Îngrijitoarea Raiului - Maica Teodora, de la Mânăstirea Icoana din Gorj

Mânăstirea cu patru călugăriţe

Episcopul însuşi le-a spus maicilor că mâ­năs­tirea Icoana "e pusă cam rău". Fix între istoricele Crasna şi Polovragi, lăcaşuri celebre, la care vin zeci de mii de turişti şi pelerini. O cenuşăreasă a mânăstirilor gorjene, nedrept de puţin cunoscută. Cea mai nouă dintre toate. Nimeni nu-i prevedea un viitor bun. Şi acum pare pustnicită. Dincolo de gardurile foarte înalte de lemn, nu răzbate nicio şoaptă. Doar un vârf de turlă albă se iţeşte peste această austeră fortăreaţă a tăcerii. Dealuri arse, pustii, gălbenite de toam­nă, o înconjoară până departe, spre cele dintâi păduri bez­noase ale poalelor Parângului. Nicio pată de culoare în acest vălurit peisaj selenar. Însă, când împingi poarta cea grea şi te pomeneşti "dincolo", ră­mâi efectiv încremenit. Priveliştea care ţi se des­chide este copleşitoare. Un foşnet blând, de grădină halucinantă, cu belşug de culori, învăluie zidiri albe, potopite cu verdele aprins al plantelor. Alei pietruite, izvoare, lăcuşoare cu apă limpede, foi­şoare tihnite, noiane de superbe flori exotice, po­rumbei din rase rare şi păuni înfoiaţi spre soare... Parcă te afli în alt anotimp, într-o luxuriantă lume mediteraneană, ce nu veştejeşte nici în noiembrie. Nicio piatră, nici cel mai firav arbust nu sunt puse fără bun gust în acest parc încântător. Coloanele alb-strălucitoare ale clădirilor de chilii înconjoară milităros paradisul de flori nemuritoare. Trapeză largă, pangar, grajduri, dependinţe... Toate lucind de curăţenie. Şi, în mijloc, biserica! Albă, brânco­veană, cu o singură turlă. Alături de cealaltă, mai veche, din lemn. Aveam să aflu că toate aceste mi­nunăţii sunt întreţinute de patru călugăriţe. Patru! Niciodată obştea n-a avut mai multe. Nu mi-a venit să cred, gândisem că sunt cel puţin 15-20 de vieţuitoare în această mânăs­tire mare. Doar patru maici singure au ridicat mânăstirea Icoana, făcând-o să arate ca azi. Asta fiindcă n-a fost uşor să trăieşti aici. Fiindcă, aveau să-mi zică, aici "simţi că locul te alege". Cine n-a re­zistat a plecat singur, de la sine.

Stareţă la 20 de ani

Şi totuşi, acest rai este acum pustiu. Ne plimbăm prin minunata grădină, in­trăm în biserica goală, nepă­zită de nimeni. Spionăm pu­ţin pe coridoare: ţipenie. Un cor de maici din Grecia se aude stins dintr-un difuzor, cântecul pluteşte amplu peste fortăreaţa părăsită a monahiilor. Abia într-un târziu intrăm şi-n căsuţa pangarului. Cărţi, icoane, cru­ciuliţe, suveniruri... Abia acolo, îndărătul tejghelei, zăresc silueta întunecată a unei călugăriţe. Încre­menită, cu ochii închişi şi băr­bia sprijinită pe palmele unite în rugăciune. Ne cerem ier­ta­re, şi spun că o caut pe maica stareţă. Femeia se întoarce spre noi şi-mi zice simplu că ea este. O tânără care mi s-a părut mult mai frumoasă decât apoi în fotografii. Efectiv fas­cinantă, când îi priveşti chipul şi dinţii albi-albi, ochii scân­teind mereu de o voioşie mo­lipsitoare. "O femeie fericită", îmi spun, ascultându-i vorbele însufleţite de-o voluptate ne­lumească, atunci când vor­beşte despre Hristos. Degetele subţiri îi sunt arcuite-n gesturi de-o gingăşie care te înduio­şează şi-ţi vine să nu te mai saturi s-o asculţi, s-o priveşti. De la 16 ani a ales calea mo­nahală, de la 17 a stat doar aici. 20 de ani, doar în această poiană pustnicită de sub Parâng, departe de oameni. N-a cunoscut absolut deloc ispitele lumii. La 20 de ani era deja stareţă - aproape o copilă. Se poate spu­ne că întreagă această mâ­năstire a ridicat-o sin­gură, căci restul mai­cilor doar au venit şi-au plecat. Ea este maica Teodora Ilie. Foarte greu o con­ving să mă lase să scriu la ziar povestea ei. Zâmbind, încearcă să-mi explice că n-are rost. Abia când îi spun că suntem apro­piaţi ai părintelui Ion Popescu de la biserica Icoanei din Bucureşti (ctitor al acestei mânăstiri), maica Teodora se mai îndu­plecă. Se ridică, înaltă şi zveltă, pornind cu paşi ca de regină spre biserică. Faldurile rasei sale flutură în soare, ca nişte aripi negre pe deasupra florilor...

Despărţirea de părinţi

1995. Părintele duhovnic Ion Popescu de la bi­serica Icoanei din Bucureşti îşi dăruieşte tot pămân­tul casei părinteşti pentru viitoarea mânăstire. I se va zice "Icoana", precum ce­le­brei biserici istorice pe care o păstoreşte de zeci de ani în inima Bucu­reştiului. În 1996, sunt aduse aici două tinere surori de mânăs­tire, tot din zona Bucureştiului (Mogo­şoaia), mai mult ca să păzească locul unde începea să se ridice bisericuţa de lemn. Ana-Maria Ilie era atunci elevă de liceu. O fată fru­moa­să, din Buftea, cu mulţi prieteni, dar reţinută faţă de distracţii şi teribilismele vârstei. Nu ştia nimic despre biserică, părinţii ei nu sunt oameni religioşi. Până într-o zi, când a mers într-o excursie la mânăstirea Putna. "Atunci s-a schimbat ceva în sufletul meu", îşi amin­teşte stareţa. "Când am simţit pacea de aco­lo, armonia în care trăiesc acei oameni... Gră­dina aceea superbă, mereu numai un cântec... Şi rugă­ciune, ca să poţi trăi veşnic. Mă gândeam: «oare ce-mi pot dori eu mai mult, de fapt, decât să trăiesc mereu într-un asemenea loc? Ce poate fi mai fru­mos pe lume?». Încă din acea zi mi-am dat seama că pentru mine nu mai e alt drum în viaţă: vreau să fiu maică!"
Şi l-a ales ca duhovnic pe părintele Ignatie, tot de la Putna, "mânăstirea ei de suflet". Lui i-a spus mai întâi că vrea să renunţe la şcoală, deşi avea note mari. De la acest părinte a auzit prima dată vorba asta: că cea mai importantă e şcoala sufle­tului. Dar că va fi o cale grea. I-a dat mai multe cărţi, ca să afle ce-nseamnă adevărata viaţă de mo­nah. A încercat-o, ameninţând-o cu multele umi­linţe pe care le va îndura. O sfătuia să continue şcoala, dacă nu simte adevărata chemare."Eu cred că de la început şi-a dat seama că sunt hotărâtă. Nu ştiu, cred că există nişte oameni care... nu-şi găsesc locul în lume. Poate că sunt născuţi aşa, cine ştie. Eu n-am avut vreo traumă, părinţii şi colegii mă iubeau. Dar simţeam cumva nevoia să mă retrag. Doar în mânăstire mă simţeam fericită. Voiam acolo! Îmi puneam un batic negru prin casă, mă prefăceam cum e să fii ca o maică... Într-o sea­ră, mi-am pus baticul, m-am dus în cameră la tata şi i-am zis: «Să ştii, tată, că eu vreau să merg la mânăstire...». S-a întors spre mine şi a încre­menit. Mi-a zis să dau jos baticul ăla de pe cap. Aproape să plângă, de supărare: «Ce-ţi lipseşte, fată, n-ai ce mânca acasă? Te duci la maicile alea bătrâne să te umilească pentru o coajă de pâi­ne?!...». Au venit apoi la mine acasă diriginta şi toţi colegii de clasă: «Nu pleca, Ana. O să ne lipseşti, e păcat, termină întâi liceul...». Am zis: «Doamna dirigintă, acolo unde merg eu, la coada vacii, nu-mi trebuie şcoală...». Nu m-au înţeles. N-au înţeles că eram demult pregătită pentru orice ascultare şi umilinţă. Noroc de mama, care a simţit. «Tu hotă­răşti», a spus. «Decât să te măriţi şi să nu fii feri­cită lângă un bărbat, mai bine să te ştiu în casa lui Dum­nezeu». M-a uimit că a avut aşa încredere în mine. Că vorbea de Dumnezeu, deşi ea nu era religioasă, nu mergea niciodată la biserică. Am aşteptat să termin clasa a zecea si apoi am plecat. Aveam doar un rucsac în spate, cu câteva lucruri. Ştiam clar că plec pentru totdeauna. Dar parcă nu-mi păsa. Poate-i mai bine c-am plecat aşa tânără, până s-apuc să gust din plăcerile lumii. Nici mama n-a plâns, nu m-a strâns în braţe. Mult mai târziu, mi-a spus bunica: deseori, când venea vorba de mine, mama se ducea în camera ei şi-o auzeau cum plân­gea. O femeie puternică. Faţă de mine, nu s-a ară­tat niciodată".

Brâncovenii din rugăciune

Şi a venit aici, pe pământul ăsta pustiu, de sub nişte munţi străini, fără să se gândească măcar ce-o aşteaptă. Şi-a schimbat numele în Teodora, a îm­brăcat veş­min­tele negre. Abia împli­ni­se 17 ani. Toc­mai se ri­di­case bise­ri­ca cea mică, din lemn. Ală­turi, a mai vă­zut două că­bănuţe, făcute de părintele Po­pes­cu pen­tru adă­pos­tul maicilor. Şi atât. Fusese a­dusă o stare­ţă de la Tis­mana, mai­cile erau cam dez­orientate, nu ştiau de ce să se apuce mai întâi. În prima noapte, zice că a adormit greu. S-a gân­dit la mama ei, la toată via­ţa pe care o lăsase în ur­mă... Apoi, de dimineaţă, a mun­cit. Fără în­ce­tare, zi de zi, douăzeci de ani, până azi. După doi ani, stareţa Ra­faela n-a mai rezistat şi a tre­buit să se întoar­că la Tismana. Au pus-o pe Teo­dora stareţă, la doar 20 de ani. Cea mai tânără din toate stare­ţele mânăstirilor româneşti. "Da, nu a fost uşor. La început mi-a fost chiar teamă: trebuia să lucrez cu cifre contabile, să con­duc tot. Nu asta voisem. Să stau pe şantier, mereu printre munci­tori... Eram tânără şi dispreţuită. Omul tânăr e dispreţuit. Am avut lipsuri mari, zile în care nici n-aveam ce să mâncăm, noi, maicile. Multe n-au rezistat şi-au plecat. Munceam. Mun­ceam mereu, fără să mă mai gândesc. Dar apoi, straniu... Când mun­ceşti cu dragoste, cu dăruire, când te implici cu inima în fiecare detaliu care să-i fie plăcut lui Dum­nezeu, apare, parcă, încet-încet, o bucurie în inima ta. Munca devine aşa, aproape ca o... rugă­ciune. Nu mai simţi oboseala, lipsurile. Şi vă spun, am simţit în aceşti ani în mod clar cum Dum­nezeu m-a as­cul­tat şi mi-a că­lăuzit paşii. Con­cret, la mo­dul fizic.Prin anul 2009, săpasem deja groa­pa pentru fun­daţia noii biserici. Adâncă de trei metri, căci terenul e rău, argilos, nu ţine. Pusesem şi piatra de temelie, dar banii promişi de la stat întârziau să vină. A început să se surpe pământul! Astupam groapa, venea spre noi, spre clădirile cu chilii. Mi-am dat seama că, dacă nu punem ziduri, stavile, în scurt timp vom fi îngropaţi, că toată mun­ca de până atunci va fi fost în zadar. Nu mai aveam niciun ban, nicio apărare. Şi atunci am început să mă rog. Într-o seară, am citit Aca­tis­tul Sfinţilor Brân­­coveni. Aveam aşa, o evlavie la Sfin­ţii Brâncoveni încă de când fusesem cu un pe­lerinaj în Turcia şi-am văzut în par­cul palatului Top­kapî, locul unde au fost martirizaţi Brân­co­veanu cu cei patru fii ai săi. Când ni s-a spus «aici au fost deca­pitaţi», ceva s-a schimbat în inima mea. Am simţit o dragoste faţă de aceşti sfinţi, aceşti bieţi copii ucişi, o evlavie pe care n-o avusesem înainte. Şi, rugându-mă, chiar i-am simţit că sunt lângă noi. Atât de aproape!... Par­că îi chemasem, ca pe nişte prieteni. Şi chiar de a doua zi au început să ne vină ajutoare. Oa­meni, la slujbe, ca să ne sprijine... Şi azi, când mă uit la icoana Brâncovenilor din dreap­ta altarului, în timpul sluj­belor, îi simt ca pe priete­nii mei, ca pe cineva din familie. Ca şi cum ar fi vii. Astfel că, în 2014, când m-a întrebat Înaltul Teofan ce hram să punem oare bisericii, am îndrăz­nit să îi spun, cu teamă: «Sfinţia Voastră, mă iertaţi, eu m-am gândit la Sfinţii Brânco­veni...». Înaltul s-a întors la mine şi s-a uitat aşa, încruntat. Câteva se­cunde. Na, era ciudat, un hram destul de rar... Dar cred că, uitându-se la mine, a înţeles ceva. S-a întors spre oameni, spre ceilalţi preoţi. Şi a zis imediat, fără să mai pună alte întrebări: «Să facem întru slava şi cinstirea Sfinţilor Martiri Brânco­veni!...»".

Trei bucăţele de oase

Şi-apoi oamenii au continuat să vină. Nu foarte mulţi, căci mai toţi pelerinii aleg renumitele mânăs­tiri Crasna sau Polovragi, aflate în ime­diată apro­piere de mânăstirea Icoana, "pe aceeaşi linie". Cam 20-30 de oameni la fiecare Liturghie, dar tot e ceva. Pentru maica Teodora, fiecare suflet care revine aici este un mare câştig în faţa lui Dumnezeu. Ea nu poate face mai mult. Decât să-şi pună cele trei măicuţe să cânte frumos alături de duhovnicul Fa­nurie, călu­gărul basarabean pe care l-a adus nu de­mult, în anul 2014, şi care începe să atragă tot mai mulţi fii duhov­niceşti. Să ţină locul frumos. Şi să se roage. Ea, stareţa, stă şi la pangar, la vândut mă­runţişuri, şi la coada vacii, în grajduri, ea conduce şi lungile slujbe ale bisericii: utrenie şi vecernie, zilnic. E peste tot. Căci nu se poate altfel, când obştea e puţină. Întreagă această mânăstire a fost plămădită doar după gustul ei, încetul cu încetul, şi fără absolut niciun arhitect, căci nu s-a priceput să tocmească unul. "Eram tânără, nu ştiam. Pur şi simplu m-am apucat şi-am făcut. Puţin câte puţin, după cum veneau bani. Am învăţat din mers. Zi­ceam: «Azi punem peretele ăsta, piatra asta aici... Mâine începem să facem grajdul...». Apoi am aran­jat grădina, parcul... Oamenii sunt şocaţi când află că n-am avut niciun arhitect, nicio schiţă. A fost Dumnezeu care a lucrat prin mine. Asta e lumea mea. Când am păşit prima dată aici, acum 24 de ani, am simţit imediat că locul ăsta este casa mea. La propriu! Chiar când am intrat în perimetrul acesta, deşi nu era aproape nimic. Am sim­ţit cum locul m-a accep­tat, m-a primit. Am văzut apoi în bisericuţa de lemn cele trei fărâme de moaşte dăruite mânăs­tirii de părintele Ioan Popescu: din pruncii ucişi de Irod, din Cuvioşii Mucenici de la Sinai şi Rait, din Cuviosul Damian de la Lavra Pe­cerska. Mă uitam la acele moaşte şi mă gândeam cât de mărunţi suntem, în comparaţie cu sacrificiile acelor sfinţi care şi-au dat viaţa pentru credinţă. La fel ca şi copiii Brâncoveni. Asta uneşte cele trei bucăţele de oase, ce preţuiesc mai mult decât toată mânăstirea noastră: jertfa. Jertfa întru Hristos.O mânăstire a jertfei. La asta mă gândeam când munceam. Că aş putea face orice, oricât mi se cere. La început e dă­ruirea aceea, zici că n-ai mai pleca din locul ăsta nici să te taie cineva, că vei rămâne aici toată viaţa. Acum, gândesc altfel. Nu ştiu dacă voi îmbătrâni aici. Cred că dacă mâine mi se va da ascultare să plec în altă parte, să las totul, îmi voi lua bagajul şi m-oi duce. Asta e menirea unui că­lugăr: ascul­tarea, umilinţa. Iar dacă, să zicem, mă vor trimite iarăşi într-un loc pustiu, îmi voi şterge lacrimile şi-o voi lua de la capăt. Mi-ar fi greu, recunosc. Dar bănuiesc că aşa o să fac".

(Fotografiile autorului)