Pictorul de lumini

Printre amintirile mele dragi din vremea co­pilăriei se numără şi acele dimineţi însorite de duminică, în care părinţii mă îmbrăcau frumos şi mă luau cu ei la Biserica "Sfântul Vasile" din centrul Ploieştiului, unde stăteam cuminte şi ascultam vocea caldă a părintelui Galeriu, pe atunci preot paroh al acestei biserici.

De cum intram acolo, simţeam mereu aceeaşi mireasmă de tămâie aprin­să, şi parcă o mână caldă se pogora uşor pe creştetul meu, ţinându-mă smirnă, numai ochi şi urechi, sedus de tot ce vedeam şi auzeam, chiar dacă nu pricepeam aproape nimic din ce se petrecea acolo. Nu aveam mai mult de patru, cinci ani, şi ţin minte că eram pur şi sim­plu fermecat de pic­turile acelea mis­terioase care înveleau într-un fel ireal toţi pereţii bisericii, înfăţişând chi­puri de sfinţi care tot timpul par­că mă urmăreau cu privi­rea. Şi ştiu că întrebam mereu, curios, cine a pictat toate mi­nu­năţiile astea, fiind aproape convins că oamenii n-ar pu­tea face aşa ceva, mai ales acolo, sus de tot, pe tavanul acela uriaş şi curbat din turlă, unde un chip luminos veghea fără încetare la tot ce se pe­trecea acolo, jos, în biserică. Iar răs­punsul era pe măsură, toată lumea îmi spunea cam aceleaşi lucruri, că autorul picturilor e însuşi Dumne­zeu, sau, poate, doar nişte îngeri pe care El i-a trimis pe pământ să facă bise­ricile astea frumoase. Mai târ­ziu, când am aflat des­pre existenţa pictorilor de biserici, am tot încercat să cunosc şi eu un asemenea om, având convingerea că trebuie să fie un personaj deosebit, cum nu prea ai prilejul să întâlneşti, mai ales atunci, în vremea unei dictaturi care ura din toţi rărunchii biserica. Anii au trecut şi abia în adolescenţă am avut parte de o asemenea experienţă. Zilele trecute, am avut parte de o nouă experienţă de acest fel. Am întâlnit un pictor de biserici, modest şi tăcut, pe care însă am reuşit să-l conving să-mi povestească despre el şi despre harul acestor oameni, puţini şi neştiuţi, care cunosc taina de a picta lumina dumnezeiască din ochii icoanei.

Smerenia iconarului

Ne-am cunoscut în zi mare de sărbătoare, de Sfin­ţii Arhangheli Mihail şi Gavril, după slujba de la biserica din cartier. Pentru el nu e duminică sau zi însemnată cu cruce roşie în calendar în care să nu meargă la biserică măcar să se roage puţin şi să aprindă o lumânare. "E un obicei care mi-a intrat în sânge", îmi zice, cu un zâmbet plin de lumină. "Bunicii din partea mamei m-au învăţat asta. Să merg la biserică şi să mă opresc de la lucru în zile de sărbătoare". Mă pofteşte în casă şi mă conduce într-o sufragerie mică, cu pereţii plini de tablouri şi icoane. "În casa asta avem trei artişti. Eu, soţia, pictoriţă şi ea, în plus şi asistentă universitară la Universitatea de Arte şi profesoară de Artă Sacră la Liceul greco-catolic «Timotei Cipariu», şi Mihai, băiatul nostru, elev în clasa a noua la Liceul «Nico­lae Tonitza». Aşa că avem destule subiecte comu­ne. Iar dacă o pun şi pe Alexandra, fata cea mare, elevă la secţia de turism religios a Liceului «Ti­motei Cipariu», se poate spune că avem o familie foarte unită cu asemenea afinităţi frumoase".
Îl cheamă Alexandru Sibiceanu, are 43 de ani, şi în 2001 a absolvit Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, secţia Artă Murală. A avut ca maeştri nume grele din breasla iconarilor, Marcel Codrescu, Ion Achiţenie, Vasile Carp. A pictat şi restaurat zeci de biserici, a avut numeroase expo­ziţii în ţară şi peste hotare, a câştigat premii şi dis­tincţii la tot felul de concursuri de artă religioasă. Nu îi place însă deloc să se laude cu ceea ce face, e un artist extrem de modest şi discret, preferă să rămână un anonim, mai ales când e vorba de pic­tat icoane. "La început, la primele mele icoane sau biserici pictate, simţeam aşa, o trufie pros­teas­­că, atunci când vedeam cum oamenii se roagă la ele şi cum se bucură să le vadă. Deh, erau făcute de mine şi mă mândream. Brrr! Mă ia cu frisoane, mi-e şi jenă când îmi aduc aminte de momentele alea. Sau ţin minte că atunci când dădeam cuiva o icoană, simţeam cum se rupe ceva în mine, ca a­tunci când te desparţi de un lucru drag. Până într-o zi, când am întâlnit o bătrână care îşi dorea foarte mult o icoană de-a mea. Nu avea bani s-o cumpere, dar am văzut în ochii ei o bucurie atât de mare pentru acea icoană, încât am uitat de toate zilele alea în care am mun­cit la ea şi i-am făcut-o cadou. Bucuria din ochii ei nu o s-o uit niciodată.Atunci am înţeles că nu trebuie să mai simt nici cel mai mic regret atunci când dau o icoană, că eu nu am niciun drept de proprietate asupra ei, că dacă ea ajunge pe peretele unei case şi ajută un om sau o fa­milie, înseamnă că ea şi-a împlinit menirea, şi aşa trebuie să fie, iar eu nu mai am niciun rol în toată povestea asta şi trebuie să mă despart de ea cu sufletul împăcat. E un fel de sacrificiu în munca asta a iconarului sau a pictorului de biserici, să uiţi de tine şi să lucrezi cu smerenie, numai aşa cred că poţi face o icoană să asculte rugăciunea şi să ajute. Se întâmplă uneori să-mi vină să plâng de-atâta durere de oase, de la atâţia ani de lucru în curent şi umezeală, dar e o durere pe care o suport mai uşor când ştiu că prin ceea ce fac în­cerc să-l slujesc pe Dumnezeu. Niciodată pictura laică n-ar putea să-mi ofere atâta împlinire". Îl ascult fascinat. Vorbeşte calm şi încet, aproape în şoaptă, purtând tot timpul o anume strălucire în ochi. Am tot timpul impresia că mă aflu în chilia unui călugăr, de fapt, chiar îmi spune că a copilărit printre oameni plini de credinţă, că străbunicul din partea tatălui a fost preot şi ministru adjunct al cultelor, că bunicul din partea ma­mei a fost un iconar renumit, că a crescut printre cărţi vechi biseri­ceşti şi multe icoane. Deşi apar­tamentul lui se află în plin centrul oraşului, în odaia asta mică în care stăm, la doi paşi de vacarmul străzii, simţi cum îţi ţiuie urechile de-atâta linişte şi totul pare încremenit într-o cumin­ţenie dumnezeiască. Un tablou mare, cu un Iisus pictat într-o manieră mai puţin convenţională, pare să umple de lumină întreaga cameră. Într-un colţ mai ascuns stau agăţate câteva desene vechi, în alb-negru, cu chipul unor bătrâni, despre care aflu că sunt bunicii lui Alexandru. El, bunicul, este iconarul care i-a hărăzit lui destinul şi l-a învăţat să iubească pictura şi biserica.
"Ştiu că în trecut pictorii de biserici respectau cu sfinţenie un ritual", îi spun, cu sfială. "Ţineau post, se rugau, se împărtăşeau. Se mai păstrează obiceiurile astea?". Mă priveşte cu un aer grav, parcă puţin tulburat de întrebarea mea. "Nu prea", îmi zice. "De fapt, sunt tot mai puţini tineri care vor să mai picteze biserici. Îi sperie munca asta grea, şantierul, frigul, poate chiar şi foamea uneori. Iar cei care totuşi mai fac asta nu prea respectă ase­menea obiceiuri. Şi trebuie să recunosc că şi eu eram aşa la început, mă lăsam dus de tot felul de gânduri în timp ce lucram, de ispite, îmi făceam socoteli, ce-o să fac cu banii pe care o să-i câştig, dar mi-am dat repede seama că nu e bine deloc ce fac, că de câte ori îmi zbura gândul aiurea, se în­tâm­pla să trag o tuşă greşit. Şi-acum mă mai sur­prind câteodată cu gânduri din astea, şi-mi dau, pur şi simplu, două palme sau spun Rugăciunea ini­mii de câteva ori şi mă liniştesc. Pentru că numai aşa, în linişte şi cu cu gândul acolo, poţi să laşi du­hul în lucrarea pe care o faci. Pentru că acela e du­hul care îl apropie pe omul credincios de Dumnezeu şi n-ai voie să-l păcăleşti pe acel om. Se spune că ceea ce facem noi este Evan­ghelia în imagini, pentru neştiutorii de carte, iar misiunea asta e extrem de se­rioasă. Eu cam de zece ani lucrez în bi­serică, numai cu muzică psaltică, după ce am ţinut post, m-am spovedit şi îm­păr­tăşit la duhovnicul meu, şi numai după ce preotul paroh a făcut o slujbă de binecuvântare a şantierului. Altfel nu mă apuc de lucru. Nu pot să-i păcălesc pe oameni sau pe Dumnezeu".

Ucenicul bunicului

Primele lui amintiri legate de pictură sunt de pe la trei ani, când stătea sub şe­valetul bunicului şi urmărea fascinat cum mânuia pensula pe pânză. Asta se întâm­pla mai mult iarna, când nu se putea lu­cra în biserici, şi bunicul stătea acasă. Aici şi-a petrecut Alexandru copilăria, în casa bunicilor din satul Godeni, judeţul Muscel de atunci, adică Argeşul de azi. "Ţin minte că într-o zi am stricat o lucrare", îmi povesteşte. "Am prins un moment când nu era bu­nicul acolo şi am încercat să fac ochii unei icoane neterminate. A ieşit ceva greu de descris, dar ciudat a fost că bunicul nu s-a supărat deloc. Altă dată, ţin minte că mi-era tare sete şi am băut din bor­canul de terebentină, soluţia pentru culori de ulei. Mi-a fost tare rău, toţi vecinii au intrat în panică. Apoi, ţin minte verile în care mă lua cu el dacă avea vreo lucrare la o biserică mai aproape de sat. Acolo am descoperit altă lume, totul era uriaş pentru mine, iar pe bunicul, care ştiam că trebuie să picte­ze toată imensitatea aia, îl vedeam ca pe un zeu. Şi cred eu că amintirile astea mi-au marcat definitiv destinul". Pe bunicul lui îl chema Gheorghe Manu, şi era unul dintre cei mai renumiţi zugravi de bise­rici de prin partea de sud a ţării. Alexandru vorbeşte despre el cu o veneraţie aproape obsesivă, nu e zi în care să nu-l pomenească, l-a iubit şi preţuit enorm, toate reperele morale, dar şi multe din se­cretele meseriei sunt moşteniri fundamentale care îi amintesc în fiecare zi de el. "Pe la 11 ani, s-a apu­cat să deseneze bancnote, adică să facă bani cu tuşul pe hârtie, şi atât de bine i-au ieşit, că fraţii lui mai mari îi luau şi cumpărau cu ei ciubucuri şi acadele de la Zulfi, un negustor turc. La început, a luat-o în joacă, dar când a văzut că băieţii vin tot timpul cu dulciuri, a zis să încerce şi el. Şi tocmai pe el l-a prins. Au venit poliţişti de la Bucureşti şi au răscolit cinci sate din împrejurimi să găsească tiparniţa. La proces, nimeni nu credea că el făcuse banii, şi a cerut să i se aducă plaivasul şi instru­men­tele, şi a desenat de faţă cu toată lumea o jumă­tate de bancnotă. Puteai să juri că-i adevărată. I-au dat şase luni de corecţie, dar a stat mai mult la di­rec­tor acasă, că îl punea să-i facă tot felul de ta­blouri. Jumătatea aia de bancnotă a fost expusă la sediul poliţiei din Godeni, până prin anii '70. Mai târziu, după vreo trei ani, l-a luat taică-său la Bu­cureşti, avea acolo o brutărie pe strada Pitar Moş, şi el stătea toată ziua în spatele tejghelei şi desena. Unul din clienţii brutăriei era Arthur Verona, care într-o zi a văzut un desen de-al bunicului. L-a rugat să-i arate şi alte lucrări. A văzut cam tot ce dese­nase acolo, la brutărie, şi apoi l-a întrebat pe stră­bunicul dacă îl lasă să stea la el, la atelier. Că e foarte talentat şi poate să ajungă un mare pictor. Şi, uite aşa, au urmat doi ani de ucenicie lângă maes­trul Arthur Verona, care la vremea aceea era deja un nume greu printre artişti plastici din Româ­nia... După câţiva ani, bunicul a reuşit să ia o bursă în America, de la Fundaţia Carol al doilea, iar la 27 de ani, a început să picteze biserici, fiind auto­rizat de Comisiunea Monumentelor Istorice".
Mi-a spus toate aceste poveşti pe nerăsuflate. A scos dintr-un sertar o mapă veche, din piele, din care mi-a arătat zeci de fotografii, scrisori, acte oficiale, o adevărată colecţie de documente şi măr­turii care dezvăluie întreaga poveste a bunicului său. "Până mâine, dacă vrei, îţi vorbesc despre bu­nicu'", îmi spune cu fervoare în glas. "A fost un om minunat, faptul că am trăit în copilărie alături de el a însemnat enorm pentru mine. De la el am învă­ţat să desenez prima dată chipul lui Iisus şi al Mai­cii Domnului. Îmi spunea mereu că icoana nu este un simplu portret, pentru că în ea trebuie să se vadă lumina cerească, şi nu oricine poate să facă asta. El m-a învăţat prima dată rugă­ciunea iconarului, pe care trebuie s-o spun mereu când mă apuc de pictat o icoană, şi să nu mă mândresc cu ceea ce fac, pentru că ăsta e un mare păcat, să mă bucur doar de da­rul ăsta pe care mi l-a dat Dumnezeu. Am petrecut seri la rând în care îmi spunea tot felul de poveşti, îmi vorbea despre Pârvu Mutu, Dumnezeul iconarilor, cum îl numea el, care nu putea să picteze în biserică decât dacă era linişte deplină, pentru că numai aşa, îmi spunea el, putea să fie aproape de Dom­nul Iisus Hristos, sau despre un călugăr rus, posibil să fie vorba de Sofronie Saharov, des­pre care spunea că era un pictor de biserici renumit, şi care a ales să abandoneze pictura şi să se călugărească, doar pentru că îi plă­cea prea mult să picteze şi asta îi dădea o mândrie pe care numai aşa a putut-o înfrâna. Îmi spunea multe, foarte multe asemenea po­veşti, care erau de fapt nişte pilde care mi-au deschis ochii şi mi-au umplut sufletul".

Primele biserici pictate

În sufrageria lui mică intră cu îndrăzneală o fe­meie la vreo 40 de ani care se-apropie de mine cu mâna întinsă. "Ea e Doina, soţia mea", îmi spune Alexandru. Aflu că e oşeancă pursânge şi se vede imediat asta în privirea şi gestu­rile ei hotă­râte. "Ea mi-a fost asistentă în facultate, la cursul de sceno­grafie. E şi acum asis­tentă la UNArte. A fost o stu­dentă prea bună, şi-a dat şi doc­toratul şi au păstrat-o aco­lo, la facul­ta­te". Alexandru zâm­beşte şugu­băţ, făcându-i loc să stea lân­gă el. După doi ani de prie­tenie, s-au căsătorit cu bine­cu­vân­tarea monahului Mihai Neam­ţu, de la Mânăstirea Pri­log, renumit pen­tru vindecările şi prezicerile sale. Ea a mers la el cu foto­gra­fia lui Alexandru, iar călugărul s-a uitat la fotogra­fie şi a aşe­zat-o pe masă, fără să o întoarcă cu spatele, ceea ce în­semna că da, Alexandru era ale­sul bun pentru ea. I-a zis să vină cu el, să-l cunoască şi să-i vor­bească, ceea ce s-a şi întâmplat. S-au dus amân­doi (era o coadă de maşini de patru kilometri) şi au pri­mit binecuvântarea, spunându-le şi câteva pilde din care ei să înţeleagă ce trebuie să facă pentru ca dragostea lor să nu se stingă niciodată. Apoi, la sfârşit, i-a zis lui Ale­xandru că se va întoarce într-o zi acolo, ca să facă o lucrare plăcută lui Dumnezeu. Într-adevăr, după opt ani s-a întors la Mânăs­tirea Prilog şi a pictat capela cu hramul Sfân­tul Iosif.
Deşi Doina nu lucrase până atunci decât pictură laică, la şevalet, au început să facă echipă la primele lucrări bisericeşti. Au făcut asta chiar înainte de a se căsători, când au lucrat împreună la restaurarea Mânăstirii Brâncoveni, din Olt, şi la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, de la Drobeta-Turnu Se­ve­rin. "A fost tare greu", îşi aminteşte Doina zâmbind. "Pentru că e greu să lucrezi cu el. E foarte exigent, ne certam tot timpul, fă­ceam ture pe schelă, mă punea să-i aduc materiale sau să pictez un detaliu, nu mă lăsa deloc la lucruri mai serioase. Aşa a fost şi la Negreşti-Oaş, când am pictat Biserica «Duminica Tuturor Sfinţilor» şi lucram în colaborare cu Vasile Pop Negreşteanu. Şi aco­lo era foar­te sever şi nu prea îmi pica bine, eram to­tuşi fosta lui asis­tentă din fa­cul­tate". Se pri­vesc râ­zând compli­ce şi tandru. "Dar e foarte bine că-i aşa. E foarte bun, n-ai cum să te superi pe el". Alexandru la­să timid pri­virea în jos, bombă­nind ceva neînţeles şi zâmbind pe sub mus­taţă, ca un copil alintat. Cea mai grea lucrare a lor a fost o biserică uriaşă, cam de 1400 de metri pă­traţi, de la Renghet, judeţul Hunedoara. "Trebuia pictată din nou, iar, ca tip de execuţie, era tempera grasă. Eram numai eu cu Doina. Am lucrat două veri la rând acolo, eram cu co­piii, Mihai avea vreo trei ani, am dormit toţi patru într-o sală de clasă a unei şcoli dezafec­tate, era plin de gândaci şi şoa­reci, ce mai, a fost o mare aven­tu­ră". Doina îl întrerupe, amin­tin­du-i de Otto, un sătean care tot venea pe la ei, la bise­rică, şi i-a întrebat într-o zi de ce dese­nează mâinile lui Iisus ca pe nişte gheare de subţiri. "I-a ex­plicat Alexandru cu răb­dare, ca unui copil, că sunt niş­te reguli, că există cărţi des­pre cum tre­buie să arate icoa­na, iar Otto a înţeles şi, după episodul ăsta, a devenit cel mai de nă­dejde co­laborator al nos­tru şi cel mai bun prieten al co­pi­ilor".

O meserie care va dăinui

Îi ascult pe amândoi şi văd cu câtă bucurie îşi amintesc orice detaliu dintr-o asemenea experienţă frumoasă. De câţiva ani, însă, Doina nu mai merge cu el să picteze biserici. Copiii au crescut şi trebuie supravegheaţi mai atent. În plus, în ultimul timp, au fost mai mult lucrări de restaurare, iar asta se face cu substanţe destul de toxice. Aşa că Alexandru îşi ia alţi colaboratori, de obicei ucenici, şi bate ţara în lung şi-n lat, acolo unde e solicitat. Acum vine iarna şi va sta acasă. Ştie că nu-şi va găsi locul, că vor trece greu lunile astea până când va pleca la o nouă lucrare. "Pictura de şevalet nu prea mă mai încân­tă", îmi zice. "Pot s-o fac bine, pot să fac şi por­tre­te foarte reuşite, dar tot timpul am tendinţa să dau acea lumină pe care n-o găseşti decât la icoa­nă. E complet diferit, chiar şi ca nivel al percepţiei. Eu mă uit totdeauna cu imensă admiraţie la un Rembrandt, dar niciun Rembrandt nu-mi va putea transmite ce-mi poate transmite o icoană siriacă din secolul XVI". Îl întreb cu naivitatea copilului neştiutor dacă n-a simţit vreodată teamă la începutul unei lucrări, la o biserică nouă, atunci când a văzut uriaşii ei pereţi albi, ştiind că el e cel care trebuie să-i umple cu atâtea sute de chipuri de sfinţi la care credincioşii vor veni să se roage. "Când vezi totul alb, e o mare asumare, dar şi o bucurie", îmi răs­pun­­de, fără a sta deloc pe gânduri. "Dacă tu însuţi te rogi, te spovedeşti, te împărtăşeşti, ca să fii cu sufletul curat, şi-apoi te laşi în nădejdea lui Dum­nezeu şi-a harului pe care El ţi l-a dat, atunci totul devine uşor. Apoi, noi ştim ce avem de făcut. E o vorbă la ţară, că se uită sfântul după tine, adică oriunde ai fi în biserică, să simţi cum icoana te pri­veşte. Iar asta e foarte greu de pictat, şi nu ţine nea­părat de tehnică sau de o tipologie grafică, ci de trăirea ta interioară, de sinceritatea ta. Pentru că ceea ce faci tu este o fereastră plină de lumină prin care rugăciunea ajunge la Dumnezeu, şi asta n-o poţi face decât cu multă smerenie şi credinţă".