Biserica e nouă. În amiaza de toamnă, razele soarelui intră cuminți prin ferestrele înalte și mari și se așează tăcute pe scaunele goale, ca în fața unei liturghii neoficiate. Îmbrățișată astfel, pe dinăuntru, biserica pare clădită din lumină. La fel de luminos ca și ea, părintele Marius Custelcean vorbește despre liniște, despre încredere, despre sentimentul de siguranță pe care doar credința ni-l poate da. Vorbele lui au greutatea vieții. Drumul spre preoție a început prin înălțarea unei biserici, într-un sat unde nu existase vreodată lăcaș de închinăciune, iar oamenii flămânziseră, așteptând să-l întâlnească pe Dumnezeu, într-o casă a lui.
Prima biserică
"Încă de copil am fost atras de biserică, de tradiții, de tot ce înseamnă evenimentele legate de viața oamenilor. După ce am absolvit Seminarul Teologic la Alba Iulia și Facultatea de Teologie la Sibiu, am ajuns preot în satul Valea Lungă, din județul Sibiu, la doar câțiva kilometri de Mediaș. E o parohie micuță, sunt doar vreo 80 de familii în sat. Aici nu a fost niciodată biserică. Oamenii mergeau în satele învecinate, la Păucea sau la Dârlos, erau, așa, cumva, ai nimănui, și și-au dorit tare mult să aibă o biserică a lor, un preot al lor, să-i afle sărbătorile acasă, în satul lor. În viață sunt multe de făcut, nu putem să le facem pe toate, dar să nu uităm de lucrurile importante, căci riscăm să rămânem cu lucrurile mici. Să lăsăm în urmă ceva. Să punem temelie unui lucru cu rost.
Păstrez în suflet amintirile preoției mele acolo. La început, într-una dintre încăperile școlii, am amenajat o capelă. Era frumoasă, intimă și curată. După o vreme, am primit un teren din partea Primăriei Mediaș, la intrarea în sat, chiar lângă liziera pădurii. Am sfințit locul în 2001, iar până în 2005 am reușit să ridicăm și biserica. Bisericuța este din lemn, într-o vară a fost gata. Apoi niște pictori din Cluj i-au făcut pictura interioară, iar în 2012, am sfințit-o. E tare frumoasă și mi-e tare dragă. Mă bucur că am reușit să o facem. Preotul care a venit după mine nu a găsit o biserică goală, ci și pe credincioșii ce vin în ea ca să-și plece genunchii și să se închine lângă pădure și, poate, mai lângă Dumnezeu. Cred că oamenii aceia și-au găsit liniștea credinței după care tânjeau. M-am despărțit greu de ei, după 16 ani petrecuți împreună. Acolo, la Valea Lungă, am avut niște trăiri deosebite în tot ce înseamnă preoția, dar și în ce privește legătura cu oamenii. Cred că noi suntem ceea ce ne dorim să devenim, iar un om adevărat dăinuiește peste timp prin acțiuni și gânduri. Bisericuța aceea de lemn s-a născut mai întâi în sufletele noastre. Și acolo va și rămâne, mereu".
Luminători de valori
În anul 2015, părintele Marius Custelcean și-a susținut, la Academia de Poliție "Al.I. Cuza" din București, teza de doctorat, abordând un subiect surprinzător: "Biserica - factor de ordine și siguranță publică", pe care a așezat-o, ulterior, în paginile unei cărți.
- Părinte Custelcean, chiar credeți că biserica, înțeleasă ca stare, ca trăire spirituală, și nu ca instituție publică, poate să restabilească ordinea într-o comunitate?
- Am subliniat în paginile cărții mele cât de important este rolul bisericii și al preotului într-o comunitate, în aceste timpuri în care toate instituțiile statului de drept se află în criză, vremuri neliniștite, în care chiar și încrederea în biserică a scăzut. Se simte iarăși nevoia unor "luminători ai poporului", ca în trecut. Niște susținători ai valorilor. Valorile sunt cele care, până la urmă, ne definesc pe noi și viața de zi cu zi. Ele trebuie redescoperite și apărate. Se pot numi valori creștine, fiind vorba de viața noastră de creștini, dar pot fi și valori sociale, naționale, patrimoniale, europene sau mondiale. Am căutat să definesc și să leg partea de slujire bisericească de un domeniu laic, dar care ne privește pe toți: ordinea publică. Tangențial, am atins cele două domenii, foarte interesante, pe care eu le-am constatat în biserică, prin slujire, prin legăturile cu credincioșii mei: am constatat că, dincolo de veșminte și de încadrarea liturgică, firească, rolul preotului trece, prin toate activitățile sale, dincolo de ușa bisericii, ajungând în viața socială.
- Care ar fi arma lui?
- Am făcut referire la cele zece porunci ce ne-au parvenit pe filiera Vechiului Testament. Într-un anumit fel, m-am gândit că, în acele vremuri, dar și în cele pe care le trăim, cele zece porunci reprezintă un pilon foarte important în ceea ce înseamnă viața de zi cu zi. Sunt atât de temeinice și de actuale! Recitindu-le, reexplicându-le și valorificându-le la orice nivel, la școală, la nivel liturgic, la biserică, fiecare din cele zece porunci are o nișă specială, căreia i se adresează, desigur, la nivelul societății de acum. Am considerat că biserica, pe lângă rolul său liturgic - de a împărtăși cele șapte taine credincioșilor -, cu toate slujbele și pastorația, se întinde și în viața socială concretă, iar preotul, prin activitatea sa, poate să fie și, cu siguranță, este, un factor de stabilitate în comunitatea în care slujește, indiferent de dimensiunea acesteia. Preotul, aflat în biserică și în afara sa, poate să răspundă multor așteptări ale societății și ale comunității. Pentru că spunem și simțim și mărturisim cu credință că biserica este, cum a și spus Mântuitorul, stâlpul și temelia adevărului, instituția care ne ajută să înțelegem cu adevărat valențele vieții noastre, atât cele sociale, cât și tot ceea ce ține de partea sufletească.
O familie de lumânări
- Care sunt, la ora actuală, cele mai des întâlnite probleme cu care se confruntă credincioșii, și în legătură cu care vă solicită ajutorul?
- Cel mai grav pare a fi fenomenul acesta al migrației. Foarte multe familii se confruntă cu probleme deosebit de delicate în viața lor, a copiilor, a soților care trăiesc separați. Se ajunge foarte des la divorț din cauza contextului actual. Este foarte importantă oportunitatea preotului de a interveni, de a fi un factor de stabilitate în sânul acestor familii. În lumea dezbinată în care trăim, biserica încheagă ideea de unitate și caută să ne adune. De Paști, de exemplu, e tare frumos când îi vedem pe cei veniți acasă din lumea largă, că vin cu toții la biserică, cu lumânări aprinse. În această lumină a lumânărilor, vedem bucuria de a se afla într-o unitate unii cu alții. Sunt mii de lumânări în jurul bisericilor și tot atâtea speranțe și suflete deschise să primească, cu adevărat, Lumina. Pentru că avem cu toții nevoie de lumină și de înțelegerea corectă a tot ceea ce trăim, într-o lume așa de diversă, cu atâtea riscuri și provocări la adresa securității noastre personale, a securității sociale și colective.
- Care ar fi calea acestui demers, nu chiar simplu?
- "Mergi la casa ta și povestește cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu!", spune Mântuitorul. Este un cuvânt cât o lumină. Este important să afirmăm cât mai mult relația pe care o avem cu Dumnezeu! Fiecare om care a trăit o experiență, care a reușit să se apropie de Dumnezeu și a simțit binefacerile credinței lui, să iasă și să spună, pentru că și noi, ceilalți, suntem niște învățăcei, niște ucenici și putem să învățăm ceva din experiențele altora. În cele duhovnicești totdeauna există o măsură pe care putem s-o atingem. De aceea, fiecare an, fiecare clipă, fiecare anotimp, fiecare sărbătoare vine cu ceva în plus, cu experiențe în plus, în care ne dăm seama de unele aspecte, pe care încercăm să le deslușim, să ajungem în miezul problemei. Al celei sufletești, în primul rând, dar și analizată în context social. De exemplu, la școală, dacă un elev greșește, dacă manifestă abateri de la codul social, școlar, imediat luăm măsuri. Dar sunt coercitive pe moment. Ca dascăli, poate nu avem timp și experiența necesară pentru a privi mai departe, să vedem cu ce se confruntă acel copil, familia lui, unde-i sunt părinții, care este de fapt cauza reală a unui comportament anume, ca să putem interveni acolo, mai la rădăcina problemei. Abia atunci vom vedea o îndreptare și în viața lui. De multe ori, sistemul este rigid și aplicăm în grabă niște corecții, niște măsuri - care trebuie luate, desigur, și sunt binevenite -, dar trebuie să avem în vedere și cauzele care duc la ceea ce s-a întâmplat. Așa se întâmplă și la biserică, doar că aici lucrurile sunt mai profunde, iar noi trebuie să privim cu atenție sensul lucrurilor, pentru că altfel putem să cădem într-un haos sufletesc, într-o împătimire dintr-aceasta foarte profundă, din care este greu să mai ieșim. Chiar și dintr-o patimă simplă se iese foarte greu, e o luptă permanentă, trebuie voință, resurse. E o luptă puternică, suntem un fel de gladiatori în această arenă a vieții. De aceea, e important și pentru noi, ca preoți, și pentru credincioși, să avem un îndrumător spiritual, care să ne țină cu lumina aprinsă când e întuneric, să ne arate calea, să vină să ne sfătuiască, care să ne ajute să analizăm deciziile, înainte de a acționa. Am spus și în carte că biserica are acest rol, de a restabili prin specificul ei, ordinea socială, prin toată această pastorație pe care preotul o desfășoară, prin legătura credincioșilor care vin la biserică. Aici suntem o familie mai mare, pentru că ne cunoaștem foarte bine. Cu atât mai mult putem interveni unii în viața altora și să fim un factor de bine cu adevărat, pe lângă ceea ce împărtășim la biserică, prin rugăciune, ascultare, smerenie, prin toate aceste lucruri pe care Mântuitorul ne învață să le transmitem mai departe celor de lângă noi. Cu fiecare om, cu fiecare problemă, învățăm și noi ceva nou. Mai urcăm o treaptă, mai cădem, urcăm iar, pentru că suntem oameni. Dar, chiar dacă suntem încercați și ne luptăm cu viața, atunci când am câștigat o bătălie, primim putere mai mare pentru o alta și tot așa. Astfel, la fiecare bătălie, suntem tot mai bine pregătiți, realizăm mai bine ce se întâmplă în jurul nostru, mai cu luare aminte, mai liniștiți, încercăm, puțin câte puțin, fiecare, să ne regăsim drumul pe care avem de mers.
Întoarce-te către tine!
- Duhovnicește vorbind, unde ar trebui să căutăm adevărata cauză a problemelor tot mai numeroase cu care ne confruntăm, atât personal, cât și ca societate?
- În filozofie se spune: "Cunoaște-te pe tine însuți!". Or, în prezent vedem că greșelile care se fac, și la nivel mare, și la nivel mic, toate erorile vin din faptul că nu încercăm să ne cunoaștem, să ne interiorizăm, să vedem ce este și ce nu este în regulă cu viața noastră, să ne explicăm fenomenele cu care ne confruntăm. Trăim clipa, trăim în exterior. În timpul studiilor doctorale, un profesor ne spunea că niciodată, fiind implicat în ceva, nu vei putea să ai o viziune corectă asupra acelui lucru, din interiorul său. E ca și la cinema: când stai mai în față, vezi scrisul foarte mare, te fascinează culorile, dar pierzi imaginea de ansamblu. Dar dacă stai mai în spate, poți privi ecranul în complexitatea sa, înțelegi mai bine tot ceea ce vezi. Am observat asta și din punct de vedere duhovnicesc. De multe ori suntem pătimași în sensul rău al cuvântului, și ne implicăm fără măsură într-o problemă sau alta, și ne zguduim peste măsură, nu găsim resursele potrivite și resorturile necesare ca să putem să rezolvăm problema. De aceea, e necesară puțină detașare, și duhovnicească, și socială, dar nu în sensul de indiferență sau de îndepărtare. Este ceea ce au trăit și Sfinții Părinți, de la începuturile creștinismului, și cei care au experimentat monahismul și trăirile lui, care-au ieșit din lume, pentru că și-au dat seama că e atâta gălăgie în ea, încât nu te poți aduna, nu poți să te interiorizezi, să ai cu adevărat o structură intimă, în care să te poți regăsi în esența lucrurilor pe care le ai de îndeplinit. I-aș sfătui pe credincioși, pe cei tineri, mai cu seamă, să-și caute punctul de reper și de spiritualitate, ca să poată rămâne ancorați în realitate, dar detașați de ea, să nu se lase tulburați de lumea în schimbare. Fără pacea sufletească pe care ți-o dă credința și rugăciunea, e imposibil să te aperi de lumea din jur.
- Credeți că dacă oamenii ar fi mai prezenți în biserică, ar fi mai puțin prezenți în închisori?
- Cu siguranță, da! În Administrația Națională a Penitenciarelor, de exemplu, prezența preoților care slujesc e deosebit de importantă. Avem datoria morală de a ne ocupa de acești oameni, căzuți atât de rău, care ajung după gratii. E o muncă extraordinar de grea, pentru că ai de lucru cu oameni care au trecut prin etape dramatice ale vieții. În plus, e nevoie de o colaborare între instituțiile abilitate. Biserica a făcut pași foarte importanți, intrând în aceste instituții, ca să lucrăm împreună, cum s-a și reușit pe foarte multe paliere, doar că lucrurile bune nu ies la iveală așa cum ies aspectele care ne tulbură. De exemplu, un criminal ajuns în închisoare are posibilitatea să meargă la biserică, are la îndemână un preot căruia poate să-i spună ce s-a întâmplat, de ce a făcut ce a făcut, ce a simțit. În anii de detenție are posibilitatea să reflecteze asupra vieții lui, să se spovedească, să se împace cu el și cu Dumnezeu. O parte de viață a pierit, nu se mai poate întoarce, dar poate fi câștigată viața lui viitoare, a familiei lui, a copiilor. Pentru cei care nu mai sunt, ne rugăm ca sufletele lor să-și găsească liniștea. Iar pe cei care rămân, indiferent cât de perimată le este viața, cât de jos au ajuns, cât de multe experiențe nereușite au avut în viața lor, încercăm să-i ridicăm. Ridicând pe un astfel de om, ridicăm odată cu el și familia lui, și copiii, și atunci facem un mare bine familiei, societății, omenirii în general. De aceea, e un lucru extraordinar că biserica și slujitorii ei au reușit să pătrundă în aceste instituții, mai ales în aceste vremuri, cu o infracționalitate atât de ridicată.
"După ce a venit la preot, un om trebuie să plece întărit"
- Care ar fi rolul preoților în toată această zbatere contemporană?
- Noi, preoții, care slujim cu drag credincioșilor noștri, la nivelul la care putem fiecare dintre noi, încercăm să ne ținem departe de aroganța și de spiritul mercantil al acestei lumi. Încercăm să găsim toate mijloacele prin care putem să le imprimăm credincioșilor o stare de echilibru sufletesc, în primul rând, de care au nevoie, o stare de întărire, pentru că un om, după ce-a venit la preot, trebuie să plece întărit. Se întâmplă să îi mai vedem pe oameni când vin la biserică tensionați, îngândurați, îi vedem și la spovedanie, că nu întotdeauna pot să se adune, dar le suntem alături și-i ajutăm. Aceasta este bucuria, să faci bine. Faci bine puțin, dar Dumnezeu îți revarsă mult bine peste viață, îți deschide ușile, îți luminează căile și-ți aduce rezolvarea problemelor, cum nici nu gândești. Recomand fiecărui credincios să facă această experiență: să-și lase viața în mâinile lui Dumnezeu. Să muncească, să fie serioși, și când sunt încolțiți de necazuri, să cheme în ajutor pe Maica Domnului, pe sfinții mijlocitori, să-ngenuncheze, să se roage mult, și Dumnezeu își va întinde mâna și va lumina, dintr-o dată, întunericul. Dumnezeu aduce liniștea și pacea într-o lume pe care noi am făcut-o să fie îndepărtată de noi, agitată și străină.