Părea o apariție dintr-o altă lume. Un chip alb, strălucind de o lumină lăuntrică, aureolat de părul și barba argintii, cu ochii albaștri, mereu adânciți în miezul sufletului. Umbla totdeauna desculț și cu capul descoperit, chiar dacă afară era viscol sau un ger de crăpau pietrele. Trecea încet pe stradă, cu totul afundat în rugăciune, pășind domol, plutind parcă pe fulgii care se roteau nebuni în vânt. Din când în când, intra în vreo brutărie și își așeza tălpile pline de gheață direct pe jăraticul din cuptor. Se strângeau atunci toți mușteriii să vadă cum de nu se arde lângă tăciunii aprinși. Nu s-a ars niciodată și nici picioarele nu i-au degerat. Nu s-a îmbolnăvit toată viața, pentru că se ruga. Din Psaltire, pe care o învățase pe dinafară și pe care o cânta încetișor, într-un soi de litanie, pe care o auzeau și trecătorii. Era îmbrăcat zdrențuros, dar totdeauna curat, în ițari albi, cu un cojoc veșnic peticit, pe sub care purta o cămașă albă, de cânepă. Psaltirea o avea mereu lipită de piept, dimpreună cu un toiag însemnat în vârf cu o cruce, moștenire a anilor cât fusese cioban în munți.
Greu de prins în tipare un om ca el! Un sfânt greu de prins în cuvinte sau canoane! A trăit ca un călugăr, deși nu a fost niciodată închinoviat într-o mânăstire, a avut o familie mare, cu cinci copii, deși a fost mai tot timpul în mijlocul lumii. Un veșnic peregrin, un suflet aprins, care a ars mereu și mereu, numai de iubirea pentru Hristos. Contemporanii îl vor fi înțeles prea puțin, dar de iubit l-au iubit așa cum iubești sufletele rare, pe care le admiri fără să le pricepi. Singurii care i-au pătruns taina au fost ucenicii săi. Și a avut mulți, de tot soiul, mireni și călugări, oameni de lume sau sihaștri. Pentru toți a fost o călăuză luminoasă către Hristos, despre care vorbea puțin, predicându-L direct, prin exemplul propriei vieți.
Un altfel de cioban
Deși astăzi este foarte cunoscut în Moldova, unde a trecut întru Domnul, Sfântul Gheorghe Lazăr, sau Moșul, cum îl numeau cei apropiați, a venit pe lume în anul 1846 și a crescut în Ardeal, la Șugag, pe culmile domoale ale Munților Șureanu, din care și-au luat zborul direct către cer și alți ciobani credincioși. A fost un prunc retras și cuminte. Încă din anii copilăriei, Dumnezeu i-a sădit în inimă dorul de rugăciune. Sătenii povesteau că de mic obișnuia să se retragă în pădure, unde îl găseau stând în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer. Mânca pe sponci și făcea întruna metanii. Dar, deși avea inima aprinsă după Hristos, nu a luat drumul călugăriei. Nici nu avea unde. În anii copilăriei sale, tot monahismul ardelean era praf și cenușă, distrus de tunurile stăpânirii austro-ungare. Așa că, atunci când i-a venit sorocul însurătorii, s-a căsătorit cu Pelaghia, o fată la fel de evlavioasă ca el.
Dar a doua zi după nuntă, Gheorghe a dispărut. L-au căutat rudele, a plecat după el soața cea tânără. Într-un târziu, l-au găsit în fundul grădinii. Stătea nemișcat, în genunchi, cu fața și mâinile întinse spre cer. Nu a îndrăznit nimeni să îl tulbure. Chipul lui strălucea în rugăciune, ca al unui sfânt.
Cinci copii a avut - Ioan, Vasile (care a murit de mic), Maria, Ana și Marta. I-a crescut departe de lume, într-o casă pe care a ridicat-o la câțiva kilometri de sat, aproape de munte. În anii aceștia, când se ostenea să își întrețină familia săracă din ciobănit, mintea-i era tot timpul la Dumnezeu. În singurătatea munților, citea mereu Psaltirea, până când a învățat-o pe de rost. Noaptea, când toți cei ai casei se odihneau, se retrăgea în codru și se ruga, după ce făcea sute de metanii. Așa i s-a legat sufletul de cer. Când grijile îi năpădeau pe nevastă și pe copii, pentru că erau săraci și amărâți, el își păstra zâmbetul pe obraz și le spunea neclintit: "Nu vă tulburați, dragii mei! Are grijă Dumnezeu să ne hrănească, numai să ne rugăm și să facem voia Lui".
Hagiu
Li se spunea hagii, pentru că merseseră în hagialâc și văzuseră Ierusalimul. Tălpile lor călcaseră pământul Țării Sfinte, așezându-se pe urmele pașilor lui Hristos. Supranumele îl purtau toată viața. Era la fel de important ca cel primit la botez, pentru că în vremea aceea, un drum până la Ierusalim era ca o nouă naștere. Plecau oameni simpli, abătuți de necazuri și încărcați de păcate și se întorceau prefăcuți dinlăuntru - hagii. Gheorghe va fi frământat pilda lor ani de-a rândul. Bani nu avea pentru a pleca în Cetatea Sfântă, dar nici ceilalți țărani din Șugag nu erau cu mult mai înstăriți decât el. Ce-i mâna era o chemare din suflet, o dorință aprinsă de a porni în pelerinaj, pe urmele Fiului Sfânt.
Cincisprezece ani a ascuns Gheorghe în inimă acest dor. Îl va fi purtat în rugăciunile lui de noapte, când se închidea singur în întunericul pădurii, îl va fi murmurat pe potecile munților, odată cu versurile Psaltirii pe care o purta mereu la piept. Într-un târziu, i-a vorbit Pelaghiei despre arderea lui, și ea, credincioasă și înțeleaptă, l-a înțeles și l-a lăsat să pornească la drum. A plecat împreună cu alți țărani de la el, din Șugag. Până la Constanța au mers pe jos cale lungă, apoi s-au urcat pe un vapor care i-a lăsat la Ierusalim.
Dacă Gheorghe a purtat toată viața dorul rugăciunii în el, apoi Țara Sfântă i l-a împlinit pe deplin. Mormântul din care se ridicase Hristos, Golgota udată de sângele sfânt, piatra ungerii... nu erau locuri, ci porți larg deschise, prin care lumea de dincolo năvălea în inima ciobanului din Șugag. A fost îndeajuns să le sărute înfiorat, pentru ca Hristos să îi stăpânească făptura pentru toată viața pe care o mai avea. Plângea întruna și se ruga. Mergea de trei ori pe zi la Mormântul Sfânt. Noaptea și-o petrecea în privegheri, rugându-se cu mâinile ridicate la cer, iar ziua cerceta bisericile Ierusalimului. În starea aceasta de beatitudine și de har, a cercetat un pustnic vestit, care trăia în peștera Sfântului Xenofont. Când a ajuns la el, sihastrul tocmai hrănea un leu. I-a spus lui Gheorghe pe nume, fără să îl fi cunoscut, sfătuindu-l să nu plece de îndată din Țara Sfântă. Să se închine și la mânăstirile încă necercetate, iar apoi să se întoarcă la peșteră, după sfat. Gheorghe a făcut întocmai. Când a revenit, pustnicul i-a cerut o nevoință aspră și grea, care să-i limpezească drumul pe care avea să îl urmeze: să se retragă în pustie și să postească patruzeci de zile doar cu apă și pâine. Gheorghe l-a ascultat. În arșița zilei și în frigul nopții, departe de orice făptură, s-a afundat în pustiul Iudeei, dăruit întru totul lui Dumnezeu. A fost încercat de nenumărate ispite, venite de la demonii care voiau să îl abată din drum, dar le-a biruit cu rugăciunile lui de foc. Într-una din zile, ca din senin, încălțările și cușma i-au dispărut ca prin farmec. În altă zi, a rămas fără pâine, dar s-a hrănit cu rădăcini. N-a dat înapoi nicio clipă, hotărât să-și termine nevoința cu orice preț. Când s-a întors la pustnic, era doar o umbră de om, luminată pe dinăuntru de rugăciune. "Frate Gheorghe", i-a spus pustnicul cel bătrân, "Duhul Sfânt mi-a descoperit că nu ești chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoință mai înaltă decât a unui monah. Vei umbla din loc în loc în rugăciune și multă lipsă și vei avea mintea mereu la Dumnezeu. El va fi tot timpul cu tine. Stăruiește în rugăciune. Asta este regula vieții tale".
Peregrin
Trei ani. Atât au durat peregrinările ciobanului Gheorghe începute în Țara Sfântă și sfârșite în Muntele Athos. Când s-a întors acasă cu aceleași haine cu care plecase, cojocul și cămașa erau atât de zdrențuite, încât copila lui cea mică a crezut că e un cerșetor. S-au strâns neamurile, i-au adus haine, dar nu a vrut să le primească: "Mulțumesc drăguță, dar eu nu mai am nevoie de nimic. Dați-le săracilor". Venise acasă, dar nu își mai găsea locul. Ierusalimul îl desprinsese de rostul lui pământesc. Nu era călugăr, nici nu avea să fie vreodată, așa cum îi spusese sihastrul, dar nici la vechea lui rânduială nu se mai putea întoarce. Așa că și-a rânduit casa și familia și a plecat din nou. "Pelaghia, eu nu mai pot trăi în Șugag, mă duc printre străini să îi slujesc lui Dumnezeu". "Du-te, Gheorghe. Ține calea pe care ai apucat-o și mai vină pe-acasă din când în când".
Așa a-nceput Gheorghe să umble din sat în sat oprindu-se la câte o biserică, unde auzise că slujește un părinte înduhovnicit. Dacă preotul îi îngăduia să se roage peste noapte înăuntrul, rămânea. Nu dormea niciodată în casele oamenilor, numai în curtea bisericilor, în șură sau afară, pe câmp. Noaptea și-o petrecea toată în rugăciune, mereu cu mâinile ridicate la cer. Petrecea așa câteva zile, apoi se pornea spre celălalt sat sau spre vreo mânăstire. Pe acasă nu trecea decât o dată pe an, și atunci ca să le dea femeii și copiilor banii cu care îl mai miluiau, câteodată, creștinii, cerându-i să îi pomenească în rugăciuni. Curăția lui Gheorghe îi atrăgea. Ceva din focul său lăuntric răzbătea în afară, și lumea simțea că are de-a face cu un om dăruit cu totul lui Dumnezeu. Încet-încet, a prins să aibă renume, și oamenii îl căutau ca pe-un sfânt.
Minunile
Moșul Gheorghe Lazăr era tăcut. Arareori, atunci când era rugat, dădea un cuvânt de învățătură. Așa s-a întâmplat odată la Târgu Neamț, când câțiva țărani l-au suit într-o căruță și l-au rugat să predice, chiar în ziua când se ținea iarmarocul. Blând și supus, moșul a primit, iar în ziua aia nimeni nu a mai vândut nimic. Toată suflarea s-a strâns să îl audă pe pelerinul cel sfânt. În timp ce vorbea de Hristos, au venit la el câțiva evrei. Aveau un mare necaz, o fată de-a lor nu putea să nască, iar doctorul le spusese că nu mai are mult de trăit - va muri împreună cu pruncul cel nenăscut din ea. "Drăguță, vă botezați dacă trăiește?", le-a spus moșul. "Ne botezăm toți, că numai pe ea o avem". "No, nu moare până vin eu". A gătat predica și a mers la evrei acasă. Nu a apucat să intre, a strigat doar din ușă, cu puterea lui de a înmuia cuvintele în Duh Sfânt: "Deschide-te, cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!". Și a născut biata evreică un băiețel, pe care l-a botezat Gheorghe, după numele binefăcătorului său. Și s-au mai botezat atunci cinci familii de evrei, uluiți de puterea credinței moșului, care oprise moartea.
O altă întâmplare, istorisită de ucenicii săi, s-a petrecut pe când Moș Gheorghe Lazăr mergea cu trenul. Când s-a apropiat de Piatra-Olt, i-a spus conductorului: "No, drăguță, oprește oleacă aici, pentru că trebuie să iau o carte de la cineva". "Moșule, nu oprim noi trenul pentru cartea dumitale. Oprim numai dacă sunt oameni de luat din haltă". Dar când au ajuns în gară, locomotiva s-a oprit de la sine. Au crezut că s-a stricat, dar după ce Moș Gheorghe s-a urcat din nou cu cartea în mână, locomotiva a pornit din nou, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Plecarea
În preajma anului 1895, pe străzile din Piatra Neamț a apărut un bărbat îmbrăcat sărăcăcios, cu un cojoc peticit, cămașă albă și ițari. Era Moș Gheorghe Lazăr. Părintele paroh al bisericii ridicate de Sfântul Ștefan cel Mare îi dăduse în turnul clopotniței o cămăruță din piatră goală, fără pat și neîncălzită, dimpreună cu cheia sfântului lăcaș. Pentru pelerinul ostenit de drum a fost un dar ceresc. Așa că s-a oprit din peregrinări. Mai pleca, când și când, pe la ucenicii din mânăstiri, dar fără a zăbovi. Grosul zilelor și-l petrecea rugându-se prin păduri, iar când cobora la mânăstire, le spunea călugărilor, topit de o fericire lăuntrică: "Azi am fost în cer".
La Piatra Neamț, zilele sale semănau una cu alta, ca boabele înșirate pe ața de metanie. Se trezea în zori, foarte devreme, și după ce își spunea rugăciunile, își punea Psaltirea în sân și pleca prin târg. Pășea încet, cu sfială, cântând psalmii, într-o tânguire lină, pe care o auzea oricine se apropia de el. "Acum să începem drăguțele de rugăciuni ale catismei întâi", spunea ca pentru sine și pornea să psalmodieze. Era ceva duios în litania lui, un dor de Dumnezeu care le înmuia inima celor care-l ascultau. Încet-încet, așezarea de la poalele munților Neamțului s-a obișnuit cu Gheorghe și îl privea cu venerație. Se spune că pe unde venea el, câinii încetau din lătrat, iar copiii își lăsau joaca. "Trece Moș Gheorghe!", spuneau femeile, venind degrabă să îi atingă cojocul și să îi dea un ban, ca să fie pomenite împreună cu tot neamul lor. Dacă îi dădeai mai mult de un leu, ți-i dădea înapoi. Alene, fără să își întrerupă ruga, moșul îi cerceta pe cei apropiați sau pe cei aflați în nevoie. După ce termina de rostit toată Psaltirea, niciodată mai devreme, trecea pe la brutăria orașului, iar din banii primiți de pomană, cumpăra întotdeauna un sac de pâine și pleca cu el spre turnul unde își avea chilia. Acolo îl așteptau înșirați pe două rânduri, o mulțime de amărâți. Împărțea tot ce primise, păstrându-și pentru sine doar un codru de pâine. Apoi stătea de vorbă cu cei care doreau un sfat de la el, după care urca în turn și își mânca bucata de pâine. Odată cu apusul soarelui, ațipea două-trei ceasuri, iar înainte de miezul nopții, se scula, cobora din turn și se încuia în biserică. Acolo înlemnea în rugăciune, timp de trei ceasuri. Își scotea la urmă cojocul și făcea metanii, pomenindu-i pe toți cei pe care îi întâlnise în drumul său. Spre zori, făcea câte o metanie pentru fiecare sfânt din calendar, iar când se crăpa de ziuă, urca la el în chilie și mai ațipea un ceas. A ținut rânduiala aceasta douăzeci de ani încheiați. Uneori, târgoveții îl întrebau, mai în șagă, mai în serios, când va părăsi această lume, iar Moș Gheorghe le răspundea că va pleca atunci când va fi o mare sărbătoare și se vor învrăjbi popoarele. "La moartea mea o să tragă clopotele din toată țara!" le mai zicea, iar ei credeau că glumește. Pe 15 august 1916, clopotarul bisericii a urcat grăbit în turn să sune pentru mobilizarea generală: în România începea primul război mondial. În chilia sa, Moș Gheorghe Lazăr zăcea fără suflare. Profeția se împlinise.
La înmormântarea lui au slujit 50 de preoți și au venit zeci de mii de credincioși. Nenumărați ucenici i-au dus după moarte mai departe rânduiala. Biserica știe mulți "moși" care i-au călcat pe urme, trăind aidoma povățuitorului lor, desculți și cu capul descoperit, fie arșiță, fie ger. Un șir de țărani simpli și credincioși, al căror singur dor a fost acela să fie mântuiți de Hristos.