Sihaştrii Bucegilor

- În veacul trecut, în Munţii Bucegi au trăit doi călugări sfinţi: Mihail Bădilă şi Antonie Munteanu. Pe 18 noiembrie 2014, cinci preoţi, în frunte cu părintele Gheorghe Colţea, aveau să scoată la lumină moaştele amândurora -

"Întreg-întreguţ"

"Noi mai mergeam şi îi puneam lumânare la mor­mânt şi apăi, în '68, ne-am gândit aşa: «Măi, la în­mormântare n-am fost. Hai să îl căutăm, că se îm­plinesc şapte ani. Să îi facem un parastas.» Şap­te persoane am fost, rude toa­te cu el. Ş-apăi ne-am dus, l-am dez­gropat şi ştiţi cum era? În­treg, între­guţ! Şi mirosea a mir, de Doamne, nu ştiu cum să spun... Aveam şi fotografii cu el, cum era, cu barba lui albă, ca în timpul vieţii, fru­mos ca o pâine ru­menită! Era frumos la faţă, nu vinăţiu, cum sunt morţii, avea culoa­rea pielii ca la pâinea ru­me­nită în cuptor. Putere dum­nezeiască! Era frumos, fru­mos! Ş-apăi a venit sta­reţul, cu toţi călugării şi i-au făcut slujbă şi l-am băgat la loc".
E toamnă şi suntem în­con­juraţi de un vârtej nebun de cu­lori. Auriul şi ruginiul îmbrăţişează verdele vechi al verii, într-o goană după splen­doare. Cerul albas­tru adânc lasă soarele să ne în­văluie, iar în lumina lui au­rie, de gură de rai, întâm­plările lelei Ileana Cojenelu sunt parcă mai greu de pă­truns. Să sapi după un mort, ca să îi speli, după o veche datină, osemintele cu vin şi untdelemn, asta s-a mai văzut şi se face adesea, deşi nu e scris nicăieri în rân­duielile bisericii. Dar să scoţi la lumină un mort la fel de frumos la chip ca atunci când trăia, ei bine, asta nu se întâmplă decât, poate, o dată într-un veac şi numai la oamenii cei sfinţi, care s-au îmbrăcat în har, aşa cum ne îmbracă acum pe noi lumina asta a toamnei.
Sunt în curtea largă a casei părinteşti din satul brănean Cheia, unde acum mai bine de un veac s-a născut şi a crescut unul dintre marii duhovnici ai Bu­cegilor - părintele Antonie Munteanu, de la Schi­­tul Peştera Ialomicioarei. Ileana Cojenelu e chiar nepoata lui. Tatăl ei, om cu credinţă tare, a fost fratele sfântului. Chiar aici, pe coasta repede din spatele casei, se vor fi jucat ca toţi copiii. Doar că Aron, aşa l-a chemat înainte de călugărie, era alt­fel... "El s-a născut cu darul ăsta al rugăciunii. Dă mic băiat, să ducea la mânăstire, lua cărţi, le citea stând cu oile, ş-apăi le ducea înapoi şi lua altili. Şi era minunat... Că ziceau bătrânii de el că îi creş­teau cârlanii într-un an, ca la alţii în doi, când îi păştea el. Cârlanii îşi învârt odată coarnele în an, da' la el şi le învârteau de două ori! Şi asta, numa' cu rugăciunea. Ş-apăi când o crescut, l-o în­cântat mânăstirea şi le-o zis la părinţii de la schi­tu' din munte: «Io, când m-oi libera de ar­mată, aicea viu!» Ş-apăi aşa o făcut. Când s-o liberat din ar­mată, o plecat şi acolo o rămas toa­tă viaţa".

Călugăria

La începutul veacului trecut, în gura peş­te­rii Ialomicioara din miezul Bucegilor se ne­voiau o mână de călugări. Bisericuţa lor, sme­rită, învelită cu şiţă, era încinsă de un rând de chilii simple, aninate de buza muntelui. Părinţii nu erau mulţi, dar erau nevoitori, aspri cu sine şi foarte primitori, plini de iubire cu toţi cre­dincioşii. Stareţul lor, Mihail Bădilă, era - îmi spune lelea Ileana - "un om mărunţel, cu barba albă, albă, primitor, care vorbea tare frumos cu credincioşii". Părintele Mihail l-a primit în mânăs­tire pe tânărul Aron şi l-a tuns monah, punându-i numele de Antonie, după marele pustnic egiptean. De aici înainte, cei doi vor fi nedespărţiţi, un duhov­nic sfânt cu un ucenic pe măsură.
Tânărul cioban s-a lipit cu tot sufletul de obştea din Bu­cegi, pe care o cerceta încă din copilărie. Era o mică familie, unită de o singură dragoste fier­binte - să îl slujească pe Dum­ne­zeu prin rugăciune şi alinarea durerilor oamenilor. Aici şi-a putut po­toli setea de cer. Nopţile lungi, împietrite de liniştea mun­­telui, le petrecea prive­ghind, cufundat în chemarea numelui lui Iisus, cel care îţi aprinde inima de dor. Zilele trebăluia prin schit şi îi primea pe toţi cei care veneau la mânăstire cu du­reri ale trupului sau ale du­hului.
"La părintele Antonie mă duceam încă de când eram mai mică. Mă lua tăticu', care era fratele lui mai mare", îşi aduce aminte le­lea Ileana. "Parcă sim­ţeai aşa, o uşu­ra­re, parcă te încăr­cai de la el cu ener­gie. Îţi piereau toate gândurile rele. Ş-apăi ne dădea bani, că tare iubea copiii. Da, să­ra­cu'... Era tare blajin şi ne primea să dormim chiar la el în chilie. Îmi aduc aminte că el se odihnea pe două blăni de lemn pe care aşternea doar o ţoală ţesută de lână. Atât. Dor­mea puţin - seara făcea vecernia la bi­serică, apoi venea la chilie şi îşi făcea rugăciunile, înainte de culcare. Se întin­dea două-trei cea­suri, apoi se scula şi se ruga toată noap­tea, cu mătăniile. Mai aţipea o oră spre dimineaţă, apoi se trezea din nou şi pleca la biserică. Aşa l-am văzut că făcea, noapte de noapte. Eu cred că era sfânt, că doar aşa fusese din copilărie".

Martor la minuni

Antonie a crescut în umbra stareţului Mihail şi a aflat despre mari minuni săvârşite de bătrânul duhovnic. Într-o iarnă, le povestea acesta, a plecat peste munte, la Mânăstirea Sinaia, de care aparţinea schitul. Când a pornit înapoi spre casă şi a ajuns la Vârful cu Dor, s-a stârnit o furtună cumplită, cu zăpadă şi viscol, încât a crezut că va muri acolo. Cu gândul acesta s-a rezemat pe Dumnezeu şi a spus o rugăciune scurtă: "Doamne, facă-se voia Ta! Dacă voieşti să mă iei din lumea asta, bine. Dacă voieşti să mă mai laşi, pentru rugăciunile părinţilor, facă-se voia Ta!". Şi, povestea stareţul Mihail, fără să înţe­leagă cum, după ce a terminat rugăciunea, s-a trezit pe un drum asfaltat, aproape de Buşteni. În noaptea aceea a dormit la părintele paroh din staţiune, iar dimineaţa s-a întors la mânăstire.
Într-un alt an, tot în apropiere de Vârful cu Dor, i-au ieşit stareţului în cale doi lupi. Părintele Mihail nu s-a înspăimântat. S-a oprit şi s-a rugat din inimă: "Doamne, facă-se voia Ta!". Apoi le-a spus fiarelor: "Dacă aveţi poruncă de la Domnul să mă mâncaţi, iată-mă! Iar dacă nu aveţi poruncă, duceţi-vă în dru­mul vostru!". Iar lupii s-au dus.
La una dintre minunile stareţului Mihail a fost martor chiar Antonie. S-a întâmplat în vara lui 1938, când egumenul a auzit un glas în vis: "Du-te şi ia-l pe pustnicul din Poiana Obârşiei!". Dimi­neaţa, şi-a întrebat ucenicul, care bătuse toţi Bucegii în tinereţe, dacă e vreun sihastru în acea poiană. Dar părintele Antonie nu ştia nimic, aşa că şi-au luat toiegele şi au pornit la drum. Când au ajuns în Poiana Obârşiei, au găsit un bătrân călugăr şezând pe o buturugă, la soare. Au crezut că se roagă, dar era, de fapt, trecut în lumea celor drepţi. Domnul îl înştiinţase pe stareţ printr-o minune ca să-l îngroape pe sihastrul necu­nos­cut, la el în mâ­năs­tire.

Părintele Antonie

Anii s-au strâns şi, odată cu zăpezile care se aşezau pe crestele Bucegilor în fiecare an, barba şi părul i-au albit, iar făptura lungă şi subţire a lui Anto­nie s-a plecat spre pământ. Era acelaşi ca în tinereţe, băr­batul blajin, cu pri­virea albastră şi blândă, cu vorba domoală, gata să alerge la orice stână care îi cerea o "feştanie", oricât ar fi trebuit să urce în munte, ori gata să primească în chilia lui pelerini evla­vioşi, gata de rugă­ciune şi de post. Doar că acum, după atâtea nopţi nedormite, după ce lacrimile îi vor fi secat trupul de patimi, Hristos a început să dea rod în inima lui. Omul vechi era mort de mult, iar în locul lui cres­cuse, puternic şi vânjos, un bărbat plin de har. Cre­dincioşii au simţit această prefacere. Ciobanii sim­pli, căliţi în lupta lor cu stihiile, ştiau că la părintele Antonie îşi află întotdeauna scăparea din griji. Şi tot la el veneau "puhoaie de oameni", cum îşi aminteşte lelea Ileana, porniţi de prin satele din jur, călă­torind o zi întreagă pe jos, numai ca să li se "cetească" o rugăciune. La schit, dormeau pe unde apucau, unii dintre ei rămâneau nopţi întregi afară, doar ca să fie primiţi de monahul care avea deja renume de sfânt.
Într-o zi, la schit a venit o familie cu un băieţel care, din pricina unei sperieturi, rămăsese surd şi mut. Era dincolo de puterea medicilor de a-l tă­mădui, iar părinţilor le mai rămăsese un singur reazem: Dumnezeu şi puterea de a lecui a părintelui Antonie. Aşa că au luat muntele în piept şi au venit la peşteră. Bătrânul monah i-a primit şi le-a cerut să îl lase pe băiat un timp la mânăstire. Să îngăduie rugăciunilor lui şi slujbelor bisericii să pătrundă încet în sufletul copilului atât de rănit de sperietură. Părinţii au încuviinţat şi şi-au lăsat copilul în grija părintelui Antonie. Nu ştim ce îi va fi făcut, dar după câteva zile, băiatul a reuşit să ajungă până în fundul peşterii, unde se află un altar improvizat. Când s-a întors de acolo, i-a strigat părin­telui Antonie bucuros: "Părinte, am fost pâ­nă la altar!". A fost prima dată când a reuşit să lege câteva cuvinte. Şi de atunci, s-a făcut sănătos. Peste câţiva ani, un ofiţer tânăr intra pe poarta schitului pentru a-i mulţumi părin­telui Antonie - era băieţelul vindecat.
Un alt caz s-a petrecut cu o familie de creştini din Bucureşti, care aveau o fetiţă grav bolnavă. Deşi creştea normal, nu se putea mişca, nu putea vorbi, fiind ţintuită la pat. Şi pentru că era prea greu să o aducă cineva în vârful muntelui, avva Antonie, auzind de necazul ei, a mers el la Bucureşti. Când părintele a intrat în casă, copila a spus de îndată: "Mamă!". Era primul ei cuvânt, şi de atunci a continuat să vorbească. Părin­tele i-a citit rugăciuni şi s-a îngrijit de ea, până când s-a făcut bine.
Cazuri de felul acesta au rămas până astăzi în memoria brănenilor. Lelea Ileana Cojenelu îşi aminteşte - "A fost un om bol­nav dă epilepsie, eu l-am cunoscut, Niculae Ţeposu a lu' Dora a lu' Motocel, pă care părintele l-a vindecat. L-a vindecat! L-a ţi­nut două săptămâni la schit, acolo, şi i-au făcut slujbe zi şi noapte. Şi a mai vindecat unu dă prin Petroşiţa, da' nu ştiu ce boală o avut, dar l-a vindecat".
Înainte de plecarea sa la cer, părintele Antonie avea să facă ultima sa minune, o proorocire prin care va încerca sa salveze schi­tul. S-a petrecut într-o noapte, când a auzit bătăi în uşă, urmate apoi de un strigăt: "Ieşi afară că arde schitul!". A ieşit înspăi­mântat, dar nu era nimeni... După un timp, a căzut la pat şi a avut o vedenie - bisericuţa din gura peşterii ardea! L-a chemat la el pe părintele Pimen, ucenicul său de chilie, şi i-a spus: "Măi, eu am să mor curând, dar voi luaţi seama la ce v-am spus, că am primit înştiinţare de la Dumnezeu că va arde schitul".
Părintele Antonie a trecut la Domnul pe 30 ia­nuarie 1961, chiar de ziua Sfinţilor Trei Ierarhi. Pe 20 aprilie, nişte muncitori care erau cazaţi în chiliile din gura peşterii au incendiat schitul. Unii spun că din neglijenţă, alţii spun că la ordinul autorităţilor comuniste, care doreau să facă din peşteră un obiec­tiv exclusiv turistic. Nu vom şti niciodată. Dar e lim­pede că părintele Antonie a vestit această neno­rocire cu mult timp înainte.

Ieşirea la lumină: părintele Gheorghe Colţea

Cincizeci şi cinci de ani. Atât au stat în pământ moaştele cuvioşilor părinţi Mihail Bădilă şi Antonie Munteanu. Deşi avva Antonie şi-a arătat trupul neputrezit, la doar şapte ani de la moarte, vitregia vremurilor comuniste l-a întors din nou în mor­mânt. Apoi, în anii '80, un cioban curajos l-a dezgropat din nou. Voia să îl ia acasă, în Cheia, dar sfântul nu s-a lăsat dus. Când moaştele au fost urcate pe un cal, bie­tul animal nu s-a clintit din loc, oricâte a îndurat. Aşa s-a întors din nou sfântul în mormânt, dar a continuat să dea semne acestei lumi. Peste locul mormântului său, adesea, zăpada care cădea se topea ca prin minune, de parcă ţărâna era încălzită de un foc subteran. Oa­menii au venit, s-au crucit în faţa minunii, au vorbit de "energiile telurice" ale Bucegiului, dar la părin­tele Antonie nu s-au gândit. Peste moaştele sale au trecut apoi viforniţe şi primăveri, sicriul a putrezit, ori poate a fost stricat de cei care l-au aşezat a doua oară în groapă, iar pe trupul "rumen ca o pâine" s-a aşezat, nestigherită, ţărâna. Acolo ar fi rămas până la a doua venire a lui Hristos, dacă nu s-ar fi găsit un bărbat curajos şi încăpăţânat, un preot gata să facă voia cerului împotriva voii oamenilor - părin­tele Gheorghe Colţea, protopop de Bran-Zărneşti. La sfinţirea unei troiţe aflate chiar pe vatra casei sfântului, el a auzit istoria spusă de rudele părintelui Antonie Munteanu, cum l-au dezgropat în anul 1968 şi l-au găsit întreg, frumos şi înmiresmat. Şi a simţit că trebuie să facă ceva. Că un sfânt nu poate să stea în pământ. Că trebuie dezgropat, iar moaş­tele sale trebuie aşezate cu cinste în biserică, pentru că harul său poate să umble viu prin oameni, să lumineze din faţa altarelor.
La început, pe părintele Gheorghe Colţea nu a vrut să-l asculte nimeni. Toţi l-au privit fie cu neîn­credere, fie cu rea voinţă. "Ce o vrea şi protopopul? Ce l-a apucat? De ce să dezgroape morţii?". Familia părintelui Antonie Munteanu s-a împotrivit, mona­hii de la schit l-au privit cu scepticism. Bolnav, dependent de patru injecţii de insulină pe zi, pă­rintele Gheorghe Colţea avea nevoie de un curaj nebun ca să continue. Să bată la porţi închise, să revină atunci când era alungat, să stăruie atunci când totul părea pierdut. Iar curajul a venit. Nu de la el, ci de sus, de la sfinţi.
"Când am auzit istoria spusă de bătrânii satului despre părintele Antonie Munteanu, eu aveam deja de câţiva ani experienţa felului în care sfinţii ni se propun. Ştiu că de multe ori fac pe cineva să vor­bească despre ei, astfel încât să îi îndră­geşti. Şi pe loc mi-am spus: «Sfântul An­to­nie vrea ca eu să îl scot din pă­mânt!». Aşa că am luat hotârărea să con­semnez acolo, pe loc, mărturiile legate de sfinţe­nia lui şi să purced la căutarea mor­mân­tului. Să ştiţi că sfinţii sunt realităţi con­crete, puternice, imposibil de cenzurat de puteri sau de timp sau de spaţiu. Pentru ei nu e nicio problemă. Un sfânt nu va spune: «Eu am trăit în urmă cu 1700 de ani, nu vă cunosc pe voi cei de astăzi şi nu pot lucra prin voi!". Nu! Lumea de dincolo este aici, chiar în faţa palmei mele, dar simţurile nu o percep, însă ea există şi e teribil de puternică!". Şi când spune asta, părintele Gheorghe Colţea deschide palma larg şi închide ochii, vrând parcă să vadă nevăzutul - "Este lumea lui Dumnezeu, o lume care îşi face lucrarea între noi! De ea depindem şi noi. În cazul meu, sfinţii din Bucegi au avut această lucrare cu mine. Au vrut să iasă din pământ. Sunt sfinţii neamului nostru şi nu cred că întâmplător au ieşit la lumină acum, în vremurile din urmă. Am avut multe piedici, nu mi s-a îngăduit să îi dezgrop ani de-a rândul, dar în cele din urmă, am izbândit. Dacă nu mergeam cu voinicie şi aşteptam tot felul de aprobări, nici acum nu ar fi fost scoşi la lumină".
S-a întâmplat într-o zi de iarnă, când zăpada se aşezase deja de-o palmă pe mormântul sfinţilor. Trecuseră trei ani de când părintele Gheorghe Colţea încer­case să ia aprobări. Reuşise în cele din urmă să îi fie îngăduit să îl scoată la lumină pe stareţul Mihail Bădilă, sperând, în secret, ca alături de el să fie îngropat şi ucenicul său, părintele Antonie Munteanu. Anii de căutări îl ajutaseră să localizeze mormântul. Aşa că atunci când a săpat, i-a găsit nu numai pe stareţ şi pe ucenic, ci şi pe pust­nicul ne­cunoscut din Poaiana Obârşiei. Îşi dormeau toţi trei somnul de veci, fraţi întru Hristos, peste părelniciile acestor vremuri. Osemintele aveau pe ele carne nea­tinsă de putreziciune şi răs­pândeau o bună mi­reasmă. Le-a luat pe toate cu sfială, aşa cum ai lua în mâna ta mâna lui Hristos, le-a spălat cu vin şi aghiasmă, apoi le-a aşezat cape­tele spre închinare, în biserica Mânăstirii Ialomi­cioara, iar mâinile drepte le-a luat în biserica unde slujeşte, în Moeciu de Jos. A ştiut atunci că cercul se închisese. Sfinţii îşi găsiseră odihna în biserică şi inimile celor care îi caută necontenit.