Episcopul însuși le-a spus maicilor că mânăstirea Icoana "e pusă cam rău". Fix între istoricele Crasna și Polovragi, lăcașuri celebre, la care vin zeci de mii de turiști și pelerini. O cenușăreasă a mânăstirilor gorjene, nedrept de puțin cunoscută. Cea mai nouă dintre toate. Nimeni nu-i prevedea un viitor bun. Și acum pare pustnicită. Dincolo de gardurile foarte înalte de lemn, nu răzbate nicio șoaptă. Doar un vârf de turlă albă se ițește peste această austeră fortăreață a tăcerii. Dealuri arse, pustii, gălbenite de toamnă, o înconjoară până departe, spre cele dintâi păduri beznoase ale poalelor Parângului. Nicio pată de culoare în acest vălurit peisaj selenar. Însă, când împingi poarta cea grea și te pomenești "dincolo", rămâi efectiv încremenit. Priveliștea care ți se deschide este copleșitoare. Un foșnet blând, de grădină halucinantă, cu belșug de culori, învăluie zidiri albe, potopite cu verdele aprins al plantelor. Alei pietruite, izvoare, lăcușoare cu apă limpede, foișoare tihnite, noiane de superbe flori exotice, porumbei din rase rare și păuni înfoiați spre soare... Parcă te afli în alt anotimp, într-o luxuriantă lume mediteraneană, ce nu veștejește nici în noiembrie. Nicio piatră, nici cel mai firav arbust nu sunt puse fără bun gust în acest parc încântător. Coloanele alb-strălucitoare ale clădirilor de chilii înconjoară milităros paradisul de flori nemuritoare. Trapeză largă, pangar, grajduri, dependințe... Toate lucind de curățenie. Și, în mijloc, biserica! Albă, brâncoveană, cu o singură turlă. Alături de cealaltă, mai veche, din lemn. Aveam să aflu că toate aceste minunății sunt întreținute de patru călugărițe. Patru! Niciodată obștea n-a avut mai multe. Nu mi-a venit să cred, gândisem că sunt cel puțin 15-20 de viețuitoare în această mânăstire mare. Doar patru maici singure au ridicat mânăstirea Icoana, făcând-o să arate ca azi. Asta fiindcă n-a fost ușor să trăiești aici. Fiindcă, aveau să-mi zică, aici "simți că locul te alege". Cine n-a rezistat a plecat singur, de la sine.
Stareță la 20 de ani
Și totuși, acest rai este acum pustiu. Ne plimbăm prin minunata grădină, intrăm în biserica goală, nepăzită de nimeni. Spionăm puțin pe coridoare: țipenie. Un cor de maici din Grecia se aude stins dintr-un difuzor, cântecul plutește amplu peste fortăreața părăsită a monahiilor. Abia într-un târziu intrăm și-n căsuța pangarului. Cărți, icoane, cruciulițe, suveniruri... Abia acolo, îndărătul tejghelei, zăresc silueta întunecată a unei călugărițe. Încremenită, cu ochii închiși și bărbia sprijinită pe palmele unite în rugăciune. Ne cerem iertare, și spun că o caut pe maica stareță. Femeia se întoarce spre noi și-mi zice simplu că ea este. O tânără care mi s-a părut mult mai frumoasă decât apoi în fotografii. Efectiv fascinantă, când îi privești chipul și dinții albi-albi, ochii scânteind mereu de o voioșie molipsitoare. "O femeie fericită", îmi spun, ascultându-i vorbele însuflețite de-o voluptate nelumească, atunci când vorbește despre Hristos. Degetele subțiri îi sunt arcuite-n gesturi de-o gingășie care te înduioșează și-ți vine să nu te mai saturi s-o asculți, s-o privești. De la 16 ani a ales calea monahală, de la 17 a stat doar aici. 20 de ani, doar în această poiană pustnicită de sub Parâng, departe de oameni. N-a cunoscut absolut deloc ispitele lumii. La 20 de ani era deja stareță - aproape o copilă. Se poate spune că întreagă această mânăstire a ridicat-o singură, căci restul maicilor doar au venit și-au plecat. Ea este maica Teodora Ilie. Foarte greu o conving să mă lase să scriu la ziar povestea ei. Zâmbind, încearcă să-mi explice că n-are rost. Abia când îi spun că suntem apropiați ai părintelui Ion Popescu de la biserica Icoanei din București (ctitor al acestei mânăstiri), maica Teodora se mai înduplecă. Se ridică, înaltă și zveltă, pornind cu pași ca de regină spre biserică. Faldurile rasei sale flutură în soare, ca niște aripi negre pe deasupra florilor...
Despărțirea de părinți
1995. Părintele duhovnic Ion Popescu de la biserica Icoanei din București își dăruiește tot pământul casei părintești pentru viitoarea mânăstire. I se va zice "Icoana", precum celebrei biserici istorice pe care o păstorește de zeci de ani în inima Bucureștiului. În 1996, sunt aduse aici două tinere surori de mânăstire, tot din zona Bucureștiului (Mogoșoaia), mai mult ca să păzească locul unde începea să se ridice bisericuța de lemn. Ana-Maria Ilie era atunci elevă de liceu. O fată frumoasă, din Buftea, cu mulți prieteni, dar reținută față de distracții și teribilismele vârstei. Nu știa nimic despre biserică, părinții ei nu sunt oameni religioși. Până într-o zi, când a mers într-o excursie la mânăstirea Putna. "Atunci s-a schimbat ceva în sufletul meu", își amintește stareța. "Când am simțit pacea de acolo, armonia în care trăiesc acei oameni... Grădina aceea superbă, mereu numai un cântec... Și rugăciune, ca să poți trăi veșnic. Mă gândeam: «oare ce-mi pot dori eu mai mult, de fapt, decât să trăiesc mereu într-un asemenea loc? Ce poate fi mai frumos pe lume?». Încă din acea zi mi-am dat seama că pentru mine nu mai e alt drum în viață: vreau să fiu maică!"
Și l-a ales ca duhovnic pe părintele Ignatie, tot de la Putna, "mânăstirea ei de suflet". Lui i-a spus mai întâi că vrea să renunțe la școală, deși avea note mari. De la acest părinte a auzit prima dată vorba asta: că cea mai importantă e școala sufletului. Dar că va fi o cale grea. I-a dat mai multe cărți, ca să afle ce-nseamnă adevărata viață de monah. A încercat-o, amenințând-o cu multele umilințe pe care le va îndura. O sfătuia să continue școala, dacă nu simte adevărata chemare. "Eu cred că de la început și-a dat seama că sunt hotărâtă. Nu știu, cred că există niște oameni care... nu-și găsesc locul în lume. Poate că sunt născuți așa, cine știe. Eu n-am avut vreo traumă, părinții și colegii mă iubeau. Dar simțeam cumva nevoia să mă retrag. Doar în mânăstire mă simțeam fericită. Voiam acolo! Îmi puneam un batic negru prin casă, mă prefăceam cum e să fii ca o maică... Într-o seară, mi-am pus baticul, m-am dus în cameră la tata și i-am zis: «Să știi, tată, că eu vreau să merg la mânăstire...». S-a întors spre mine și a încremenit. Mi-a zis să dau jos baticul ăla de pe cap. Aproape să plângă, de supărare: «Ce-ți lipsește, fată, n-ai ce mânca acasă? Te duci la maicile alea bătrâne să te umilească pentru o coajă de pâine?!...». Au venit apoi la mine acasă diriginta și toți colegii de clasă: «Nu pleca, Ana. O să ne lipsești, e păcat, termină întâi liceul...». Am zis: «Doamna dirigintă, acolo unde merg eu, la coada vacii, nu-mi trebuie școală...». Nu m-au înțeles. N-au înțeles că eram demult pregătită pentru orice ascultare și umilință. Noroc de mama, care a simțit. «Tu hotărăști», a spus. «Decât să te măriți și să nu fii fericită lângă un bărbat, mai bine să te știu în casa lui Dumnezeu». M-a uimit că a avut așa încredere în mine. Că vorbea de Dumnezeu, deși ea nu era religioasă, nu mergea niciodată la biserică. Am așteptat să termin clasa a zecea si apoi am plecat. Aveam doar un rucsac în spate, cu câteva lucruri. Știam clar că plec pentru totdeauna. Dar parcă nu-mi păsa. Poate-i mai bine c-am plecat așa tânără, până s-apuc să gust din plăcerile lumii. Nici mama n-a plâns, nu m-a strâns în brațe. Mult mai târziu, mi-a spus bunica: deseori, când venea vorba de mine, mama se ducea în camera ei și-o auzeau cum plângea. O femeie puternică. Față de mine, nu s-a arătat niciodată".
Brâncovenii din rugăciune
Și a venit aici, pe pământul ăsta pustiu, de sub niște munți străini, fără să se gândească măcar ce-o așteaptă. Și-a schimbat numele în Teodora, a îmbrăcat veșmintele negre. Abia împlinise 17 ani. Tocmai se ridicase biserica cea mică, din lemn. Alături, a mai văzut două căbănuțe, făcute de părintele Popescu pentru adăpostul maicilor. Și atât. Fusese adusă o stareță de la Tismana, maicile erau cam dezorientate, nu știau de ce să se apuce mai întâi. În prima noapte, zice că a adormit greu. S-a gândit la mama ei, la toată viața pe care o lăsase în urmă... Apoi, de dimineață, a muncit. Fără încetare, zi de zi, douăzeci de ani, până azi. După doi ani, stareța Rafaela n-a mai rezistat și a trebuit să se întoarcă la Tismana. Au pus-o pe Teodora stareță, la doar 20 de ani. Cea mai tânără din toate starețele mânăstirilor românești. "Da, nu a fost ușor. La început mi-a fost chiar teamă: trebuia să lucrez cu cifre contabile, să conduc tot. Nu asta voisem. Să stau pe șantier, mereu printre muncitori... Eram tânără și disprețuită. Omul tânăr e disprețuit. Am avut lipsuri mari, zile în care nici n-aveam ce să mâncăm, noi, maicile. Multe n-au rezistat și-au plecat. Munceam. Munceam mereu, fără să mă mai gândesc. Dar apoi, straniu... Când muncești cu dragoste, cu dăruire, când te implici cu inima în fiecare detaliu care să-i fie plăcut lui Dumnezeu, apare, parcă, încet-încet, o bucurie în inima ta. Munca devine așa, aproape ca o... rugăciune. Nu mai simți oboseala, lipsurile. Și vă spun, am simțit în acești ani în mod clar cum Dumnezeu m-a ascultat și mi-a călăuzit pașii. Concret, la modul fizic. Prin anul 2009, săpasem deja groapa pentru fundația noii biserici. Adâncă de trei metri, căci terenul e rău, argilos, nu ține. Pusesem și piatra de temelie, dar banii promiși de la stat întârziau să vină. A început să se surpe pământul! Astupam groapa, venea spre noi, spre clădirile cu chilii. Mi-am dat seama că, dacă nu punem ziduri, stavile, în scurt timp vom fi îngropați, că toată munca de până atunci va fi fost în zadar. Nu mai aveam niciun ban, nicio apărare. Și atunci am început să mă rog. Într-o seară, am citit Acatistul Sfinților Brâncoveni. Aveam așa, o evlavie la Sfinții Brâncoveni încă de când fusesem cu un pelerinaj în Turcia și-am văzut în parcul palatului Topkapî, locul unde au fost martirizați Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi. Când ni s-a spus «aici au fost decapitați», ceva s-a schimbat în inima mea. Am simțit o dragoste față de acești sfinți, acești bieți copii uciși, o evlavie pe care n-o avusesem înainte. Și, rugându-mă, chiar i-am simțit că sunt lângă noi. Atât de aproape!... Parcă îi chemasem, ca pe niște prieteni. Și chiar de a doua zi au început să ne vină ajutoare. Oameni, la slujbe, ca să ne sprijine... Și azi, când mă uit la icoana Brâncovenilor din dreapta altarului, în timpul slujbelor, îi simt ca pe prietenii mei, ca pe cineva din familie. Ca și cum ar fi vii. Astfel că, în 2014, când m-a întrebat Înaltul Teofan ce hram să punem oare bisericii, am îndrăznit să îi spun, cu teamă: «Sfinția Voastră, mă iertați, eu m-am gândit la Sfinții Brâncoveni...». Înaltul s-a întors la mine și s-a uitat așa, încruntat. Câteva secunde. Na, era ciudat, un hram destul de rar... Dar cred că, uitându-se la mine, a înțeles ceva. S-a întors spre oameni, spre ceilalți preoți. Și a zis imediat, fără să mai pună alte întrebări: «Să facem întru slava și cinstirea Sfinților Martiri Brâncoveni!...»".
Trei bucățele de oase
Și-apoi oamenii au continuat să vină. Nu foarte mulți, căci mai toți pelerinii aleg renumitele mânăstiri Crasna sau Polovragi, aflate în imediată apropiere de mânăstirea Icoana, "pe aceeași linie". Cam 20-30 de oameni la fiecare Liturghie, dar tot e ceva. Pentru maica Teodora, fiecare suflet care revine aici este un mare câștig în fața lui Dumnezeu. Ea nu poate face mai mult. Decât să-și pună cele trei măicuțe să cânte frumos alături de duhovnicul Fanurie, călugărul basarabean pe care l-a adus nu demult, în anul 2014, și care începe să atragă tot mai mulți fii duhovnicești. Să țină locul frumos. Și să se roage. Ea, stareța, stă și la pangar, la vândut mărunțișuri, și la coada vacii, în grajduri, ea conduce și lungile slujbe ale bisericii: utrenie și vecernie, zilnic. E peste tot. Căci nu se poate altfel, când obștea e puțină. Întreagă această mânăstire a fost plămădită doar după gustul ei, încetul cu încetul, și fără absolut niciun arhitect, căci nu s-a priceput să tocmească unul. "Eram tânără, nu știam. Pur și simplu m-am apucat și-am făcut. Puțin câte puțin, după cum veneau bani. Am învățat din mers. Ziceam: «Azi punem peretele ăsta, piatra asta aici... Mâine începem să facem grajdul...». Apoi am aranjat grădina, parcul... Oamenii sunt șocați când află că n-am avut niciun arhitect, nicio schiță. A fost Dumnezeu care a lucrat prin mine. Asta e lumea mea. Când am pășit prima dată aici, acum 24 de ani, am simțit imediat că locul ăsta este casa mea. La propriu! Chiar când am intrat în perimetrul acesta, deși nu era aproape nimic. Am simțit cum locul m-a acceptat, m-a primit. Am văzut apoi în bisericuța de lemn cele trei fărâme de moaște dăruite mânăstirii de părintele Ioan Popescu: din pruncii uciși de Irod, din Cuvioșii Mucenici de la Sinai și Rait, din Cuviosul Damian de la Lavra Pecerska. Mă uitam la acele moaște și mă gândeam cât de mărunți suntem, în comparație cu sacrificiile acelor sfinți care și-au dat viața pentru credință. La fel ca și copiii Brâncoveni. Asta unește cele trei bucățele de oase, ce prețuiesc mai mult decât toată mânăstirea noastră: jertfa. Jertfa întru Hristos. O mânăstire a jertfei. La asta mă gândeam când munceam. Că aș putea face orice, oricât mi se cere. La început e dăruirea aceea, zici că n-ai mai pleca din locul ăsta nici să te taie cineva, că vei rămâne aici toată viața. Acum, gândesc altfel. Nu știu dacă voi îmbătrâni aici. Cred că dacă mâine mi se va da ascultare să plec în altă parte, să las totul, îmi voi lua bagajul și m-oi duce. Asta e menirea unui călugăr: ascultarea, umilința. Iar dacă, să zicem, mă vor trimite iarăși într-un loc pustiu, îmi voi șterge lacrimile și-o voi lua de la capăt. Mi-ar fi greu, recunosc. Dar bănuiesc că așa o să fac".
(Fotografiile autorului)