Fata de lumină
Noaptea Sfântului Andrei, 1975. Un țăran din comuna Ciceu Mihăiești, județul Bistrița-Năsăud, urcă cu greu pe drumul ce suie pieptiș către ruinele Cetății Ciceului, printre stânci și prăpăstii adânci. Într-un sfârșit, ajunge pe platoul înalt, unde se află zidurile cetății înălțate de Petru Rareș, ca loc de refugiu în fața dușmanilor. Din falnica zidire, cocârjată de timpul scurs peste ea, n-a mai rămas mare lucru: câteva turnuri ruinate și un obelisc, cu bourul Moldovei gravat pe el. Soarele era aproape de asfințit, când omul, pe numele său Augustin, ajunsese lângă cetate. Venise să caute niscai bolovani de granit, din care voia să facă o tocilă. Tocmai când se pregătea să coboare cu desaga în spinare, pe drumul destul de lung către sat, a avut o vedenie. O pată stălucitoare începuse să se formeze și să se lățească iute, pe peretele unuia dintre turnuri. Fascinat de imaginea care creștea de la un minut la altul în fața lui, s-a hotărât să mai stea o vreme, să vadă ce se întâmplă. Era noapte de-acum, noapte rece, de toamnă, cu stele curate și clare. Deodată, Augustin a văzut uimit cum pata de lumină prindea formă de chip omenesc. O figură gingașă de fată cu o coroană pe cap și care plutea de colo-colo pe piatra cetății, încercând, parcă, să se desprindă și să vină spre el. Speriat, Augustin și-a luat sacu-n spate și a luat-o la fugă spre casă, povestind în sat pățania prin care trecuse. Câțiva oameni mai curajoși au zis că merg și ei să vadă arătarea de la Cetate. S-au dus, și când au ajuns, chipul domniței era tot acolo, pe ziduri. Parcă îi aștepta. Cum i-a văzut, a început să se miște și să se zbată pe piatră. A doua zi, înarmați cu ciocane și dălți, oamenii au venit iar la zidul cetății, încercând să desprindă chipul cel luminos. Degeaba! Atunci, au cerut ajutorul autorităților de la Bistrița, care au trimis la fața locului, în secret, căci epoca comunistă nu admitea misticismul și superstiția - trei plutoane de soldați și câțiva arheologi. Soldații au ras cu târnăcoapele partea de zid pe care se arăta chipul, apoi au refăcut găurile cu beton. Ce-au făcut arheologii acolo, a rămas un secret.
A trecut o săptămână și părea că totul revenise la normal. Dar chipul de domniță a reapărut. Și, cu cât mai tare revenea imaginea ei, cu atât mai mult se îndârjeau autoritățile să scape de ea. Dar vestea ciudatelor întâmplări de la ruinele Cetății Ciceului s-a întins repede, oricât ar fi vrut s-o înăbușe cei de la județ. Iar când ea a ajuns la București, în mod bizar, s-a dat ordin ca imaginea din cetate să nu dispară și să nu fie distrusă.
Intervine armata
Între timp, chipul își mutase locul pe ceea ce mai rămăsese din podeaua fostei pivnițe domnești a cetății. Și arheologii, și armata, au hotărât împreună că bucata de podea trebuia decupată, spre a fi studiată, ca să se înțeleagă ce stă în spatele fenomenului. Dar lucrurile nu s-au schimbat. Groapa de sub piviniță a fost umplută și toată lumea a crezut că s-a terminat. Dar ciudățeniile abia începeau.
Cazul ajunge la București
După două săptămâni, pe zidurile Cetății Ciceului, chipul domniței a reapărut, dar de data asta, însoțit. La distanțe de timp egale, în locul ei apărea un chip nou, apoi altul și altul, fețe fluide de boieri și de cavaleri din timpul lui Petru Rareș, desenate, și ele, din lumină.
A început altă anchetă, mai amănunțită. S-au luat probe din ziduri și au fost trimise spre analiză la București, în laboratoarele armatei. Nu s-au găsit urme de pigment sau de vopsea, așadar, nu era o farsă. Apoi, chipurile de la Ciceu au fost fotografiate, și armata a izolat cetatea. Totul a fost filmat. În fiecare săptămână, soldații descopereau consternați că oamenii aceia de lumină de pe zidul Cetății de la Ciceu se arătau nestingheriți, plutind de colo-colo, parcă în ciuda lor. Și era de-abia începutul. Alte întâmplări neobișnuite aveau să se petreacă în curând, între bătrânele ziduri, începând cu noaptea de Sfântul Andrei.
Un glob de lumină în iarbă
1976, de Sfântul Andrei. O tânără profesoară din Ciceu Mihăiești, satul de la poala Cetății, se hotărăște să facă o plimbare sus, la ruine. O atrăgeau dealul abrupt, cu arbori seculari, și tufișurile verzi și dese, cu ramuri împletite în fel și chip, care făceau drumul aproape impracticabil, pe mari porțiuni de pante. Curajoasă și curioasă, Marina s-a aventurat prin rămuriș. A urcat cu greu panta, dar a ajuns până sus, într-o mică poiană cu iarbă arsă, în contrast cu explozia de vegetație dimprejur. Tot ținutul Bistriței se vedea ca în palmă. Când a vrut să se-așeze, ca să contemple priveliștea, Marina a observat o formă pe iarbă. Semăna cu o minge făcută dintr-o lumină intensă și compactă, ușor transparentă în mijloc. Un soi de plasmă, cu marginile încrețite. Forma stătea suspendată la un metru deasupra pământului. Fata a privit-o minute în șir. Nu știa ce să creadă. Pe urmă, mingea aceea a început să plutească, aproape mângâind zidurile Cetății Ciceului. După care s-a așezat iar lângă fată, în iarbă.
Marinei îi era teamă s-o atingă cu mâna, deși era tare curioasă să vadă din ce e făcut obiectul acela atât de bizar. Așa că a luat din tufiș o creangă groasă, a curățat-o de frunze și, cu un curaj nebunesc, a întins-o, împungând ușor marginile obiectului luminos. Creanga lovise un obiect dur. A încercat de mai multe ori să o treacă peste încrețiturile mingii, dar de fiecare dată creanga îi era respinsă cu putere. Cum nu se întâmplase nimic atingând marginile, și-a spus să o împungă și la mijloc, acolo unde transparența forma un soi de ochi. A întins creanga și, în aceeași clipă, vârful ei a fost tăiat, parcă, de un bisturiu!... Iar partea tăiată s-a topit brusc în forma aceea, devenind, și ea, transparentă. Lemnul fusese înghițit, topit și dematerializat. Întâmplarea a rămas neelucidată. Fusese altă noapte de Sfântul Andrei...
Comoara lui Petru Rareș
Și totuși, pentru "fenomenul Ciceu", așa cum l-a numit presa vremii, există o explicație. O explicație ce coboară adânc, în istorie, pe vremea stăpânului Cetății Ciceu, domnul moldovean Petru Rareș...
1538. Petru Rareș se afla pe tronul Țării Moldovei, însemnându-și domnia cu fapte de glorie. Căci era "ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său. La războaie îi mergea cu noroc, și tot izbândia, lucruri bune făcea iar țara și moșia sa, ca un păstor bun o socotia", cum spunea cronicarul. Și chiar în acest an, 1538, îi fu dat lui Rareș "să îi semene întrutot lui tătâne-său", căci e trădat de boieri, iar sultanul Soliman Magnificul, năpădește cu oaste uriașă în Țara Moldovei. Singur și copleșit de dușmani, voievodul pleacă în pribegie. Voia să ajungă în Ardeal, la Cetatea Ciceului, care le aparținea domnilor moldoveni. Până acolo îndură cazne grele. Este gonit de peste tot, bejenește prin țară, pe coclauri și prin păduri neumblate. Și când, în sfârșit, a ajuns în Cetatea Ciceului, "multă plângere și tânguire a fost acolo, de doamna-sa și de fiii săi, pentru multă scârbă și nevoie ce le venise asupra, știind din câtă mărire au căzut" - scriu cronicile. Petru Rareș va sta doi ani la Ciceu. Cetatea îi fusese dăruită tatălui său, Ștefan cel Mare, de către Matei Corvinul, regele Ungariei. Cetatea Bistriței, aflată în apropiere, era și ea feuda sa, așa că Rareș a fost ocrotit și ajutat de bistrițeni. El a putut merge liber prin tot Ardealul, fără teamă să fie trădat.
Comoara îngropată
1540. Sătul de provizoratul în care trăia, Petru Rareș ia o hotărâre îndrăzneață, dar obișnuită în vremea lui: pleacă la Constantinopol, ca să-i ceară sultanului a doua domnie. Și ia cu el mult aur, aurul pe care îl luase cu sine la Ciceu, deși bejenise printre dușmani. Și pungile nenumărate cu galbeni i-au înmuiat inima lui Soliman Magnificul. În 1541, Petru Rareș e numit iarăși domn și se întoarce în Moldova. Înainte de a porni la drum, voievodul le scrie bistrițenilor: "Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce-am fost și mai mult decât atât; vom plăti tot pe tocmai". Unele cronici spun că mare parte din aurul lui Petru Rareș ar fi rămas în Cetatea Ciceului, împreună cu aurul soției sale, Elena Brancovici, fată de despoți sârbi bogați. Însuși vodă, spun poveștile, pusese să-i fie ascunsă comoara într-o peșteră din jurul cetății sau în pivnița ei... Poate de aceea Petru Rareș a voit să-și ia înapoi, cu armele, cetatea lui din Ardeal, câțiva ani mai târziu, doar că mai iute de mână decât el, regina Ungariei, care avea stăpânire și asupra unei părți a Ardealului, a ordonat să fie ras Ciceul de pe fața pământului, să nu mai cadă în mâinile domnului moldovean. Ordinul este îndeplinit, cetatea e transformată în ruine, îngropând în ea comoara domnului moldovean.
Judele Bistriței, în căutarea aurului lui Rareș
1546. Cavalerul Hans von Zimmel, judele Cetății Bistrița, merge în trap iute în Cetatea Ciceului. Însuși Petru Rareș îl trimisese acolo, cu oarece gând... Von Zimmel află cetatea în ruină, dar tot semeață, cu turnurile ei înălțate, încă, spre cer. Zidăria lor de granit nu putuse fi pusă la pământ nici măcar de minerii și de artificierii aduși special din Valea Rodnei. Zimmel îl simpatiza pe voievodul moldav cu care fusese prieten, cu atât mai mult cu cât acum știa că-i pe moarte. Acceptase, deci, să cerceteze ruinele și împrejurimile lor, așa cum fusese rugat de Rareș, ca să-i recupereze restul de tezaur lăsat aici. Dar Zimmel a căutat zadarnic aurul acela ascuns. Semnele pe care voievodul i le însemnase pe-o hartă nu se potriveau. Zimmel s-a gândit că poate aurul fusese furat de-un boier aflat în preajma lui Rareș, în exilul de la Ciceu. Când Vodă s-a pornit spre Stambul, pentru recâștigarea domniei, boierul plecase în lumea cea largă, cu ce mai rămăsese din tezaurul domnului. Dar cum neamțul care era nu se putea împiedica de simple bănuieli, Hans von Zimmel și-a continuat căutarea luni de zile, vreme în care Rareș se stingea în cetatea Sucevei, luând cu el în mormânt și secretul comorii de la Ciceu. Au mai rămas doar semnele aparițiilor cele ciudate, din nopțile de Sfântul Andrei.
La drum, cu harta comorii
Dar mai știa cineva de comoară. Un urmaș al acelui jude, Hans von Zimmel, pe care Petru Rareș îl trimisese să-i găsească tezaurul. Harta cu însemnări făcute chiar de voievod îi rămăsese în casă bistrițeanului neamț, de la străbunul său. Așa că într-o noapte, s-a pus pe căutat. S-a nimerit să fie tot o noapte de Sfântul Andrei, în 1979.
Nu intrase bine între ruine când, brusc, s-a neliniștit, cuprins de o teamă care îl sufoca. Avea cu el un ciomag și l-a strâns mai tare în mâini. Măgărușul pe care îl luase cu el, sperând să-i pună în spinare comoara, se cabrase, făcea spume la gură și se smulgea din hăț. Ceva straniu se ițise pe unul dintre turnurile cetății și apoi și pe deasupra zidurilor. Puzderie de lumini, corpuri sferice se mișcau țopăind pe pereți, schimbându-și forma necontenit. Luminile alea păreau să vină de nicăieri! Nu era lună pe cer, nici o sursă din care să fi pornit. Aparițiile misterioase păreau să iasă direct din pereți, pornind în sarabande spre curtea interioară a cetății. Bistrițeanul privea înmărmurit spectacolul straniu din cetatea Ciceului, când, brusc, a fost orbit de o lumină cumplit de puternică. Venea dintr-o sferă plutitoare care intra pe sub bolți, dar trecea și prin ziduri și prin ușile ghintuite... Cu toate că era sfârșit de octombrie, aerul din cetate se făcuse cald, ca într-o zi toridă de vară, în vreme ce iarba fusese arsă complet. Convins că are de-a face cu ceva necurat, poate cu duhul păzitor al comorii, bistrițeanul și-a făcut semnul crucii și a luat-o la goană, agățat de frâul măgarului.
Povestea, însă, nu se sfârșește aici. Când și când, așa cum s-a întâmplat în relatările de mai sus, câte-un om curios și îndrăzneț sau câte-un "oficial" poftitor la comori se mai încumetă să urce la Cetatea Ciceului, în noaptea de Sfântul Andrei.