"Întreg-întreguț"
"Noi mai mergeam și îi puneam lumânare la mormânt și apăi, în '68, ne-am gândit așa: «Măi, la înmormântare n-am fost. Hai să îl căutăm, că se împlinesc șapte ani. Să îi facem un parastas.» Șapte persoane am fost, rude toate cu el. Ș-apăi ne-am dus, l-am dezgropat și știți cum era? Întreg, întreguț! Și mirosea a mir, de Doamne, nu știu cum să spun... Aveam și fotografii cu el, cum era, cu barba lui albă, ca în timpul vieții, frumos ca o pâine rumenită! Era frumos la față, nu vinățiu, cum sunt morții, avea culoarea pielii ca la pâinea rumenită în cuptor. Putere dumnezeiască! Era frumos, frumos! Ș-apăi a venit starețul, cu toți călugării și i-au făcut slujbă și l-am băgat la loc".
E toamnă și suntem înconjurați de un vârtej nebun de culori. Auriul și ruginiul îmbrățișează verdele vechi al verii, într-o goană după splendoare. Cerul albastru adânc lasă soarele să ne învăluie, iar în lumina lui aurie, de gură de rai, întâmplările lelei Ileana Cojenelu sunt parcă mai greu de pătruns. Să sapi după un mort, ca să îi speli, după o veche datină, osemintele cu vin și untdelemn, asta s-a mai văzut și se face adesea, deși nu e scris nicăieri în rânduielile bisericii. Dar să scoți la lumină un mort la fel de frumos la chip ca atunci când trăia, ei bine, asta nu se întâmplă decât, poate, o dată într-un veac și numai la oamenii cei sfinți, care s-au îmbrăcat în har, așa cum ne îmbracă acum pe noi lumina asta a toamnei.
Sunt în curtea largă a casei părintești din satul brănean Cheia, unde acum mai bine de un veac s-a născut și a crescut unul dintre marii duhovnici ai Bucegilor - părintele Antonie Munteanu, de la Schitul Peștera Ialomicioarei. Ileana Cojenelu e chiar nepoata lui. Tatăl ei, om cu credință tare, a fost fratele sfântului. Chiar aici, pe coasta repede din spatele casei, se vor fi jucat ca toți copiii. Doar că Aron, așa l-a chemat înainte de călugărie, era altfel... "El s-a născut cu darul ăsta al rugăciunii. Dă mic băiat, să ducea la mânăstire, lua cărți, le citea stând cu oile, ș-apăi le ducea înapoi și lua altili. Și era minunat... Că ziceau bătrânii de el că îi creșteau cârlanii într-un an, ca la alții în doi, când îi păștea el. Cârlanii își învârt odată coarnele în an, da' la el și le învârteau de două ori! Și asta, numa' cu rugăciunea. Ș-apăi când o crescut, l-o încântat mânăstirea și le-o zis la părinții de la schitu' din munte: «Io, când m-oi libera de armată, aicea viu!» Ș-apăi așa o făcut. Când s-o liberat din armată, o plecat și acolo o rămas toată viața".
Călugăria
La începutul veacului trecut, în gura peșterii Ialomicioara din miezul Bucegilor se nevoiau o mână de călugări. Bisericuța lor, smerită, învelită cu șiță, era încinsă de un rând de chilii simple, aninate de buza muntelui. Părinții nu erau mulți, dar erau nevoitori, aspri cu sine și foarte primitori, plini de iubire cu toți credincioșii. Starețul lor, Mihail Bădilă, era - îmi spune lelea Ileana - "un om mărunțel, cu barba albă, albă, primitor, care vorbea tare frumos cu credincioșii". Părintele Mihail l-a primit în mânăstire pe tânărul Aron și l-a tuns monah, punându-i numele de Antonie, după marele pustnic egiptean. De aici înainte, cei doi vor fi nedespărțiți, un duhovnic sfânt cu un ucenic pe măsură.
Tânărul cioban s-a lipit cu tot sufletul de obștea din Bucegi, pe care o cerceta încă din copilărie. Era o mică familie, unită de o singură dragoste fierbinte - să îl slujească pe Dumnezeu prin rugăciune și alinarea durerilor oamenilor. Aici și-a putut potoli setea de cer. Nopțile lungi, împietrite de liniștea muntelui, le petrecea priveghind, cufundat în chemarea numelui lui Iisus, cel care îți aprinde inima de dor. Zilele trebăluia prin schit și îi primea pe toți cei care veneau la mânăstire cu dureri ale trupului sau ale duhului.
"La părintele Antonie mă duceam încă de când eram mai mică. Mă lua tăticu', care era fratele lui mai mare", își aduce aminte lelea Ileana. "Parcă simțeai așa, o ușurare, parcă te încărcai de la el cu energie. Îți piereau toate gândurile rele. Ș-apăi ne dădea bani, că tare iubea copiii. Da, săracu'... Era tare blajin și ne primea să dormim chiar la el în chilie. Îmi aduc aminte că el se odihnea pe două blăni de lemn pe care așternea doar o țoală țesută de lână. Atât. Dormea puțin - seara făcea vecernia la biserică, apoi venea la chilie și își făcea rugăciunile, înainte de culcare. Se întindea două-trei ceasuri, apoi se scula și se ruga toată noaptea, cu mătăniile. Mai ațipea o oră spre dimineață, apoi se trezea din nou și pleca la biserică. Așa l-am văzut că făcea, noapte de noapte. Eu cred că era sfânt, că doar așa fusese din copilărie".
Martor la minuni
Antonie a crescut în umbra starețului Mihail și a aflat despre mari minuni săvârșite de bătrânul duhovnic. Într-o iarnă, le povestea acesta, a plecat peste munte, la Mânăstirea Sinaia, de care aparținea schitul. Când a pornit înapoi spre casă și a ajuns la Vârful cu Dor, s-a stârnit o furtună cumplită, cu zăpadă și viscol, încât a crezut că va muri acolo. Cu gândul acesta s-a rezemat pe Dumnezeu și a spus o rugăciune scurtă: "Doamne, facă-se voia Ta! Dacă voiești să mă iei din lumea asta, bine. Dacă voiești să mă mai lași, pentru rugăciunile părinților, facă-se voia Ta!". Și, povestea starețul Mihail, fără să înțeleagă cum, după ce a terminat rugăciunea, s-a trezit pe un drum asfaltat, aproape de Bușteni. În noaptea aceea a dormit la părintele paroh din stațiune, iar dimineața s-a întors la mânăstire.
Într-un alt an, tot în apropiere de Vârful cu Dor, i-au ieșit starețului în cale doi lupi. Părintele Mihail nu s-a înspăimântat. S-a oprit și s-a rugat din inimă: "Doamne, facă-se voia Ta!". Apoi le-a spus fiarelor: "Dacă aveți poruncă de la Domnul să mă mâncați, iată-mă! Iar dacă nu aveți poruncă, duceți-vă în drumul vostru!". Iar lupii s-au dus.
La una dintre minunile starețului Mihail a fost martor chiar Antonie. S-a întâmplat în vara lui 1938, când egumenul a auzit un glas în vis: "Du-te și ia-l pe pustnicul din Poiana Obârșiei!". Dimineața, și-a întrebat ucenicul, care bătuse toți Bucegii în tinerețe, dacă e vreun sihastru în acea poiană. Dar părintele Antonie nu știa nimic, așa că și-au luat toiegele și au pornit la drum. Când au ajuns în Poiana Obârșiei, au găsit un bătrân călugăr șezând pe o buturugă, la soare. Au crezut că se roagă, dar era, de fapt, trecut în lumea celor drepți. Domnul îl înștiințase pe stareț printr-o minune ca să-l îngroape pe sihastrul necunoscut, la el în mânăstire.
Părintele Antonie
Anii s-au strâns și, odată cu zăpezile care se așezau pe crestele Bucegilor în fiecare an, barba și părul i-au albit, iar făptura lungă și subțire a lui Antonie s-a plecat spre pământ. Era același ca în tinerețe, bărbatul blajin, cu privirea albastră și blândă, cu vorba domoală, gata să alerge la orice stână care îi cerea o "feștanie", oricât ar fi trebuit să urce în munte, ori gata să primească în chilia lui pelerini evlavioși, gata de rugăciune și de post. Doar că acum, după atâtea nopți nedormite, după ce lacrimile îi vor fi secat trupul de patimi, Hristos a început să dea rod în inima lui. Omul vechi era mort de mult, iar în locul lui crescuse, puternic și vânjos, un bărbat plin de har. Credincioșii au simțit această prefacere. Ciobanii simpli, căliți în lupta lor cu stihiile, știau că la părintele Antonie își află întotdeauna scăparea din griji. Și tot la el veneau "puhoaie de oameni", cum își amintește lelea Ileana, porniți de prin satele din jur, călătorind o zi întreagă pe jos, numai ca să li se "cetească" o rugăciune. La schit, dormeau pe unde apucau, unii dintre ei rămâneau nopți întregi afară, doar ca să fie primiți de monahul care avea deja renume de sfânt.
Într-o zi, la schit a venit o familie cu un băiețel care, din pricina unei sperieturi, rămăsese surd și mut. Era dincolo de puterea medicilor de a-l tămădui, iar părinților le mai rămăsese un singur reazem: Dumnezeu și puterea de a lecui a părintelui Antonie. Așa că au luat muntele în piept și au venit la peșteră. Bătrânul monah i-a primit și le-a cerut să îl lase pe băiat un timp la mânăstire. Să îngăduie rugăciunilor lui și slujbelor bisericii să pătrundă încet în sufletul copilului atât de rănit de sperietură. Părinții au încuviințat și și-au lăsat copilul în grija părintelui Antonie. Nu știm ce îi va fi făcut, dar după câteva zile, băiatul a reușit să ajungă până în fundul peșterii, unde se află un altar improvizat. Când s-a întors de acolo, i-a strigat părintelui Antonie bucuros: "Părinte, am fost până la altar!". A fost prima dată când a reușit să lege câteva cuvinte. Și de atunci, s-a făcut sănătos. Peste câțiva ani, un ofițer tânăr intra pe poarta schitului pentru a-i mulțumi părintelui Antonie - era băiețelul vindecat.
Un alt caz s-a petrecut cu o familie de creștini din București, care aveau o fetiță grav bolnavă. Deși creștea normal, nu se putea mișca, nu putea vorbi, fiind țintuită la pat. Și pentru că era prea greu să o aducă cineva în vârful muntelui, avva Antonie, auzind de necazul ei, a mers el la București. Când părintele a intrat în casă, copila a spus de îndată: "Mamă!". Era primul ei cuvânt, și de atunci a continuat să vorbească. Părintele i-a citit rugăciuni și s-a îngrijit de ea, până când s-a făcut bine.
Cazuri de felul acesta au rămas până astăzi în memoria brănenilor. Lelea Ileana Cojenelu își amintește - "A fost un om bolnav dă epilepsie, eu l-am cunoscut, Niculae Țeposu a lu' Dora a lu' Motocel, pă care părintele l-a vindecat. L-a vindecat! L-a ținut două săptămâni la schit, acolo, și i-au făcut slujbe zi și noapte. Și a mai vindecat unu dă prin Petroșița, da' nu știu ce boală o avut, dar l-a vindecat".
Înainte de plecarea sa la cer, părintele Antonie avea să facă ultima sa minune, o proorocire prin care va încerca sa salveze schitul. S-a petrecut într-o noapte, când a auzit bătăi în ușă, urmate apoi de un strigăt: "Ieși afară că arde schitul!". A ieșit înspăimântat, dar nu era nimeni... După un timp, a căzut la pat și a avut o vedenie - bisericuța din gura peșterii ardea! L-a chemat la el pe părintele Pimen, ucenicul său de chilie, și i-a spus: "Măi, eu am să mor curând, dar voi luați seama la ce v-am spus, că am primit înștiințare de la Dumnezeu că va arde schitul".
Părintele Antonie a trecut la Domnul pe 30 ianuarie 1961, chiar de ziua Sfinților Trei Ierarhi. Pe 20 aprilie, niște muncitori care erau cazați în chiliile din gura peșterii au incendiat schitul. Unii spun că din neglijență, alții spun că la ordinul autorităților comuniste, care doreau să facă din peșteră un obiectiv exclusiv turistic. Nu vom ști niciodată. Dar e limpede că părintele Antonie a vestit această nenorocire cu mult timp înainte.
Ieșirea la lumină: părintele Gheorghe Colțea
Cincizeci și cinci de ani. Atât au stat în pământ moaștele cuvioșilor părinți Mihail Bădilă și Antonie Munteanu. Deși avva Antonie și-a arătat trupul neputrezit, la doar șapte ani de la moarte, vitregia vremurilor comuniste l-a întors din nou în mormânt. Apoi, în anii '80, un cioban curajos l-a dezgropat din nou. Voia să îl ia acasă, în Cheia, dar sfântul nu s-a lăsat dus. Când moaștele au fost urcate pe un cal, bietul animal nu s-a clintit din loc, oricâte a îndurat. Așa s-a întors din nou sfântul în mormânt, dar a continuat să dea semne acestei lumi. Peste locul mormântului său, adesea, zăpada care cădea se topea ca prin minune, de parcă țărâna era încălzită de un foc subteran. Oamenii au venit, s-au crucit în fața minunii, au vorbit de "energiile telurice" ale Bucegiului, dar la părintele Antonie nu s-au gândit. Peste moaștele sale au trecut apoi vifornițe și primăveri, sicriul a putrezit, ori poate a fost stricat de cei care l-au așezat a doua oară în groapă, iar pe trupul "rumen ca o pâine" s-a așezat, nestigherită, țărâna. Acolo ar fi rămas până la a doua venire a lui Hristos, dacă nu s-ar fi găsit un bărbat curajos și încăpățânat, un preot gata să facă voia cerului împotriva voii oamenilor - părintele Gheorghe Colțea, protopop de Bran-Zărnești. La sfințirea unei troițe aflate chiar pe vatra casei sfântului, el a auzit istoria spusă de rudele părintelui Antonie Munteanu, cum l-au dezgropat în anul 1968 și l-au găsit întreg, frumos și înmiresmat. Și a simțit că trebuie să facă ceva. Că un sfânt nu poate să stea în pământ. Că trebuie dezgropat, iar moaștele sale trebuie așezate cu cinste în biserică, pentru că harul său poate să umble viu prin oameni, să lumineze din fața altarelor.
La început, pe părintele Gheorghe Colțea nu a vrut să-l asculte nimeni. Toți l-au privit fie cu neîncredere, fie cu rea voință. "Ce o vrea și protopopul? Ce l-a apucat? De ce să dezgroape morții?". Familia părintelui Antonie Munteanu s-a împotrivit, monahii de la schit l-au privit cu scepticism. Bolnav, dependent de patru injecții de insulină pe zi, părintele Gheorghe Colțea avea nevoie de un curaj nebun ca să continue. Să bată la porți închise, să revină atunci când era alungat, să stăruie atunci când totul părea pierdut. Iar curajul a venit. Nu de la el, ci de sus, de la sfinți.
"Când am auzit istoria spusă de bătrânii satului despre părintele Antonie Munteanu, eu aveam deja de câțiva ani experiența felului în care sfinții ni se propun. Știu că de multe ori fac pe cineva să vorbească despre ei, astfel încât să îi îndrăgești. Și pe loc mi-am spus: «Sfântul Antonie vrea ca eu să îl scot din pământ!». Așa că am luat hotârărea să consemnez acolo, pe loc, mărturiile legate de sfințenia lui și să purced la căutarea mormântului. Să știți că sfinții sunt realități concrete, puternice, imposibil de cenzurat de puteri sau de timp sau de spațiu. Pentru ei nu e nicio problemă. Un sfânt nu va spune: «Eu am trăit în urmă cu 1700 de ani, nu vă cunosc pe voi cei de astăzi și nu pot lucra prin voi!". Nu! Lumea de dincolo este aici, chiar în fața palmei mele, dar simțurile nu o percep, însă ea există și e teribil de puternică!". Și când spune asta, părintele Gheorghe Colțea deschide palma larg și închide ochii, vrând parcă să vadă nevăzutul - "Este lumea lui Dumnezeu, o lume care își face lucrarea între noi! De ea depindem și noi. În cazul meu, sfinții din Bucegi au avut această lucrare cu mine. Au vrut să iasă din pământ. Sunt sfinții neamului nostru și nu cred că întâmplător au ieșit la lumină acum, în vremurile din urmă. Am avut multe piedici, nu mi s-a îngăduit să îi dezgrop ani de-a rândul, dar în cele din urmă, am izbândit. Dacă nu mergeam cu voinicie și așteptam tot felul de aprobări, nici acum nu ar fi fost scoși la lumină".
S-a întâmplat într-o zi de iarnă, când zăpada se așezase deja de-o palmă pe mormântul sfinților. Trecuseră trei ani de când părintele Gheorghe Colțea încercase să ia aprobări. Reușise în cele din urmă să îi fie îngăduit să îl scoată la lumină pe starețul Mihail Bădilă, sperând, în secret, ca alături de el să fie îngropat și ucenicul său, părintele Antonie Munteanu. Anii de căutări îl ajutaseră să localizeze mormântul. Așa că atunci când a săpat, i-a găsit nu numai pe stareț și pe ucenic, ci și pe pustnicul necunoscut din Poaiana Obârșiei. Își dormeau toți trei somnul de veci, frați întru Hristos, peste părelniciile acestor vremuri. Osemintele aveau pe ele carne neatinsă de putreziciune și răspândeau o bună mireasmă. Le-a luat pe toate cu sfială, așa cum ai lua în mâna ta mâna lui Hristos, le-a spălat cu vin și aghiasmă, apoi le-a așezat capetele spre închinare, în biserica Mânăstirii Ialomicioara, iar mâinile drepte le-a luat în biserica unde slujește, în Moeciu de Jos. A știut atunci că cercul se închisese. Sfinții își găsiseră odihna în biserică și inimile celor care îi caută necontenit.