Străbunicul meu se numea David Chelmu și era originar din comuna Cerțești, fostul județ Tutova. Pe la 1890, s-a stabilit cu familia în orașul Bârlad. Nu cunosc motivele pentru care și-a părăsit satul natal. Știu doar că erau oameni cuprinși, cu gospodărie, vite, care cu boi și altele... Avea mulți copii, printre care Maria, bunica mea dinspre mamă, de 15-16 ani, foarte drăguță și cuminte. Când eram mică, bunica ne-a povestit niște întâmplări ciudate din tinerețea sa.
A fost admirată și îndrăgită de viitorul ei soț - bunicul meu - Anton Donea-Lazăr, de origine aromân, om deosebit de capabil, cinstit și cumsecade. Era vecinul lor și se ocupa cu fabricarea produselor de cofetărie. Vorbele de căsătorie tărăgănându-se în mod inexplicabil, bunica mea a avut un vis foarte straniu: se făcea că Fecioara Maria a întrebat-o dacă doarme și a îndemnat-o să se scoale și să scormonească într-un anumit colț al grajdului, unde va găsi o strachină cu cărbuni, pe care să-i împrăștie pe maidanul din apropiere, deoarece i s-au făcut farmece "de urât". I-a mai indicat și un colț al casei, unde trebuia să sape pentru a găsi un ou, prin care i se făcuseră vrăji "de sărăcie". Să-l arunce!
Bunica s-a trezit foarte-foarte tulburată și, căutând în grajd, a găsit într-adevăr cărbunii și i-a aruncat. Curând după aceasta, s-a căsătorit cu bunicul. Când a încercat să găsească și oul, nu a reușit și nici nu a mai insistat. N-au dus-o rău din punct de vedere material, dar, cum strângeau o ulcică cu galbeni - cum era obiceiul, erau prădați de hoți, fiind nevoiți s-o ia de la capăt. Se pare că vrăjile au continuat, deoarece au fost încercați de multe necazuri. Din cei 14 copii, câțiva le-au murit în condiții ciudate, și cea mai lovită de soartă a fost fiica lor, Ioana Lazăr, al cărei logodnic a fost împușcat în regimentul unde era militar, fără a se afla vreodată motivul. De la această mătușă am aflat că era uneori "vizitată" de o entitate ciudată, la care câinele lătra în poartă, pentru ca apoi să se audă niște pași zgomotoși, ca și cum tălpile ar fi fost de metal (sau poate niște copite?); pașii înaintau spre intrarea casei pe un coridor de ciment și se opreau la diferite distanțe. O singură dată au ajuns până la intrare, s-a auzit deschizându-se ușa de la tindă și, în acea clipă, s-a produs un zgomot infernal, ca o pocnitură de trăsnet, după care... tăcere. Cei ai casei s-au adunat speriați și ochii le-au căzut pe icoana veche din sală, sub care ardea neîntrerupt o candelă. Nimic necurat nu s-a mai întâmplat de atunci. Mătușa mea s-a căsătorit mai târziu și a fost tot timpul o persoană demnă, credincioasă și milostivă.
VIRGINIA NICOLESCU - Galați
Om drag, la drum de seară
Mătușa mea, Margareta Melinte, sora cea mică a tatălui meu, dădea foarte bine în cărți. N-am să uit niciodată zilele de duminică, când, așezate pe veranda însorită a casei noastre din Călimănești, încerca să ne învețe și pe noi, nepoatele ei de-o șchioapă, taina cărților. Într-una din zilele acelea, a venit la ea o femeie care i-a spus, cu lacrimi în ochi: "Coană Margareto, fă-ți pomană cu mine și mă ajută! Bărbatul fiicei mele nu s-a întors din război, deși au trecut doi ani de la sfârșitul lui. Eu cred că a murit, Dumnezeu să îl ierte! Acum, s-a ivit un băiat bun, care o cere de nevastă, dar Ina nici nu vrea să audă. Tot îl mai plânge și își așteaptă bărbatul. Poate că, dacă îi spui dumneata, se răzgândește, că e tânără și are nevoie de un sprijin în casă". Mătușa Margareta a acceptat, Ina a venit la noi pe verandă și și-a întins singură cărțile. Apoi, mătușa i-a spus cu un ton hotărât: "Nu te mărita, fată dragă! De Paștele ăsta vei avea o bucurie neașteptată. Ai răbdare până atunci!". La câteva săptămâni, au venit Sărbătorile Paștelor. În ziua a doua, cine bate la ușa mătușii mele? Ina, maică-sa și un tânăr chipeș, ce se întorsese cu o seară în urmă din prizonierat: soțul Inei.
A. M. -Târgoviște