Ziduri și turnuri care se ruinaseră și stăteau să se prăbușească, se înalță acum cu măreția de altădată. Pavajul ros de vremi a fost înlocuit cu piatră nouă, iar pereții au strălucirea primei zugrăveli. La parterul clădirilor, funcționează magazine cu ștaif, bănci, restaurante sau patiserii cu plăcinte îmbietoare. Turiștii și locuitorii, deopotrivă, se plimbă seara prin Piața Mare, respirând atmosfera de tihnă a burgului, înainte să participe la unul dintre multele evenimente culturale care animă viața orașului. Mă uit, admir, dar memoria mă ia frumos de mână și mă duce spre anii nouăzeci, când, oficial, eram student la Facultatea de Jurnalistică, abia înființată aici. Frecventam însă și cenaclurile literare, și tavernele, în care se reunea boema de atunci a Sibiului.
Salonul visătorilor
Caut cu privirea clădirea unde se țineau ședin-țele cenaclului "Vladimir Munteanu", numit așa în memoria unui scriitor sibian, răpus de boală în 1993. Văd fațada luminată de soarele care a scăpătat deja peste turnul Bisericii Evanghelice. Acoperișul din țiglă nouă deschide spre apus cunoscuții "ochi ai Sibiului", luminătoarele în formă de pleoapă ale podurilor și mansardelor. Intram pe sub o arcadă, apoi deschideam o ușă și urcam într-un salon de la etaj. Întâlneam acolo pe toți scriitorii "buni" ai orașului: pe Mircea Ivănescu ("Mopete", cum își spunea în poemele sale), îngăduitor cu toată lumea; pe Ion Mircea, care comenta în metafore; pe Dumitru Chioaru, poet erudit și critic judicios al textelor literare; pe Iustin Panța, poetul cu alură de dandy, pe Florin Oancea (dispărut de tânăr dintre noi), pe Ioan Radu Văcărescu sau pe Adela Greceanu. Undeva, într-un colț, asculta și observa, ignorat ca orice liceean, Radu Vancu, ajuns apoi unul dintre cei mai cunoscuți scriitori ai generației sale. Cu toții își petreceau zilele aplecați asupra cărților și propriilor manuscrise, visând în cuvinte, în timp ce orașul își vedea de viața lui, făcută din tranzacții, din planuri antreprenoriale, din muncă și șomaj. Trecuseră numai trei ani de la căderea comunismului, și sibienii, întocmai ca toți românii, își căutau un drum propriu în noua lume: deschideau buticuri, încasau comisioane din privatizarea fabricilor, își căutau un alt loc de muncă, în timp ce alții aprindeau o veioză și umpleau paginile albe cu poezii sau romane, gustând din plin libertatea de a scrie despre ei înșiși așa cum comunismul nu permisese de-a lungul celor cincizeci de ani. Un grup de scriitori sibieni înființase deja revista "Euphorion", în care regăseam o literatură de neimaginat înainte de 1989. Acum, ușa acelui salon e închisă. Unii s-au dus deja în lumea umbrelor, alții au plecat spre alte zări. În Sibiu au rămas puțini.
Borta cu cărți
Traversez Piața Mare a Sibiului. Deasupra e un cer limpede, iar în jur lumina și răcoarea unei zile de toamnă. Părinții își plimbă copiii, iubiții se țin de mână, un bătrân înaintează cu bicicleta ținută de ghidon. Odinioară, în piață era postată statuia Sfântului Nepomuk, cel aruncat de regele Boemiei în apa Vâltavei, din cauză că a refuzat să încalce taina spovedaniei. Statuia lui a fost înlocuită mai târziu cu monumentul lui Gheorghe Lazăr. Două epoci diferite, dușmane chiar, și-au marcat prezența printr-o statuie reprezentativă. Acum, în piață nu se mai află nici un mare monument. O fântână cu grilaj și robinet a fost construită în zona centrală. Undeva, spre biserică, a fost încastrată în pavaj o placă din bronz, în memoria manifestanților uciși aici în decembrie 1989. E o placă discretă, abia observabilă, încât, din neatenție, o poți călca. Mă strecor pe sub Turnul Sfatului, a cărui imagine îmi era cunoscută încă din copilărie, de pe unele pachete cu biscuiți. Las în stânga Piața Mică și ajung la Podul Minciunilor. În dreapta, la baza unui perete de casă veche, se află două obloane metalice închise. Parcă ar fi intrarea într-un depozit de cartofi amenjat într-un subsol. Deasupra obloanelor, prinsă de perete, e firma: "Crama Național". Se deschide mai târziu, la 18:00. Mă uit printr-o crăpătură. Beznă absolută. Nu ți-ar veni să crezi că sub obloane se află o cârciumă, cu scări care coboară ca în abis, cu mese și bănci lungi, să încapă toți clienții, cu firide deschise în zidurile de cărămidă, cu tejghea și cu o ușă tainică, pe care o deschidea uneori proprietara ca să revină cu o carte sub braț - un dicționar sau o istorie, ceva edificator - ca să o depună cu fermitate pe masa unor clienți care se ciondăneau pe vreun subiect cultural. "Luați și consultați cartea asta, ca să nu vă mai certați ca proștii" însemna gestul ei de mașteră, care știa să-și țină mușterii aproape.
"Tu ce faci mâine?"
Ne întâlneam aici deseori, unii studenți, cum era Dan Tapalagă, ajuns unul dintre cei mai cunoscuți publiciști din generația tânără, alții deja angajați în teatru, la reviste și ziare, sau artiști plastici cu proiecte mai mult sau mai puțin plătite. Nelipsit era Vasile Bora, originar din Vișeul de Jos, pe atunci încă student la Teologie. Purta paltoane sau pardesie negre, lungi, ținând în buzunar un ceas cu lanț, pe care-l confrunta deseori cu ceasul din Turnul Sfatului. Ceasul lui indica mereu ora exactă. Mâna dreaptă o ținea mai mereu strânsă pe mânerul unei umbrele cu tija lungă, pe care o manevra ca pe un baston. Așa cobora serile în Crama Național, așteptat de prieteni, pentru a petrece până după miezul nopții, în discuții nesfârșite, sub al căror flux clipocea vinul din carafe. După absolvire, Vasile a primit parohie în Apuseni, la Bucium-Sașa, unde a fost preot cândva și Ion Agârbiceanu, apoi în comuna Bistra, cu multe sate răzlețite pe spinările munților. Acolo a construit o biserică pe o stâncă, frecventată de moții care merg pe jos două-trei ore ca să asculte liturghia. Și poetul Iustin Panța cobora deseori în crama de la capătul Podului Minciunilor. Era, pentru unii, incomod. Obișnuia să-i întrebe pe necunoscuții care tocmai lăsau paharul cu vin pe masă: "Tu ce faci mâine?". Insul îl privea derutat, bâiguind ceva neconvingător. Panța avea observațiile lui, dintre care aceasta revenea constant, anume, că mulți trăiesc la voia întâmplării, fără niciun plan, fiind incapabili să-și figureze măcar ziua de mâine, nemaivorbind de anii care vin. Alteori, îl întreba pe câte unul: "Mă, tu ai o iubită?". "Am, cum să nu!?". "Și unde e iubita ta?". "Cum unde e, acasă!". "Mă, dacă tu o ții acasă și nu o iei cu tine, înseamnă că nu o iubești!". Iustin a murit după câțiva ani, într-un accident de mașină, undeva prin Ialomița, în timp ce se întorcea cu alți doi scriitori de la Neptun, unde participaseră la un festival internațional de literatură. A lăsat în urma lui câteva cărți de poezie apreciate de cititori pentru simplitatea și, în același timp, profunzimea mesajului, Iustin fiind unul dintre acei scriitori care nu separau ideile poetice de exigențele etice ale vieții. Comportamentul semenilor îl interesa în aceeași măsură ca propriile sale vise.
Sibiul anilor nouăzeci a fost transformat prin lucrări edilitare în Sibiul actual, cu adevărat un oraș european, vizitat de zeci de mii de turiști străini, care se pot plimba în voie prin zona centrală, interzisă circulației rutiere. Edilii au marcat trasee care includ muzee și case de epocă, dar sunt străzi care pentru mine duc spre timpuri mult mai apropiate, spre lumea aceea abia ieșită din comunism, dezmorțindu-se încet în aerul libertății.