anii infernali ai celui de-Al Doilea Război Mondial, a reprezentat ultima speranță a țării în fața tăvălugului comunist, care avea să-l condamne, în cele din urmă, la un lung și chinuitor exil. După 1989, a redevenit speranța schimbării la vârf de care era nevoie în România. A trecut peste disputele cu liderii neo-comuniști de după Revoluție și a pus umărul, ca un veritabil ambasador la curțile marilor puteri monarhice ale Europei, la eforturile de integrare a României în NATO și Uniunea Europeană, și a sfârșit prin a fi unul dintre puținele repere morale ale societății noastre în vertijul primilor ani ai noului mileniu. A trăit aproape 100 de ani, fiind martorul, iar uneori chiar eroul principal al marilor momente care au marcat ultimul secol românesc și mondial, ultimul șef de stat rămas în viață, dintre cei care au condus lumea în Al Doilea Război Mondial. Un om cât veacul: un monarh care, la 26 de ani, când a părăsit țara, în 1947, avea deja 10 ani de domnie peste regatul român, pentru ca apoi, să ajungă să trăiască, în deceniile de exil post-belic, ca un simplu muritor de rând: fermier, broker financiar sau pilot de încercare pe avioane. Sobră, echilibrată și reconciliantă, fără a fi lipsită de controverse, viața Regelui Mihai spune, singură, povestea României ultimului secol. O poveste tumultuoasă, frântă dramatic, în plin elan, și reînnodată greu, chinuitor, după multe decenii, pentru a ne lăsa nouă, azi, loc de speranță.
Un tată parfumat
"Desigur, știi cine sunt eu, nu?", îl întâmpină bărbatul în uniformă, spilcuit, cu părul lins, aranjat într-o parte, în timp ce îngenunchează în fața sa. Are ochi strălucitori și miroase a parfum tare, copilul îl privește tăcut, în ochi, fără să spună vreun cuvânt. "Știam că el există, îl văzusem în fotografii, dar nu puteam să fac nicio legătură între persoana lui și ceea ce știam eu despre el. Aș fi vrut să mă ascund undeva, dacă aș fi fost un melc, m-aș fi ghemuit cu totul în cochilia mea. Mama se retrăsese lângă o fereastră și plângea... Asta este prima amintire despre tatăl meu. Mi s-a părut că e vesel, și că e vesel din cauza mea", avea să își amintească mai târziu Regele Mihai, despre tatăl său, Carol al II-lea.
Mihai are 9 ani și trei ani de domnie deja, când, în 1930, contrar angajamentului de a nu avea nicio pretenție asupra tronului, Carol al II-lea revine în țară, proclamându-se rege, la capătul unei scandaloase aventuri prin Occident cu Elena Lupescu. Revenirea tatălui înseamnă, însă, pentru Mihai, despărțirea de mama sa, Elena, pe care, contrar promisiunilor sale, Carol al II-lea o îndepărtează brutal de țară și de fiul ei. Carol se ocupă personal de educația lui Mihai, iar pentru asta înființează o școală specială la Palat, unde Mihai învață, alături de copii modești, ce proveneau din toate colțurile țării și din toate categoriile sociale. "La școală aveam relații de prietenie cu toții, ne amuzam. Dar, când mă întorceam acasă, totul era gri, așteptam să vină seara cu un soi de neliniște, pentru că odată cu seara apărea și Magda Lupescu. Vrând, nevrând, o vedeam. Abia așteptam să plec la mama, la Florența. Acolo se isprăvea singurătatea. Până atunci, parcă mi se întrerupeau legăturile cu realitatea, cu viața. Puteam să-mi vărs necazul. A fost o confidentă extraordinară. Știa să asculte, o clipă nu-i zbura gândul în altă parte", mărturisea Regele.
Relația dintre Carol și Elena, mama copilului său, se deteriorează an de an, până într-acolo încât asta era să-l coste viața pe adolescent. Aflat în Italia, la mama sa, Mihai e diagnosticat cu apendicită. Operația trebuia să aibă loc numaidecât, însă, de la București, Carol al II-lea se opune neînduplecat, suspectând o stratagemă a Elenei, pentru a sta mai mult cu băiatul. Dar amânarea intervenției devine periculoasă pentru Mihai: aghiotanții săi sunt disperați și se lasă cu plânsete, aproape, la capătul unor lungi discuții telefonice, pentru ca medicii să obțină acordul Regelui. Când se intră în sala de operație, nici nu mai e timp pentru anestezia generală, iar chirurgul începe să opereze pe viu...
Regele "Mihăiță"
În iunie 1940, Mihai e în plin Bacalaureat când află, în anticamera Consiliului de Coroană, despre cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a Ținutului Herța. Fostul său profesor, Nicolae Iorga, îi dă șocanta veste. "Sunt toți niște trădători!", tună marele istoric. După o domnie controversată, Carol al II-lea e nevoit să cedeze puterea lui Ion Antonescu, iar la 6 septembrie 1940, îi transmite prerogativele regale lui Mihai. Băiatul se opune abdicării tatălui său, care, în loc de sfaturi, îi dă încurajări teatrale și-l conjură "să ție fâlfâind stindardul dinastiei și al României". "În toată această dramă, figura cea mai patetică este Mihăiță. El rămâne singur, victimă a împrejurărilor, neputincios, fără experiență, în mijlocul acestei haite de lupi și hiene", recunoaște chiar Carol al II-lea. Mihai primește de la tatăl său o țară sfâșiată, cu Ardealul ocupat, și puteri foarte slăbite în fața "Conducătorului" de facto, mareșalul Antonescu. Când balanța războiului se întoarce împotriva României și a deciziilor lui Antonescu, iar forțele sovietice pătrund pe teritoriul României, Regele Mihai - "copilul", cum îl trata mareșalul în negocierile directe - decide să salveze ce se mai putea salva și pune la cale lovitura de stat de la 23 august 1944: urmează arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Lipsit însă de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de șantaj al rușilor, regele e obligat să îl numească premier pe comunistul Petru Groza. În semn de protest față de abuzurile noului guvern, Mihai intră în așa-numita "grevă regală", refuzând să semneze decretele. În toți acești ani, suveranul se profilează ca simbol al rezistenței anti-comuniste. "E singura personalitate care pare capabilă să mențină țara pe linia de plutire și să o salveze de anarhie sau comunism. Are o foarte bună înțelegere a situației interne și internaționale a României", îi scria ministrul britanic de Externe premierului Winston Churchill. Anii grei de domnie, într-un climat cum nu se poate mai complicat, îl maturizaseră pe tânărul de-abia major, căruia Carol al II-lea îi pasase soarta "stindardului României".
Singur, izolat, regele nu poate face nimic să oprească fraudarea alegerilor generale din 1946: comuniștii trec la guvernare, interzic și decapitează Partidul Național Țărănesc. Invitat la Londra, la Palatul Buckingham, la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii, Regele află, chiar înainte să ia avionul spre Londra, că Iuliu Maniu e condamnat de justiția comunistă la închisoare pe viață. Înțelege, atunci, că prezența sa e, de fapt, ultimul obstacol înainte de instaurarea deplină a comunismului. În ciuda sfaturilor primite din Occident de la cel mai înalt nivel pentru a nu reveni în România, decide să se întoarcă.
Fata din jurnalul de știri
Dar vizita la Londra avea să-i facă încă și mai grea decizia Regelui Mihai. Acolo, în anturajul sofisticat al nunții regale, avea să o întâlnească pe cea de care se îndrăgostise deja "la prima vedere", pe când a remarcat-o într-un jurnal de știri, la Sinaia. Atât de tare e impresionat de prezența ei, încât îi cere operatorului să deruleze filmul înapoi și să-i facă un stop-cadru cu chipul tinerei. Ana de Bourbon-Parma era numele fetei pe care Mihai o întâlnește apoi la Buckingham, la nunta Elisabetei. Regele Mihai venise la nuntă îmbrăcat în uniforma sa de ofițer de aviație al Armatei Române, iar Ana se fâstâcește la vederea impozantului monarh. "După ce i-am fost prezentată, în loc să fac reverența în fața lui, cum ar fi trebuit, am luat poziție de drepți, lovind cu strășnicie călcâiele, ca un soldat. Vă imaginați rezultatul, eu fiind îmbrăcată în rochie și cu capul descoperit". Regina-mamă prezentă și ea la nuntă, nu-l mai văzuse niciodată atât de relaxat și fericit. Și mai știa, în adâncul sufletului ei de mamă, că dacă Ana accepta să se căsătorească cu Mihai, o va face în deplină cunoștință de cauză, gata să înfrunte cu el riscurile întoarcerii în România, perspectiva exilului, sau - Doamne, ferește! - ceva și mai rău decât atât. Ajunși în Elveția, Regele și principesa Ana fac lungi plimbări cu mașina, iar presa daneză, din a cărei ramură se trăgea Ana, publică primele fotografii ale cuplului. Potrivit "Associated Press", logodna urma să fie anunțată până la finele lui 1947.
Un șantaj ordinar
La sfârșitul anului, pe 30 decembrie 1947, Regele e constrâns să semneze decretul de abdicare. "A fost șantaj. Mi-au spus: «Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați» - de ce obligați, nu știu - «să ucidem peste 1.000 de studenți, pe care-i avem în pușcărie»", povestea, acum 10 ani, Regele Mihai. Tot suveranul își amintea scena sfâșietoare a plecării din țară, în gara din Sinaia. "Pe peron, în loc să fie public, am văzut niște ofițeri, înșiruiți pe două rânduri, de la ieșirea din gară, la ușa vagonului. Ofițerii erau întorși cu spatele la noi. Formau un culoar pe care l-am străbătut destul de nedumerit. Când ne-am urcat în tren, unul din ofițeri a întors puțin capul către noi. Și am văzut că îi curgeau lacrimi pe față. S-a închis ușa, obloanele vagonului au fost coborâte".
Nunta, în rit ortodox
La 26 de ani, pentru fostul rege al României începe o nouă viață. În refugiul elvețian de la Saint Moritz, Mihai își găsește sprijin în dragostea Anei. "Dacă ai fi avut șansa, ai fi fost un rege foarte bun. Dar la fel de bine ai putea fi un bun inginer, mecanic, pilot sau fotograf. Dacă prima opțiune nu e posibilă, atunci vom încerca una din celelalte", îl consolează Ana. Dragostea Anei pentru Mihai e pusă la încercare din primul moment, căci, pentru a se căsători cu fostul Rege al României trebuia să treacă la ritul ortodox, fapt neagreat de familia sa catolică. Cum nici Mihai, nici Ana, nu concepeau o căsătorie în afara Bisericii, tânăra principesă alege să se sacrifice. "Am primit căsătoria în rit ortodox cu toată credința și cu toată ființa mea și nu cred că astfel mi-am trădat religia". Ceremonia are loc la Palatul Regal din Atena și e oficiată de arhiepiscopul Damaskinos. Regele Paul al Greciei e "kumbaros" - un fel de naș și cavaler de onoare, simultan, în tradiția grecească - iar principesa Ana e condusă la altar de unchiul ei, prințul Erik al Danemarcei.
"Domnul Michael King"
Din 1949, Mihai și Ana se stabilesc tot în Elveția, la Lausanne, unde li se naște prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, și Irina, în 1953. În ciuda atmosferei calde de acasă, de care avea parte pentru prima oară în viață, tânărul rege nu poate uita de România. Pe 31 decembrie 1948, când citește primul mesaj de Anul Nou, din exil, către românii de acasă, de pe treptele bisericii ortodoxe din Nisa, doar câțiva ziariști relatează evenimentul... Încercările de coagulare a unei rezistențe românești în exil sunt sortite eșecului, Mihai e mereu stresat să aibă o slujbă bine plătită sau o afacere profitabilă, pentru a-și susține familia. Se stabilește în Marea Britanie, unde înființează o fermă de pui și construiește un mic atelier de tâmplărie. Până în '58, Regele e pilot de încercare pentru compania Lear, apoi pune bazele unei companii de electronică. În 1963, situația financiară a familiei e atât de disperată, încât Mihai și Ana sunt nevoiți să refuze participarea la sărbătorirea centenarului dinastiei grecești. În lipsă de alte soluții, Regele devine broker la Bursa de pe Wall Street. "Domnul Michael King" îi spuneau, cu umor amestecat cu respect, colegii de "job". Cât locuiesc la New York, Regina Ana lucrează ca vânzătoare la magazinul universal "Bloomingdale's". Ulterior, la Versoix, Regele Mihai și Regina Ana lucrează împreună în atelierul lor auto, restaurând mașini de teren vechi.
Oprit cu poliția
Șicanat în timpul domniei de comuniști, șicanat o viață întreagă, în exil, de agenții securității, Regele Mihai nu scapă de blestem, nici după 1989. Pe 25 decembrie 1990, Mihai I, însoțit de mai mulți membri ai familiei regale, sosește pe aeroportul Otopeni și intră în țară cu un pașaport diplomatic danez, pentru a merge la Mânăstirea Curtea de Argeș, să se reculeagă la mormintele strămoșilor săi regali și să asiste la slujba religioasă de Crăciun. Dar în drum spre Curtea de Argeș, Regele și însoțitorii săi sunt opriți de un baraj al Poliției, conduși din nou la aeroport și obligați să părăsească țara. În 1992, noul guvern român îi permite Regelui Mihai să revină în țară, pentru a participa la prăznuirea Sfintelor Paști. Regele e întâmpinat cu o simpatie uriașă: la București, peste un milion de persoane ies în stradă pentru a-l vedea. Speriați de popularitatea fostului suveran, guvernanții neo-comuniști îi interzic accesul în România, în următorii 5 ani. Abia în 1997, în mandatul președintelui Emil Constantinescu, România îi reactivează Regelui Mihai cetățenia și îi permite să își viziteze țara.
Testamentul regal
Invitat, în 2011, să vorbească în fața Parlamentului, Regele Mihai ne-a lăsat un testament memorabil. "Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie","Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea" și "Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri".
Destinul nu l-a lăsat pe Regele Mihai să fie, pe de-a-ntregul, un om al faptelor. Într-o lume a discursurilor fals patriotice, care îl conduc și zilele acestea pe ultimul drum, Regele Mihai și-a completat cu modelul personal al vieții, puținele cuvinte pe care ni le-a lăsat moștenire. A fost mereu un om al speranței, pe care a știut ca nimeni altul să o țină vie, prin felul său de a fi și prin principiile de la care nu a abdicat niciodată, chiar și în anii de după ce a fost obligat să abdice de la tron.
Text documentat pe baza lucrării "Mihai I al Românei: Regele și țara", de Ivor Porter
Foto: Agerpres (2), GULIVER/GETTY, Arhiva Academiei Române