Un om cât veacul: REGELE MIHAI

Ciprian Rus
- Recapitulare finală -

A făcut parte din prima generație de după Marea Unire. A fost contem­poran cu Con­stituția din '23, care făcea din Ro­mânia un stat modern și european. Iese de pe scena istoriei cu un an înaintea aniversării a 100 de ani de la Marea Unire din 1918, discret și demn, detașat de stricăciunea societății românești de azi. Copil fiind, a prins entuziasmul construcției României Mari, sub sceptrul bunicului său, Ferdinand Întregi­torul, a prins, ca adolescent, fascinantul tumult inter­belic, a trebuit să lupte, ca rege-copil, cu "moș­tenirea" reputației îndoielnice a tatălui său, Carol al II-lea, dar și cu carisma acestuia, față de care el, Mihai, avea să pară mereu un per­so­naj închis, taciturn. A fost Regele românilor în anii infernali ai celui de-Al Doilea Război Mondial, a reprezentat ultima speranță a țării în fața tăvălugului comunist, care avea să-l con­damne, în cele din urmă, la un lung și chinuitor exil. După 1989, a redevenit speranța schim­bării la vârf de care era nevoie în România. A trecut peste disputele cu liderii neo-comuniști de după Revoluție și a pus umărul, ca un verita­bil ambasador la curțile marilor puteri monar­hice ale Europei, la eforturile de integrare a României în NATO și Uniunea Europeană, și a sfârșit prin a fi unul dintre puținele repere morale ale societății noastre în vertijul primilor ani ai noului mileniu. A trăit aproape 100 de ani, fiind martorul, iar uneori chiar eroul prin­cipal al marilor momente care au marcat ulti­mul secol românesc și mondial, ultimul șef de stat rămas în viață, dintre cei care au condus lumea în Al Doilea Război Mon­dial. Un om cât veacul: un monarh care, la 26 de ani, când a părăsit țara, în 1947, avea deja 10 ani de dom­nie peste regatul român, pentru ca apoi, să ajun­gă să trăiască, în deceniile de exil post-belic, ca un simplu muritor de rând: fermier, broker financiar sau pilot de încercare pe avioane. So­bră, echilibrată și reconciliantă, fără a fi lipsită de controverse, viața Regelui Mihai spune, singură, povestea României ultimului secol. O poveste tumultuoasă, frântă dra­ma­tic, în plin elan, și reînnodată greu, chinuitor, după multe decenii, pentru a ne lăsa nouă, azi, loc de spe­ranță.

Un tată parfumat

"Desigur, știi cine sunt eu, nu?", îl întâmpină bărbatul în uni­formă, spilcuit, cu părul lins, aranjat într-o parte, în timp ce îngenunchează în fața sa. Are ochi strălucitori și miroase a parfum tare, copilul îl pri­vește tăcut, în ochi, fără să spu­nă vreun cuvânt. "Știam că el există, îl văzusem în fotografii, dar nu puteam să fac nicio legătură între persoana lui și ceea ce știam eu despre el. Aș fi vrut să mă ascund undeva, dacă aș fi fost un melc, m-aș fi ghemuit cu totul în cochilia mea. Mama se retrăsese lângă o fereastră și plângea... Asta este prima amintire despre ta­tăl meu. Mi s-a părut că e ve­sel, și că e vesel din cauza mea", avea să își amintească mai târziu Regele Mihai, despre tatăl său, Carol al II-lea.
Mihai are 9 ani și trei ani de domnie deja, când, în 1930, contrar angajamentului de a nu avea nicio pretenție asupra tronului, Carol al II-lea revine în țară, proclamându-se rege, la capătul unei scandaloase aventuri prin Occident cu Elena Lupescu. Revenirea tatălui înseamnă, însă, pentru Mihai, des­părțirea de mama sa, Elena, pe care, contrar promisiu­nilor sale, Carol al II-lea o îndepărtează brutal de țară și de fiul ei. Carol se ocupă personal de educația lui Mihai, iar pentru asta înființează o școală specială la Palat, unde Mihai învață, alături de copii modești, ce proveneau din toate colțurile țării și din toate categoriile sociale. "La școală aveam relații de prietenie cu toții, ne amuzam. Dar, când mă întorceam acasă, totul era gri, așteptam să vină seara cu un soi de neliniște, pentru că odată cu seara apărea și Magda Lupescu. Vrând, nevrând, o vedeam. Abia așteptam să plec la mama, la Flo­rența. Acolo se isprăvea singurătatea. Până atunci, parcă mi se întrerupeau legăturile cu reali­tatea, cu viața. Puteam să-mi vărs necazul. A fost o confidentă extraordinară. Știa să asculte, o clipă nu-i zbura gândul în altă parte", mărturisea Regele.
Relația dintre Carol și Elena, mama copilului său, se deterio­rează an de an, până într-acolo încât asta era să-l coste viața pe adolescent. Aflat în Italia, la mama sa, Mihai e diagnosticat cu apendicită. Operația trebuia să aibă loc numaidecât, însă, de la Bu­curești, Carol al II-lea se opu­ne neînduplecat, suspectând o stra­tagemă a Elenei, pentru a sta mai mult cu băiatul. Dar amânarea intervenției devine peri­culoasă pentru Mihai: aghiotanții săi sunt disperați și se lasă cu plânsete, aproape, la capătul unor lungi discuții telefonice, pentru ca medicii să obțină acordul Regelui. Când se intră în sala de operație, nici nu mai e timp pentru anestezia generală, iar chirurgul începe să opereze pe viu...

Regele "Mihăiță"

În iunie 1940, Mihai e în plin Bacalaureat când află, în anticamera Consiliului de Co­roa­nă, despre cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a Ținu­tului Herța. Fostul său profesor, Nicolae Ior­ga, îi dă șocanta veste. "Sunt toți niște tră­dători!", tună marele istoric. După o dom­nie controversată, Ca­rol al II-lea e nevoit să cedeze puterea lui Ion Anto­nescu, iar la 6 sep­tembrie 1940, îi transmite preroga­ti­vele regale lui Mihai. Băiatul se opune abdi­cării tatălui său, care, în loc de sfaturi, îi dă încurajări teatrale și-l conjură "să ție fâlfâind stindardul dinastiei și al României". "În toată această dramă, figura cea mai patetică este Mi­hăiță. El rămâne singur, victimă a împre­ju­rărilor, neputincios, fără experiență, în mij­lo­cul acestei haite de lupi și hiene", recu­noaște chiar Carol al II-lea. Mihai primește de la tatăl său o țară sfâșiată, cu Ardealul ocupat, și puteri foarte slăbite în fața "Con­ducătorului" de facto, mareșalul Antonescu. Când balanța războiului se întoarce împotriva Ro­mâ­niei și a deciziilor lui Antonescu, iar forțele so­vie­tice pătrund pe teritoriul Româ­niei, Regele Mi­hai - "copilul", cum îl trata ma­reșalul în nego­cierile directe - decide să salve­ze ce se mai pu­tea salva și pune la cale lovitura de stat de la 23 august 1944: urmează arestarea lui Antones­cu și restaurarea Con­­stituției din 1923. Lipsit însă de spriji­nul Marii Britanii și State­lor Unite ale Americii, cu situa­ția Transilvaniei ca mijloc de șan­taj al rușilor, re­gele e obligat să îl numească premier pe co­mu­nistul Petru Groza. În semn de protest față de abuzurile noului guvern, Mihai intră în așa-nu­mita "gre­vă regală", refuzând să sem­neze decretele. În toți acești ani, suveranul se profi­lează ca sim­bol al rezistenței anti-co­mu­niste. "E singura personalitate care pare capabilă să mențină țara pe linia de plutire și să o salveze de anarhie sau comunism. Are o foar­te bună înțelegere a situației interne și inter­naționale a Româ­niei", îi scria minis­trul britanic de Exter­ne premierului Wins­ton Churchill. Anii grei de dom­nie, într-un cli­mat cum nu se poa­te mai com­plicat, îl maturizaseră pe tâ­nă­rul de-abia major, că­ruia Ca­rol al II-lea îi pasase soarta "stin­dar­dului Româ­niei".
Singur, izolat, re­gele nu poate face ni­mic să oprească fraudarea alegerilor generale din 1946: comuniștii trec la guvernare, inter­zic și decapitează Partidul Național Țărănesc. In­vi­tat la Londra, la Palatul Buckingham, la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II-a a Marii Bri­tanii, Regele află, chiar înainte să ia avio­nul spre Londra, că Iuliu Maniu e condamnat de justiția comunistă la închisoare pe viață. În­țelege, atunci, că prezența sa e, de fapt, ulti­mul obstacol înainte de instaurarea deplină a comunismului. În ciuda sfaturilor primite din Occident de la cel mai înalt nivel pentru a nu reveni în România, decide să se întoarcă.

Fata din jurnalul de știri

Dar vizita la Londra avea să-i facă încă și mai grea decizia Regelui Mihai. Acolo, în anturajul sofisticat al nunții regale, avea să o întâlnească pe cea de care se îndrăgostise deja "la prima vedere", pe când a re­marcat-o într-un jurnal de știri, la Sinaia. Atât de tare e impresionat de prezența ei, încât îi cere opera­torului să deruleze filmul înapoi și să-i facă un stop-cadru cu chipul tinerei. Ana de Bourbon-Parma era numele fetei pe care Mihai o întâlnește apoi la Buckingham, la nunta Elisabetei. Regele Mihai ve­nise la nuntă îmbrăcat în uniforma sa de ofițer de aviație al Armatei Române, iar Ana se fâstâcește la vederea impozantului monarh. "După ce i-am fost prezentată, în loc să fac reve­rența în fața lui, cum ar fi trebuit, am luat poziție de drepți, lovind cu strășnicie călcâiele, ca un soldat. Vă imaginați rezultatul, eu fiind îmbrăcată în rochie și cu capul des­coperit". Regina-mamă prezentă și ea la nuntă, nu-l mai văzuse niciodată atât de relaxat și fericit. Și mai știa, în adâncul sufletului ei de mamă, că dacă Ana accepta să se căsătorească cu Mihai, o va face în deplină cunoș­tință de cauză, gata să înfrunte cu el riscurile întoar­cerii în Româ­nia, perspectiva exilului, sau - Doam­ne, ferește! - ceva și mai rău decât atât. Ajunși în Elveția, Regele și principesa Ana fac lungi plimbări cu mașina, iar presa daneză, din a cărei ramură se trăgea Ana, publică primele fotografii ale cuplului. Potrivit "Associated Press", logodna urma să fie anunțată până la finele lui 1947.

Un șantaj ordinar

La sfârșitul anului, pe 30 decembrie 1947, Re­ge­­le e constrâns să semneze decretul de abdicare. "A fost șan­taj. Mi-au spus: «Dacă nu semnezi ime­diat, sun­tem obligați» - de ce obligați, nu știu - «să uci­dem peste 1.000 de studenți, pe care-i avem în puș­că­rie»", povestea, acum 10 ani, Regele Mihai. Tot su­ve­ranul își amintea scena sfâșietoare a ple­cării din țară, în gara din Sinaia. "Pe peron, în loc să fie pu­blic, am văzut niște ofițeri, înșiruiți pe două rânduri, de la ieșirea din gară, la ușa vago­nului. Ofițerii erau întorși cu spatele la noi. For­mau un culoar pe care l-am străbătut destul de nedumerit. Când ne-am ur­cat în tren, unul din ofițeri a întors puțin capul către noi. Și am văzut că îi curgeau lacrimi pe față. S-a închis ușa, obloanele vagonului au fost coborâte".

Nunta, în rit ortodox

La 26 de ani, pentru fostul rege al României în­cepe o nouă viață. În refugiul elvețian de la Saint Moritz, Mihai își găsește sprijin în dragostea Anei. "Dacă ai fi avut șansa, ai fi fost un rege foarte bun. Dar la fel de bine ai putea fi un bun inginer, meca­nic, pilot sau fotograf. Dacă prima opțiune nu e posibilă, atunci vom încerca una din celelalte", îl consolează Ana. Dragostea Anei pentru Mihai e pusă la încercare din primul mo­­ment, căci, pentru a se căsători cu fostul Rege al României tre­buia să treacă la ritul orto­dox, fapt nea­great de fami­lia sa catolică. Cum nici Mi­hai, nici Ana, nu concepeau o căsătorie în afara Bise­ri­cii, tânăra prin­cipesă ale­ge să se sacri­fice. "Am pri­mit căsătoria în rit ortodox cu toată cre­din­ța și cu toa­tă ființa mea și nu cred că astfel mi-am trădat religia". Ce­remonia are loc la Palatul Regal din Atena și e oficiată de arhiepisco­pul Damaskinos. Regele Paul al Greciei e "kum­ba­ros" - un fel de naș și cavaler de onoare, simultan, în tradiția grecească - iar principesa Ana e condusă la altar de unchiul ei, prințul Erik al Da­ne­marcei.

"Domnul Michael King"

Din 1949, Mihai și Ana se stabilesc tot în Elve­ția, la Lausanne, unde li se naște prima fiică, prin­cipesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc princi­pesele Elena, în 1951, și Irina, în 1953. În ciuda atmosferei calde de acasă, de care avea parte pen­tru prima oară în viață, tâ­nărul rege nu poate uita de Ro­mânia. Pe 31 decembrie 1948, când citește pri­mul mesaj de Anul Nou, din exil, către ro­mânii de acasă, de pe treptele bisericii ortodoxe din Nisa, doar câțiva ziariști relatează evenimentul... Încercă­rile de coagulare a unei rezistențe românești în exil sunt sortite eșecului, Mihai e mereu stresat să aibă o slujbă bine plătită sau o afa­cere profitabilă, pentru a-și susține fa­milia. Se stabilește în Marea Britanie, unde înființează o fermă de pui și con­struiește un mic atelier de tâmplărie. Până în '58, Regele e pilot de încercare pentru compania Lear, apoi pune ba­zele unei companii de electronică. În 1963, situația financiară a familiei e atât de dis­perată, încât Mihai și Ana sunt ne­voiți să refuze participarea la sărbăto­rirea centenarului dinastiei grecești. În lipsă de alte soluții, Regele devine bro­ker la Bursa de pe Wall Street. "Domnul Michael King" îi spuneau, cu umor amestecat cu respect, colegii de "job". Cât locuiesc la New York, Regina Ana lucrează ca vân­zătoare la magazinul universal "Bloomingdale's". Ulterior, la Versoix, Regele Mihai și Regina Ana lucrează împreună în atelierul lor auto, restaurând mașini de teren vechi.

Oprit cu poliția

Șicanat în timpul domniei de comuniști, șicanat o viață întreagă, în exil, de agenții securității, Regele Mihai nu scapă de blestem, nici după 1989. Pe 25 decembrie 1990, Mihai I, însoțit de mai mulți mem­bri ai familiei regale, sosește pe aeroportul Otopeni și intră în țară cu un pașaport diplomatic danez, pentru a merge la Mânăs­tirea Curtea de Argeș, să se reculeagă la mormintele stră­moșilor săi regali și să asiste la slujba religioasă de Crăciun. Dar în drum spre Curtea de Argeș, Regele și însoțitorii săi sunt opriți de un baraj al Poliției, conduși din nou la aeroport și obli­gați să părăsească țara. În 1992, noul guvern român îi permite Regelui Mihai să revi­nă în țară, pentru a participa la prăznuirea Sfintelor Paști. Regele e întâm­pi­nat cu o simpatie uriașă: la București, peste un milion de persoane ies în stradă pentru a-l vedea. Speriați de popularitatea fostului suveran, guver­nanții neo-comuniști îi interzic ac­ce­sul în Ro­mânia, în urmă­torii 5 ani. Abia în 1997, în man­datul președintelui Emil Constantinescu, Ro­mâ­nia îi reactivează Re­gelui Mihai cetățenia și îi permite să își viziteze țara.

Testamentul regal

Invitat, în 2011, să vorbească în fața Parla­mentului, Regele Mihai ne-a lăsat un testament memorabil. "Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie","Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea" și "Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la co­piii noștri".
Destinul nu l-a lăsat pe Regele Mi­hai să fie, pe de-a-ntregul, un om al faptelor. Într-o lume a discursurilor fals patriotice, care îl conduc și zilele acestea pe ultimul drum, Regele Mihai și-a completat cu modelul personal al vie­ții, puținele cuvinte pe care ni le-a lăsat moș­tenire. A fost mereu un om al speranței, pe care a știut ca nimeni altul să o țină vie, prin felul său de a fi și prin principiile de la care nu a abdicat niciodată, chiar și în anii de după ce a fost obligat să abdice de la tron.


Text documentat pe baza lucrării "Mihai I al Românei: Regele și țara", de Ivor Porter

Foto: Agerpres (2), GULIVER/GETTY, Arhiva Academiei Române