Premiera începutului de stagiune la Opera Națională din București aduce în scenă capodopera "Don Giovanni" de Mozart, sub semnătura marelui regizor Andrei Șerban. Jucată pentru prima dată la Viena, în 1788, opera lui Mozart a fost "rescrisă" într-o viziune modernă, cu decoruri și costume contemporane și cu un mesaj cât se poate de actual: libertatea erotică, dorința bărbatului "macho", de astăzi, de a seduce și de a se bucura de jocul iubirii, la fel ca Don Giovanni al lui Mozart: devoratorul de aventuri erotice, înfometatul de dragoste senzuală, carnală, cuceritorul cu liste lungi de femei seduse și abandonate. Intriga este, așadar, ușor de adus în zilele noastre, dacă ne gândim că acum bărbații cuceresc femei pe site-uri de întâlniri, aruncând în spațiul virtual aceleași mreje ale minciunilor și promisiunilor deșarte pentru a-și atrage, apoi, victimele în aventuri de-o noapte, detestând visceral expresia "relație pe termen lung"!
Dar cine este, de fapt, Don Giovanni? Cât ne ajută el să înțelegem din misterul relațiilor de cuplu, ale regulilor după care funcționează dragostea dintre un bărbat și o femeie în relațiile întemeiate pe forța vitală a dragostei trupești? În montarea "Don Giovanni" a lui Andrei Șerban sarabanda de cupluri care se fac, desfac, refac, mânate de speranțe deșarte, fiecare căutând, fără noroc, idealul în celălalt, umplu scena cu o forță vitală care îl buimăcește pe spectator. Interpreții sunt animați de un suflu vulcanic, pe care nu-l bănuiai la niște cântăreți de operă, ce pun la bătaie nu numai vocile, ci și gesturi explicite, proprii actorilor versați de teatru dramatic, totul pentru a reda frenetica energie erotică a personajului central. Aici e magia lui Andrei Șerban, care a impus această vigoare în construirea personajelor - din tușe groase, din culori păstoase, pregnante, strălucitoare, vibrând de energie!
"Viva la liberta!" - visul omului de-a fi liber
- Domnule Andrei Șerban, în mod paradoxal spectacolul dvs. cu "Don Giovanni" de Mozart nu pare a condamna personajul central, atât de urât de cei din jur, pentru lipsa de scrupule cu care seduce și abandonează toate femeile care-i ies în cale. De unde această viziune tolerantă?
- De fapt, Mozart însuși a avut o anume compasiune pentru personajul său, pe care, inițial, nu a vrut să-l sortească morții. Dar, la îndemnul Bisericii și al cenzurii vieneze, care a găsit drept scandaloasă lipsa unei concluzii moralizatoare și a unui deznodământ ce ar trebui să pedepsească imoralitatea și erotismul, cerând chiar interzicerea operei în capitala imperială, libretistul Lorenzo Da Ponte l-a dat morții pe bietul Don Giovanni. Noi jucăm integral opera, nu am tăiat absolut nimic, cântăm toate ariile, toate duetele și epilogul, dar facem altceva decât alte montări au făcut-o. Adică, aducem în atenția celor ce privesc spectacolul nostru ideea că Don Giovanni este un personaj misterios și complex, care reprezintă o forță vitală, o forță a vieții, care vrea să se bucure de libertate și pretinde acest lucru și de la societatea încorsetată de tabu-uri și ipocrizie. Această faimoasă arie pe care el o cântă, "Viva la liberta", este ceva care te cutremură, pentru că, într-adevăr, simți că ceea ce individul uman vrea de la viață este să fie liber. Fiecare avem această dorință, mai mult sau mai puțin exprimată. Ce înseamnă să fii liber? Să nu fii constrâns de nimic, să fii liber de orice morală, de orice restricție socială sau religioasă, să fii cu adevărat liber, să fii chiar liber să alegi erotismul în locul iubirii, fără să fii anatemizat pentru asta. Don Giovanni își asumă libertatea de a alege pentru sine, pentru viața sa, luându-și chiar libertatea de a-și sfida propria moarte. Ei bine, da: Giovanni e liber! E liber și să păcătuiască, e liber să vâneze plăcerea, dar e liber și să dea ceva din energia și libertatea lui celorlalți, forță vitală, îndeosebi femeilor pe care le seduce. Evident că ele sunt niște victime ale sale, pentru că el le uită pe fiecare, pe rând, și vrea mereu noi și noi aventuri. Dar, în același timp, sunt convins că el caută ceva, că fiecare aventură a lui este mai mult decât atât, el caută idealul feminin, perfecțiunea, frumusețea și, paradoxal, caută chiar un semn al Creatorului, al lui Dumnezeu. De aceea eu spun că noi, cei care privim zbaterea lui Don Giovanni și moartea lui, ar trebui să simțim ceva compasiune pentru el. Cât de puțină! Pentru că, într-un fel, există ceva foarte pur în el, acea dorință de a fi liber, acea sinceritate cu care își afirmă dorințele, pentru că el niciodată nu minte în legătură cu ceea ce este. El e singurul care nu minte, când toți în jurul lui mint, se prefac, au masca ipocriziei pe față, toate femeile vor să-l posede, să-i înlănțuie spiritul, să-l aibă fiecare doar pentru ea, și pentru asta sunt capabile de orice răzbunare. Pentru că fiecăreia dintre ele, când i-a aparținut, el i-a dat ceva unic, și nu doar sexual, ci ceva mai mult decât atât, acea beție a libertății, acea senzație de vertij, că pot orice alături de el, că au o forță și o vitalitate amețitoare. E ceva ce ține de transcendent, de aceea ele îl vor cu disperare și sunt în stare de orice pentru a-l avea, pentru că știu că fără el nu mai simt acea forță care le umple de viață. Și atunci, pentru că nu-l pot avea, îl sufocă, încet-încet, îl condamnă în cor, solidare și feministe, la dispariția fizică. Din perspectiva feministă, Giovanni e, într-adevăr, un macho de neiertat, care profită, abuzează și trădează încrederea victimelor sale, fără să fie tulburat de conștiința morală. Subiectul a rămas până în ziua de astăzi dacă nu periculos (ca atunci când opera și-a avut debutul) cel puțin controversat. Totuși, eu nu pot să cred că Mozart și-ar fi pierdut timpul să compună o operă despre un ticălos obișnuit. Dimpotrivă, sunt convins că Mozart avea o simpatie profundă pentru Don Giovanni. Mozart iubea și el viața, iubea femeile, și i-a împrumutat personajului său din energia vitală proprie, din setea de a atinge inaccesibilul. Mozart a trăit cu intensitate și a compus "Don Giovanni" cu o pasiune febrilă, și, în același timp, cu un sens profund și înduioșător al tragediei umane.
"Mulți doresc să fiu pus la stâlpul infamiei pentru viziunile mele moderne"
- Cum s-a născut proiectul dvs. cu "Don Giovanni"?
- În urmă cu mai bine de un an, i-am spus lui Beatrice Rancea, directoarea interimară a operei bucureștene, că aș vrea să lucrez ceva cu totul nou în România, ceva ce nu am făcut niciodată în altă parte a lumii. Deși în tinerețe montasem "Flautul fermecat", tot de Mozart, am avut mereu o reținere în a aborda "Don Giovanni", dar acum am simțit că pot să-l fac, așa că i-am avansat această propunere. Îmi aleg temele într-un fel irațional, dintr-o atracție instinctuală față de un subiect sau față de altul, pe care nu-l înțeleg foarte clar de la început. Aș spune că după aproape cinci decenii de lucru în teatru, am mai multe întrebări decât răspunsuri și socot că asta îți dă o stare de creativitate mai intensă decât atunci când crezi că ai toate răspunsurile. Mi s-a părut că acum a sosit momentul pentru a mă apropia de "Don Giovanni" și de a-l înțelege pe de-a-ntregul, sau, cel puțin, la nivelul de cunoaștere pe care îl avem noi acum, în epoca contemporană, căci generațiile viitoare vor descifra, cu siguranță, alte noi înțelesuri. La finalul secolului al XVIII-lea, atunci când a avut loc premiera acestei opere (1787 la Praga, 1788 la Viena) Mozart a făcut un contract cu spectatorii acelui timp, compunând pentru ei. Dar spectatorii de atunci nu mai există astăzi, și atunci, reprezentând opera lui Mozart în fața publicului contemporan, noi trebuie să facem un nou contract, cu spectatorii de astăzi, din secolul XXI. Cum să transpui povestea lui Don Giovanni pentru oamenii care trăiesc acum, în special pentru tinerii de azi, pentru mentalitatea lor? E imposibil pentru mine să fac o montare clasică, e ca și cum aș reprezenta ceva mort deja, ca și cum eu nu aș mai avea nimic de spus, din perspectiva celor aproape două secole și jumătate care au trecut, după ce creatorul operei a pus punctul final partiturii sale. Ar fi o minciună! "Dar de ce nu clasic?" se întreabă toți criticii mei (vorbesc de cronicarii muzicali români), care adoră să mă pună la stâlpul infamiei, pentru viziunea mea modernă și pentru că nu ader la formulele tradiționale de reprezentare. Dacă am juca această operă ca în secolul XVIII, în care iadul se deschide, apar flăcări și balauri cu limbi de foc din podeaua scenei și-l înghit pe Don Giovanni, cred că lumea din sală s-ar prăpădi de râs, ar fi mai ridicol ca un desen animat pentru copii. Eu am ales să-l ucid cu un foc de pistol: mai veridic pentru zilele noastre. I-am îmbrăcat pe artiști cu haine de mall sau de club și le-am cerut să interpreteze cu toată convingerea, ca și cum lor și acum li se întâmplă toate scenele de pasiune, de trădare. Eu nu cred în convenție, de aceea am ales să fac ceva care să fie adevărat pentru noi, cei de azi, dar în același timp să nu trădăm opera, să-i păstrăm înțelesul pe care autorul l-a avut în minte atunci când a compus-o. Și eu cred că nu l-am trădat pe Mozart! Mi-am asumat această viziune, acest risc, cu sentimentul unui salt cu parașuta. Am sărit, cu sentimentul că fac un lucru bun! Un regizor trebuie să îi facă pe spectatori să retrăiască experiența gândită de compozitor în opera sa. "Don Giovanni" nu este o creație statică, dimpotrivă, e în continuă mișcare și necesită interpretări mereu noi, care să vibreze în prezent. Nicio versiune nu poate distruge opera! Don Giovanni va trăi etern, iar generațiile viitoare vor descoperi ceva cu totul nou, vor înțelege mai mult și se vor manifesta și ei în felul lor. Sperăm că și spectacolul nostru își va face această datorie, pentru că arta are menirea - nu de a schimba lumea, ci de a ne pune în față mereu o oglindă în care să vedem realitatea așa cum e ea, necosmetizată de convențiile sociale și religioase.
"Prefer să lucrez cu tinerii"
- Cum a fost să lucrați cu tineri - neînvățați, am spune, în tainele jocului actoricesc, chiar dacă ei sunt, din punct de vedere al artei vocale, mari talente?
- Prefer să lucrez cu tinerii, în general, și în teatru, și în operă, pentru că ei sunt mai maleabili, mai deschiși, mai lipsiți de inerție. Cei din distribuția spectacolului au fost extraordinar de deschiși și fericiți că încearcă lucruri noi. A fost o muncă în comun bazată pe un frumos sentiment de prietenie și înțelegere, cu multă răbdare și delicatețe, de ambele părți, cu atenție constantă pentru fiecare detaliu. Și dacă sunt mândru de ceva, atunci lucrul acesta este că am reușit, cu foarte mult efort, și din partea mea, și din partea lor, să curățăm multe din manierismele pe care un cântăreț de operă, din păcate, le acumulează în timpul carierei sale: de pildă, să-și miște brațele în mod artificios, să se prefacă cum că s-ar uita la partener, dar, de fapt, nu face asta, că trăiește rolul, dar de fapt nu se implică prea tare... De aceea, cred că acești tineri soliști români au fost inspirați și au avut curajul să facă ceea ce de obicei nu fac: interpretează ca niște mari actori de teatru, fiind atenți și să cânte, exact în tempo cu dirijorul și orchestra, ceea ce este un lucru foarte rar! Mă bucur că am mizat pe ei în viziunea mea asupra spectacolului și cred că nu am greșit pentru că, iată, după premieră, la începutul stagiunii acesteia, deja cererea de bilete pentru spectacolul nostru este foarte mare. Este un spectacol modern, și directoarea operei, Beatrice Rancea, este, de asemenea, convinsă că formula noastră regizorală va aduce în sală foarte mulți tineri, pe lângă fidelii iubitori de operă, ceea ce înseamnă că prin ei, genul liric are un viitor optimist.
În vipiile Bucureștiului
- Cum s-au scurs zilele verii dumneavoastră de lucru în București, dinaintea premierei?
- Pentru spectacolul acesta am avut un ritm de lucru foarte intens, mai ales pe parcursul lunilor iulie și august, și nici măcar nu știu cum a trecut vara, pentru că am stat mai mult închis în operă. A fost dificil și pentru că, odată ce am avut clar în minte cum va fi spectacolul, împreună cu directoarea Beatrice Rancea, ne-am întrebat cine va sprijini acest proiect, de unde vor veni banii? A fost o situație cel puțin bizară, pentru că fostul ministru al Culturii a rămas complet mut, și la numele "Mozart", și la numele meu, cu alte cuvinte, nu l-a interesat deloc proiectul nostru. Dar Beatrice și-a pus la bătaie recunoscutele sale capacități manageriale, și cu ajutorul primăriei sectorului cinci, în aria căreia se află instituția operei, am scos-o la capăt. Pe urmă, toată echipa de interpreți a acceptat să se adapteze programului meu de vacanță universitară de peste vară, renunțând la concediu și rămânând în București, pentru a pregăti acest spectacol, în condiții extreme de temperatură, dar și de suspans în privința banilor necesari, care veneau în tranșe și întârziau fiecare etapă. În sală era o atmosferă proprie mai degrabă unei saune decât unui teatru de operă, pentru că nu există aer condiționat și, în aceste condiții, era extrem de dificil pentru interpreți să cânte sub luminile foarte puternice și căldura emisă de reflectoare. Așadar, cu mari sacrificii din partea tuturor, am lucrat această producție. În puținele zile libere pe care le-am avut, am mers să-mi vizitez copiii și familia din Germania (din păcate, nu mai am rude în România). În rest, ca să mă reîncarc cu energie, îmi place să înot, să merg pe jos cât se poate de mult, să-mi fac dimineața devreme exercițiile de yoga, de Tai Chi, de meditație - ceea ce mă ajută să fiu în formă și să mă concentrez de-a lungul zilei de repetiții. Serile studiez texte, scriu sau, când sunt la New York, mă documentez la bibliotecă, sau la Metropolitan Art Center, în legătură cu viitoarele montări.
- Ce alte producții aveți în vedere pentru scenele românești?
- Împreună cu Beatrice Rancea ne gândim de multă vreme la spectacolul "Indiile galante", al lui Rameau, pe care l-am pus și la Paris, dar și la opera din Iași, unde mulți bucureșteni veneau în excursii culturale ca să îl vadă, dorindu-și să îl aibă și în repertoriul operei din Capitală. Și vom face lucrul acesta de îndată ce ne va ajuta cu fondurile necesare Ministerul Culturii, în subordinea căruia se află prima scenă lirică a țării.
Notă biografică
Andrei Șerban s-a născut în București, în ziua solstițiului de vară, 21 iunie 1943. Tatăl său, Mihai George Visarion Șerban, cu rădăcini într-o veche familie românească din Chioar, studiase Dreptul la Leipzig, fusese director al Băncii Regale și apropiat al lui Iuliu Maniu. După venirea comuniștilor, dat afară din avocatură, este constrâns să lucreze ca fotograf, dar își împlinește astfel un vis din copilărie, de aplecare spre arte. Mama, Elpis, profesoară de limba română, provenea dintr-o familie de negustori greci din Tulcea. Copilul Andrei Șerban se amuza făcând teatru cu marionete confecționate de el sau dirijând în oglindă simfonii imaginare, așa cum îl văzuse pe dirijorul celebru Arturo Toscanini, pe care îl admira enorm și neștiind că asta îl va aduce foarte aproape de scena lirică, devenind unul din cei mai mari regizori de operă. Îi plăceau istoria și latina, recita, incantând ca pe niște descântece, versuri din Ovidiu, experimenta uimit puterea vibrațională a cuvintelor, căuta tot timpul să construiască alte realități, de aceea științele exacte, cifrele i se păreau lipsite de căldură și de emoție, așa cum mărturisea el mai târziu. Deși tatăl său l-a îndreptat spre Litere sau Filosofie, Andrei Șerban a dat examen la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, studiind întâi Actoria la clasa lui Ion Finteșteanu și Sanda Manu, îndreptându-se apoi spre regie, sub îndrumarea lui Radu Penciulescu. A debutat la Piatra Neamț, la Teatrul Tineretului, și s-a întors în București, remarcându-se cu montarea tragediei shakespeariene "Iulius Cezar", la teatrul Bulandra. În 1969, a plecat cu o bursă "Ford" la New York. După doi ani petrecuți în compania vârfurilor avangardei teatrale newyorkeze și după ucenicia pe lângă Peter Brook la Paris, într-un moment de cumpănă, după o discuție cu Radu Beligan, care-i spusese: "Stai pe lângă cei mari, nu veni acasă!", aflat în aeroportul din Amsterdam, Andrei Șerban a luat avionul spre America, nu spre România. A montat apoi spectacole care au făcut istorie în teatru, precum "Trilogia greacă", "Medeea" (de la teatrul "La Mama"), "Electra" (la Sainte-Chapelle din Paris), "Neguțătorul din Veneția" (la Comedia Franceză), "Livada cu vișini" (la Lincoln Center din New York), dar și spectacole de operă, pe cele mai importante scene ale lumii, precum Covent Garden din Londra și Opera din Viena, în spectacolele lui apărând mari personalități ale scenei internaționale, ca Meryl Streep, Diane Lane, Christopher Reeve, Christopher Walken, sau cântăreți de operă precum Placido Domingo. A revenit în România, după evenimentele din decembrie 1989, ca director general al Teatrului Național din București, la invitația lui Andrei Pleșu, pe atunci ministru al Culturii, poziție din care a încercat să facă schimbări radicale de mentalitate în teatrul românesc. Trăiește la New York, unde este profesor la "Columbia University of Arts", călătorește foarte mult, pentru a monta producții de teatru și de operă în toată lumea, libertate căreia i-a sacrificat prezența alături de familie. E căsătorit cu Alexandra Plattenberg, dintr-o veche familie aristocrată germană, pe care a cunoscut-o la premiera unei opere pe care a montat-o la Geneva. Au doi fii împreună, pe Nicolas (specialist în Business) și pe Antony (a studiat Dreptul).
Foto: MEDIAFAX, AGERPRES, PAUL BUCIUTA