De cum intram acolo, simțeam mereu aceeași mireasmă de tămâie aprinsă, și parcă o mână caldă se pogora ușor pe creștetul meu, ținându-mă smirnă, numai ochi și urechi, sedus de tot ce vedeam și auzeam, chiar dacă nu pricepeam aproape nimic din ce se petrecea acolo. Nu aveam mai mult de patru, cinci ani, și țin minte că eram pur și simplu fermecat de picturile acelea misterioase care înveleau într-un fel ireal toți pereții bisericii, înfățișând chipuri de sfinți care tot timpul parcă mă urmăreau cu privirea. Și știu că întrebam mereu, curios, cine a pictat toate minunățiile astea, fiind aproape convins că oamenii n-ar putea face așa ceva, mai ales acolo, sus de tot, pe tavanul acela uriaș și curbat din turlă, unde un chip luminos veghea fără încetare la tot ce se petrecea acolo, jos, în biserică. Iar răspunsul era pe măsură, toată lumea îmi spunea cam aceleași lucruri, că autorul picturilor e însuși Dumnezeu, sau, poate, doar niște îngeri pe care El i-a trimis pe pământ să facă bisericile astea frumoase. Mai târziu, când am aflat despre existența pictorilor de biserici, am tot încercat să cunosc și eu un asemenea om, având convingerea că trebuie să fie un personaj deosebit, cum nu prea ai prilejul să întâlnești, mai ales atunci, în vremea unei dictaturi care ura din toți rărunchii biserica. Anii au trecut și abia în adolescență am avut parte de o asemenea experiență. Zilele trecute, am avut parte de o nouă experiență de acest fel. Am întâlnit un pictor de biserici, modest și tăcut, pe care însă am reușit să-l conving să-mi povestească despre el și despre harul acestor oameni, puțini și neștiuți, care cunosc taina de a picta lumina dumnezeiască din ochii icoanei.
Smerenia iconarului
Ne-am cunoscut în zi mare de sărbătoare, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, după slujba de la biserica din cartier. Pentru el nu e duminică sau zi însemnată cu cruce roșie în calendar în care să nu meargă la biserică măcar să se roage puțin și să aprindă o lumânare. "E un obicei care mi-a intrat în sânge", îmi zice, cu un zâmbet plin de lumină. "Bunicii din partea mamei m-au învățat asta. Să merg la biserică și să mă opresc de la lucru în zile de sărbătoare". Mă poftește în casă și mă conduce într-o sufragerie mică, cu pereții plini de tablouri și icoane. "În casa asta avem trei artiști. Eu, soția, pictoriță și ea, în plus și asistentă universitară la Universitatea de Arte și profesoară de Artă Sacră la Liceul greco-catolic «Timotei Cipariu», și Mihai, băiatul nostru, elev în clasa a noua la Liceul «Nicolae Tonitza». Așa că avem destule subiecte comune. Iar dacă o pun și pe Alexandra, fata cea mare, elevă la secția de turism religios a Liceului «Timotei Cipariu», se poate spune că avem o familie foarte unită cu asemenea afinități frumoase".
Îl cheamă Alexandru Sibiceanu, are 43 de ani, și în 2001 a absolvit Universitatea Națională de Arte din București, secția Artă Murală. A avut ca maeștri nume grele din breasla iconarilor, Marcel Codrescu, Ion Achițenie, Vasile Carp. A pictat și restaurat zeci de biserici, a avut numeroase expoziții în țară și peste hotare, a câștigat premii și distincții la tot felul de concursuri de artă religioasă. Nu îi place însă deloc să se laude cu ceea ce face, e un artist extrem de modest și discret, preferă să rămână un anonim, mai ales când e vorba de pictat icoane. "La început, la primele mele icoane sau biserici pictate, simțeam așa, o trufie prostească, atunci când vedeam cum oamenii se roagă la ele și cum se bucură să le vadă. Deh, erau făcute de mine și mă mândream. Brrr! Mă ia cu frisoane, mi-e și jenă când îmi aduc aminte de momentele alea. Sau țin minte că atunci când dădeam cuiva o icoană, simțeam cum se rupe ceva în mine, ca atunci când te desparți de un lucru drag. Până într-o zi, când am întâlnit o bătrână care își dorea foarte mult o icoană de-a mea. Nu avea bani s-o cumpere, dar am văzut în ochii ei o bucurie atât de mare pentru acea icoană, încât am uitat de toate zilele alea în care am muncit la ea și i-am făcut-o cadou. Bucuria din ochii ei nu o s-o uit niciodată. Atunci am înțeles că nu trebuie să mai simt nici cel mai mic regret atunci când dau o icoană, că eu nu am niciun drept de proprietate asupra ei, că dacă ea ajunge pe peretele unei case și ajută un om sau o familie, înseamnă că ea și-a împlinit menirea, și așa trebuie să fie, iar eu nu mai am niciun rol în toată povestea asta și trebuie să mă despart de ea cu sufletul împăcat. E un fel de sacrificiu în munca asta a iconarului sau a pictorului de biserici, să uiți de tine și să lucrezi cu smerenie, numai așa cred că poți face o icoană să asculte rugăciunea și să ajute. Se întâmplă uneori să-mi vină să plâng de-atâta durere de oase, de la atâția ani de lucru în curent și umezeală, dar e o durere pe care o suport mai ușor când știu că prin ceea ce fac încerc să-l slujesc pe Dumnezeu. Niciodată pictura laică n-ar putea să-mi ofere atâta împlinire". Îl ascult fascinat. Vorbește calm și încet, aproape în șoaptă, purtând tot timpul o anume strălucire în ochi. Am tot timpul impresia că mă aflu în chilia unui călugăr, de fapt, chiar îmi spune că a copilărit printre oameni plini de credință, că străbunicul din partea tatălui a fost preot și ministru adjunct al cultelor, că bunicul din partea mamei a fost un iconar renumit, că a crescut printre cărți vechi bisericești și multe icoane. Deși apartamentul lui se află în plin centrul orașului, în odaia asta mică în care stăm, la doi pași de vacarmul străzii, simți cum îți țiuie urechile de-atâta liniște și totul pare încremenit într-o cumințenie dumnezeiască. Un tablou mare, cu un Iisus pictat într-o manieră mai puțin convențională, pare să umple de lumină întreaga cameră. Într-un colț mai ascuns stau agățate câteva desene vechi, în alb-negru, cu chipul unor bătrâni, despre care aflu că sunt bunicii lui Alexandru. El, bunicul, este iconarul care i-a hărăzit lui destinul și l-a învățat să iubească pictura și biserica.
"Știu că în trecut pictorii de biserici respectau cu sfințenie un ritual", îi spun, cu sfială. "Țineau post, se rugau, se împărtășeau. Se mai păstrează obiceiurile astea?". Mă privește cu un aer grav, parcă puțin tulburat de întrebarea mea. "Nu prea", îmi zice. "De fapt, sunt tot mai puțini tineri care vor să mai picteze biserici. Îi sperie munca asta grea, șantierul, frigul, poate chiar și foamea uneori. Iar cei care totuși mai fac asta nu prea respectă asemenea obiceiuri. Și trebuie să recunosc că și eu eram așa la început, mă lăsam dus de tot felul de gânduri în timp ce lucram, de ispite, îmi făceam socoteli, ce-o să fac cu banii pe care o să-i câștig, dar mi-am dat repede seama că nu e bine deloc ce fac, că de câte ori îmi zbura gândul aiurea, se întâmpla să trag o tușă greșit. Și-acum mă mai surprind câteodată cu gânduri din astea, și-mi dau, pur și simplu, două palme sau spun Rugăciunea inimii de câteva ori și mă liniștesc. Pentru că numai așa, în liniște și cu cu gândul acolo, poți să lași duhul în lucrarea pe care o faci. Pentru că acela e duhul care îl apropie pe omul credincios de Dumnezeu și n-ai voie să-l păcălești pe acel om. Se spune că ceea ce facem noi este Evanghelia în imagini, pentru neștiutorii de carte, iar misiunea asta e extrem de serioasă. Eu cam de zece ani lucrez în biserică, numai cu muzică psaltică, după ce am ținut post, m-am spovedit și împărtășit la duhovnicul meu, și numai după ce preotul paroh a făcut o slujbă de binecuvântare a șantierului. Altfel nu mă apuc de lucru. Nu pot să-i păcălesc pe oameni sau pe Dumnezeu".
Ucenicul bunicului
Primele lui amintiri legate de pictură sunt de pe la trei ani, când stătea sub șevaletul bunicului și urmărea fascinat cum mânuia pensula pe pânză. Asta se întâmpla mai mult iarna, când nu se putea lucra în biserici, și bunicul stătea acasă. Aici și-a petrecut Alexandru copilăria, în casa bunicilor din satul Godeni, județul Muscel de atunci, adică Argeșul de azi. "Țin minte că într-o zi am stricat o lucrare", îmi povestește. "Am prins un moment când nu era bunicul acolo și am încercat să fac ochii unei icoane neterminate. A ieșit ceva greu de descris, dar ciudat a fost că bunicul nu s-a supărat deloc. Altă dată, țin minte că mi-era tare sete și am băut din borcanul de terebentină, soluția pentru culori de ulei. Mi-a fost tare rău, toți vecinii au intrat în panică. Apoi, țin minte verile în care mă lua cu el dacă avea vreo lucrare la o biserică mai aproape de sat. Acolo am descoperit altă lume, totul era uriaș pentru mine, iar pe bunicul, care știam că trebuie să picteze toată imensitatea aia, îl vedeam ca pe un zeu. Și cred eu că amintirile astea mi-au marcat definitiv destinul". Pe bunicul lui îl chema Gheorghe Manu, și era unul dintre cei mai renumiți zugravi de biserici de prin partea de sud a țării. Alexandru vorbește despre el cu o venerație aproape obsesivă, nu e zi în care să nu-l pomenească, l-a iubit și prețuit enorm, toate reperele morale, dar și multe din secretele meseriei sunt moșteniri fundamentale care îi amintesc în fiecare zi de el. "Pe la 11 ani, s-a apucat să deseneze bancnote, adică să facă bani cu tușul pe hârtie, și atât de bine i-au ieșit, că frații lui mai mari îi luau și cumpărau cu ei ciubucuri și acadele de la Zulfi, un negustor turc. La început, a luat-o în joacă, dar când a văzut că băieții vin tot timpul cu dulciuri, a zis să încerce și el. Și tocmai pe el l-a prins. Au venit polițiști de la București și au răscolit cinci sate din împrejurimi să găsească tiparnița. La proces, nimeni nu credea că el făcuse banii, și a cerut să i se aducă plaivasul și instrumentele, și a desenat de față cu toată lumea o jumătate de bancnotă. Puteai să juri că-i adevărată. I-au dat șase luni de corecție, dar a stat mai mult la director acasă, că îl punea să-i facă tot felul de tablouri. Jumătatea aia de bancnotă a fost expusă la sediul poliției din Godeni, până prin anii '70. Mai târziu, după vreo trei ani, l-a luat taică-său la București, avea acolo o brutărie pe strada Pitar Moș, și el stătea toată ziua în spatele tejghelei și desena. Unul din clienții brutăriei era Arthur Verona, care într-o zi a văzut un desen de-al bunicului. L-a rugat să-i arate și alte lucrări. A văzut cam tot ce desenase acolo, la brutărie, și apoi l-a întrebat pe străbunicul dacă îl lasă să stea la el, la atelier. Că e foarte talentat și poate să ajungă un mare pictor. Și, uite așa, au urmat doi ani de ucenicie lângă maestrul Arthur Verona, care la vremea aceea era deja un nume greu printre artiști plastici din România... După câțiva ani, bunicul a reușit să ia o bursă în America, de la Fundația Carol al doilea, iar la 27 de ani, a început să picteze biserici, fiind autorizat de Comisiunea Monumentelor Istorice".
Mi-a spus toate aceste povești pe nerăsuflate. A scos dintr-un sertar o mapă veche, din piele, din care mi-a arătat zeci de fotografii, scrisori, acte oficiale, o adevărată colecție de documente și mărturii care dezvăluie întreaga poveste a bunicului său. "Până mâine, dacă vrei, îți vorbesc despre bunicu'", îmi spune cu fervoare în glas. "A fost un om minunat, faptul că am trăit în copilărie alături de el a însemnat enorm pentru mine. De la el am învățat să desenez prima dată chipul lui Iisus și al Maicii Domnului. Îmi spunea mereu că icoana nu este un simplu portret, pentru că în ea trebuie să se vadă lumina cerească, și nu oricine poate să facă asta. El m-a învățat prima dată rugăciunea iconarului, pe care trebuie s-o spun mereu când mă apuc de pictat o icoană, și să nu mă mândresc cu ceea ce fac, pentru că ăsta e un mare păcat, să mă bucur doar de darul ăsta pe care mi l-a dat Dumnezeu. Am petrecut seri la rând în care îmi spunea tot felul de povești, îmi vorbea despre Pârvu Mutu, Dumnezeul iconarilor, cum îl numea el, care nu putea să picteze în biserică decât dacă era liniște deplină, pentru că numai așa, îmi spunea el, putea să fie aproape de Domnul Iisus Hristos, sau despre un călugăr rus, posibil să fie vorba de Sofronie Saharov, despre care spunea că era un pictor de biserici renumit, și care a ales să abandoneze pictura și să se călugărească, doar pentru că îi plăcea prea mult să picteze și asta îi dădea o mândrie pe care numai așa a putut-o înfrâna. Îmi spunea multe, foarte multe asemenea povești, care erau de fapt niște pilde care mi-au deschis ochii și mi-au umplut sufletul".
Primele biserici pictate
În sufrageria lui mică intră cu îndrăzneală o femeie la vreo 40 de ani care se-apropie de mine cu mâna întinsă. "Ea e Doina, soția mea", îmi spune Alexandru. Aflu că e oșeancă pursânge și se vede imediat asta în privirea și gesturile ei hotărâte. "Ea mi-a fost asistentă în facultate, la cursul de scenografie. E și acum asistentă la UNArte. A fost o studentă prea bună, și-a dat și doctoratul și au păstrat-o acolo, la facultate". Alexandru zâmbește șugubăț, făcându-i loc să stea lângă el. După doi ani de prietenie, s-au căsătorit cu binecuvântarea monahului Mihai Neamțu, de la Mânăstirea Prilog, renumit pentru vindecările și prezicerile sale. Ea a mers la el cu fotografia lui Alexandru, iar călugărul s-a uitat la fotografie și a așezat-o pe masă, fără să o întoarcă cu spatele, ceea ce însemna că da, Alexandru era alesul bun pentru ea. I-a zis să vină cu el, să-l cunoască și să-i vorbească, ceea ce s-a și întâmplat. S-au dus amândoi (era o coadă de mașini de patru kilometri) și au primit binecuvântarea, spunându-le și câteva pilde din care ei să înțeleagă ce trebuie să facă pentru ca dragostea lor să nu se stingă niciodată. Apoi, la sfârșit, i-a zis lui Alexandru că se va întoarce într-o zi acolo, ca să facă o lucrare plăcută lui Dumnezeu. Într-adevăr, după opt ani s-a întors la Mânăstirea Prilog și a pictat capela cu hramul Sfântul Iosif.
Deși Doina nu lucrase până atunci decât pictură laică, la șevalet, au început să facă echipă la primele lucrări bisericești. Au făcut asta chiar înainte de a se căsători, când au lucrat împreună la restaurarea Mânăstirii Brâncoveni, din Olt, și la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, de la Drobeta-Turnu Severin. "A fost tare greu", își amintește Doina zâmbind. "Pentru că e greu să lucrezi cu el. E foarte exigent, ne certam tot timpul, făceam ture pe schelă, mă punea să-i aduc materiale sau să pictez un detaliu, nu mă lăsa deloc la lucruri mai serioase. Așa a fost și la Negrești-Oaș, când am pictat Biserica «Duminica Tuturor Sfinților» și lucram în colaborare cu Vasile Pop Negreșteanu. Și acolo era foarte sever și nu prea îmi pica bine, eram totuși fosta lui asistentă din facultate". Se privesc râzând complice și tandru. "Dar e foarte bine că-i așa. E foarte bun, n-ai cum să te superi pe el". Alexandru lasă timid privirea în jos, bombănind ceva neînțeles și zâmbind pe sub mustață, ca un copil alintat. Cea mai grea lucrare a lor a fost o biserică uriașă, cam de 1400 de metri pătrați, de la Renghet, județul Hunedoara. "Trebuia pictată din nou, iar, ca tip de execuție, era tempera grasă. Eram numai eu cu Doina. Am lucrat două veri la rând acolo, eram cu copiii, Mihai avea vreo trei ani, am dormit toți patru într-o sală de clasă a unei școli dezafectate, era plin de gândaci și șoareci, ce mai, a fost o mare aventură". Doina îl întrerupe, amintindu-i de Otto, un sătean care tot venea pe la ei, la biserică, și i-a întrebat într-o zi de ce desenează mâinile lui Iisus ca pe niște gheare de subțiri. "I-a explicat Alexandru cu răbdare, ca unui copil, că sunt niște reguli, că există cărți despre cum trebuie să arate icoana, iar Otto a înțeles și, după episodul ăsta, a devenit cel mai de nădejde colaborator al nostru și cel mai bun prieten al copiilor".
O meserie care va dăinui
Îi ascult pe amândoi și văd cu câtă bucurie își amintesc orice detaliu dintr-o asemenea experiență frumoasă. De câțiva ani, însă, Doina nu mai merge cu el să picteze biserici. Copiii au crescut și trebuie supravegheați mai atent. În plus, în ultimul timp, au fost mai mult lucrări de restaurare, iar asta se face cu substanțe destul de toxice. Așa că Alexandru își ia alți colaboratori, de obicei ucenici, și bate țara în lung și-n lat, acolo unde e solicitat. Acum vine iarna și va sta acasă. Știe că nu-și va găsi locul, că vor trece greu lunile astea până când va pleca la o nouă lucrare. "Pictura de șevalet nu prea mă mai încântă", îmi zice. "Pot s-o fac bine, pot să fac și portrete foarte reușite, dar tot timpul am tendința să dau acea lumină pe care n-o găsești decât la icoană. E complet diferit, chiar și ca nivel al percepției. Eu mă uit totdeauna cu imensă admirație la un Rembrandt, dar niciun Rembrandt nu-mi va putea transmite ce-mi poate transmite o icoană siriacă din secolul XVI". Îl întreb cu naivitatea copilului neștiutor dacă n-a simțit vreodată teamă la începutul unei lucrări, la o biserică nouă, atunci când a văzut uriașii ei pereți albi, știind că el e cel care trebuie să-i umple cu atâtea sute de chipuri de sfinți la care credincioșii vor veni să se roage. "Când vezi totul alb, e o mare asumare, dar și o bucurie", îmi răspunde, fără a sta deloc pe gânduri. "Dacă tu însuți te rogi, te spovedești, te împărtășești, ca să fii cu sufletul curat, și-apoi te lași în nădejdea lui Dumnezeu și-a harului pe care El ți l-a dat, atunci totul devine ușor. Apoi, noi știm ce avem de făcut. E o vorbă la țară, că se uită sfântul după tine, adică oriunde ai fi în biserică, să simți cum icoana te privește. Iar asta e foarte greu de pictat, și nu ține neapărat de tehnică sau de o tipologie grafică, ci de trăirea ta interioară, de sinceritatea ta. Pentru că ceea ce faci tu este o fereastră plină de lumină prin care rugăciunea ajunge la Dumnezeu, și asta n-o poți face decât cu multă smerenie și credință".