Biserica înviată

- Printr-o adevărată horă a credinţei, bisericuţa de lemn din Urşi, un sat din judeţul Vâlcea, se trezeşte la viaţă -

Brusc, satul răsare în faţă, dintre dealurile scunde şi verzi, de la poalele munţilor. Nestricat, încă, de civilizaţia nivelatoare a oraşului, pare o întoarcere în timp. Şi numele îi este la fel: Urşi. Pe marginea şoselei şi pe lângă fântâni, sunt înşirate cohorte de cruci pictate. Aşa cum e tradiţia în Oltenia, morţilor li se aşează o cruce şi-n drum, lângă o apă. Aşezare ve­che, vâl­ceană, Urşi se află la nici 15 kilometri de mâ­năs­tirea Hurezi, ctitoria lui Constantin Brân­covea­nu. Mai a­proa­pe sunt culele bo­iereşti Grecea­nu şi Duca, strălucitoare, elegante, re­ve­­renţă de frumuseţe pen­tru înain­taşi. Mult mai dis­cretă, bisericuţa de lemn din Urşi este şi ea o biju­te­rie stră­veche, pictată în cu­lori de un rafinament care azi s-a pierdut. O pic­tură nemaiîn­tâl­nită în România. O co­moa­ră, până nu demult con­dam­nată la ruină şi moarte, şi care în­cepe, printr-o mi­nu­ne dum­nezeiască, să stră­lu­cească iar, cu tăria ei sfân­tă, de odi­nioară. Poves­tea reînvie­rii acestei bi­se­rici e plină de în­tâm­plări tai­nice, de tâlcuri şi de pilde de devotament.

Comoara

Era prin 2010, când biserica din Urşi a început să se scufunde încetişor, lăsându-se într-o parte, ca un animal bătrân şi bolnav. Tălpile pe care se spriji­nea putreziseră toate. Pe urmă i s-a surpat şi acope­rişul. Biserica părea condamnată la moarte, când, în 2013, trupul ei a fost ridicat cu un metru de la pământ, pentru a i se face, cât de cât, o fundaţie. Şi atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat. Veniţi pentru cer­cetări de teren, un grup de arheologi de la mu­zeul de istorie din Vâlcea au găsit într-o firidă a altarului, un ulcior cu nouzeci şi nouă de creiţari. Majoritatea de argint. "Comoara a fost descoperită în altar, la proscomidiar (firida din peretele alta­rului, în care preotul pregăteşte şi sfinţeşte pâinea şi vinul n.r.), în pământul de umplutură. Erau chiar sub umivalniţă, adică acolo unde preotul îşi spală mâinile în timpul ritualului" - îmi spune Ana Chi­ricuţă, restauratoarea care va fi ghidul meu prin­cipal, printre miracolele mai vechi şi mai noi, de la Urşi. Ulciorul avea toarta şi gâtul rupte, iar crei­ţa­rii de argint erau puşi cu grijă, într-un săculeţ de mătase.

- Cine a ascuns misterioasa comoară sub altar? - întreb curios.

- S-a petrecut în 1848. Revoluţia din Ţara Ro­mâ­nească era de acum pe sfârşite, şi în luna septem­brie, generalul Magheru îşi ridicase tabăra pe câm­pul de la Râureni, nu departe de Râmnicu Vâlcea, aşteptând venirea armatei turceşti dinspre Drăgă­şani. La 6 octombrie, ruşii intră şi ei în judeţ. Încep panica şi zavera. Autorităţile locale şi armata rusă recuperează armele de la locuitori. Sunt vremuri tul­buri şi jafurile se înmulţesc, aşa că multe tezaure sunt îngropate în toam­na acelui an. Tezaurul de la Urşi a fost pus la loc sigur de chiar cti­torul bisericii, Nicolae Mil­coveanu, care în 1843, o reface şi o zu­grăveşte.
Întreb dacă s-au fă­cut săpături şi sub masa alta­rului. "Nu am um­blat sub piciorul alta­rului. Acolo sunt moaş­te. N-am vrut să le tulburăm liniştea".

O plimbare printre sfinţi

Când am ajuns eu la Urşi, biserica era aproape în întregime reparată şi renovată, nici nu se mai cunoştea că fusese la un pas de a se scufunda în pă­mânt. Micuţă şi ro­bus­tă, cu acoperişul de şiţă, stră­lucea printre colinele verzi care o împrej­mu­iau. Soarele de toamnă mângâia sfinţii pictaţi pe pereţii exteriori şi pe res­tauratorii ce roiau, tăcuţi, printre ei. Proiectul apar­ţine Fundaţiei "Pro Pa­trimonio", condusă cu o pricepere neîntrecută de marele restaurator de bi­serici, arhitectul Şerban Sturdza, care prin proiectul său, "60 de biserici de lemn", salvează de la pieire co­mori ale trecutului româ­nesc.
Intru în biserică şi mă opresc mai întâi în altar. Văd o scenă care îmi aminteşte de icoanele noastre naive pe sticlă. Iisus stă aşezat pe un butuc, iar din coasta Lui creşte o viţă, ai cărei struguri Mântui­torul însuşi îi stoarce în sfântul potir. Deşi îmi este familiară, imaginea mă impresionează profund. Chipul lui Hristos este tragic şi împăcat, totodată, o efigie care se potriveşte cu istoria neamului ro­mânesc. Suferinţă şi re­sem­nare. Sub picioarele lui Iisus, se mai păstrează iscăliturile zugravilor. Era în martie 1843, când, pic­torii ţărani îşi sfârşiseră munca. Un nume stă scris mai mare şi mai frumos, semn că este al meşteru­lui: Gheorghe Zugravu din Urşi. Ceilalţi doi sunt ucenicii: Ioan şi Nicolae. Tradiţional, pictura se în­cepea mereu din altar. Apoi, la isprăvirea lucră­rilor, schelele se mutau în celelalte încăperi ale bi­sericii, aşa încât preoţii pu­­teau sluji sfânta litur­ghie. Deşi Gheorghe Zu­gra­vul nu a fost un pictor cu şcoală, cu siguranţă că a învăţat din picturile marilor mânăstiri din nordul Olteniei, pe la care s-a perindat. Cea mai puternică este influenţa de la Hurezi. Dintre toţi zugravii vea­cului al XIX-lea, tocmai ţăranul Gheorghe din Urşi, acest pictor aproape necunoscut, s-a apropiat cel mai mult de harul vechilor pictori de mânăstiri.

Poveştile icoanelor

Pereţii bisericii sunt plini de povestiri spuse prin icoane. Şi toate icoanele gravitează în jurul figu­rii Sfintei Fecioare Maria. Într-o icoană mag­nifică, ea apare ca "Maică a milelor" sau Cortul Mântuirii, cum i se mai spune. Frumoasă şi blândă, ea îşi des­chide mantia ca să adăpostească preoţii, împăraţii şi tot poporul de credincioşi. Maica Domnului nu este înveşmântată numai în mantie, ci are şi aripi, pe care şi le deschide ocrotitoare, asupra lumii. Iar pe bolta pronaosului, zugravul Gheorghe a închipuit în culori, câteva stihuri din Paraclisul Maicii Dom­nului: "Mu­tă să fie gura păgânilor care nu se închină cinstitei icoanei tale". Alături, Arhanghelul Mihail, patronul bisericii, ridică paloşul deasupra păgânilor, alun­gându-i. Sunt imagini pioase şi tul­burătoare, care vorbesc atât de convingător, nu doar de puterea cre­dinţei ţăranilor noştri, ci şi de minu­nata ei frumu­seţe. "Răpirea în duh" se pre­gătea, iată, şi cu aju­torul închipuirii şi al culorilor.
Îi mărturisesc Anei Chiricuţă încân­tarea mea. Zâmbeşte. "Într-adevăr, bise­rica din Urşi este foarte specială, mai ales prin picturile ei. Ele sunt frescă di­rect pe lemn. De obicei, fresca se folo­seşte la bisericile de cărămidă sau piatră. În România, sunt în jur de 15-20 de biserici, care au fost pictate cu frescă pe lemn, şi toate de aici, din nordul Olte­niei. În lume, nu există altele la fel. Din păcate, şi la noi se mai păstrează doar vreo 10 biserici. Şi niciuna nu e la fel de bine conservată ca aceasta din Urşi. De aceea, este unică în România."

Cum se salvează un monument

- Cum a căzut norocul pe biserica din Urşi?

- Primii ajunşi aici au fost arhitecţii, care fu­seseră la Urşi să facă ultimele identificări, pentru a o include în programul "60 de biserici de lemn". O parte din bolta altarului s-a prăbuşit chiar când erau ei acolo. S-a făcut o echipă mai mică, din vo­luntarii de la Facultatea de Restaurare, de la Universitatea de Arte din Bucureşti. Împreună cu doi colegi şi unul dintre profesori, am venit la Urşi să facem primele intervenţii de urgenţă. Când am ajuns, bolta altarului era prăbuşită peste masa alta­ru­lui, ruptă şi ea în parte. Mii de bucăţi de frescă erau împrăştiate prin toată biserica. Aşa că, înainte de toate, am întors scândurile prăbuşite şi am pus bucăţile de frescă pe ele. A urmat un adevărat puzzle, care a durat doi-trei ani, dar am reuşit să identificăm aproape fiecare fragment şi să-l punem unde fusese. Aşa am început. Am lucrat şi la Facultate, pe timpul iernii. Acum, bolta este pusă la loc. În locul vechilor cuie, am pus altele, tot din lemn, făcute de meşteri de pe aici. După primele intervenţii din 2011, am demontat şi iconostasul. Şi pentru că biserica nu mai avea acoperiş, iconostasul a fost restaurat la Bucureşti, în Facultate, mai mulţi ani. Toată lucra­rea, restaurarea picturii şi a iconostasului au fost coordonate de profesorul universtar Dan Mohanu. În toţi aceşti ani, am format echipe cu mulţi volun­tari. Din toate părţile ţării, dar şi din Occident. Am avut voluntari din toate domeniile. Peste 60 de oameni, printre care şi marele nostru violonist, Ale­xandru Tomescu, care în august 2013, a dat un recital de vioară chiar aici, în biserica de lemn din Urşi, pentru localnici. Iar din înregistrare s-au strâns fonduri pentru restaurare.

Japoneza şi englezii

- Spuneaţi că aţi avut şi străini printre vo­luntarii de aici?

- Da, dar mai întâi am să vă vorbesc despre japoneza Yumi, care a ajuns întâmplător în Româ­nia, s-a îndrăgostit fulgerător de ea şi apoi de bise­rica din Urşi. Ne văzuse pe noi în Bucureşti, la Fa­cultate, cum restauram frescele. Şi a început să vină, şi ea, în fiecare an, câte două-trei luni, la Urşi. Vine tocmai din Tokyo, e frumos că face efortul acesta. Yumi a terminat Artele, a făcut grafică, iar în tehni­cile de restaurare am iniţiat-o noi.

- Şi cum s-a făcut "priza electrică" cu Urşi?

- Yumi ne-a plăcut pe noi, studenţii, pentru că eram foarte sociabili. Îi plăcea România, spunea că oamenii sunt mai calzi şi mai apropiaţi. A văzut că ne înţelegem cu toţii bine la Facultate, unde avem şi nişte ateliere mari. Şi i-a plăcut şi lucrul la scân­duri. Nu mai văzuse o astfel de tehnică, chiar şi fresca e o raritate în Japonia, cea pe lemn cu atât mai mult. Toate acestea au cucerit-o.

- Ce alţi străini s-au mai lăsat cuceriţi de acest loc?

- Anul acesta, în 2017, au venit oameni mai ales din Marea Britanie. Nu aveau vreo legătură cu domeniul, dar erau dornici să înveţe, şi cu ocazia asta, să cunoască românii şi România. Au stat o săptămână, timp în care i-am impresionat. I-am şi plimbat peste tot. I-am dus la Mânăs­tirea Horezu, la Mânăs­tirea Bistriţa, la Arnota şi la culele olteneşti.

- Am văzut că sun­teţi cazaţi într-o căsuţă ţărănească, foarte fru­moasă.

- Am avut noroc cu căsuţa asta, datorită Pă­rintelui Valeriu, preotul din sat, care i-a găsit pe proprietari şi ne-au lă­sat căsuţa pe gratis. Au zis că putem sta cât avem nevoie aici. Este o căsuţă foarte frumoa­să, tradiţională, ca de Muzeul Satului. Cu bâr­ne albastre şi orna­mente traforate. Dar noi am fost mereu bine primiţi la Urşi. Tot sa­tul ne-a ajutat. Nu am fi putut face nimic fără implicarea comunităţii. Când s-a săltat bise­ri­ca, oamenii din sat i-au ajutat pe meşteri; când s-a refăcut fundaţia, sătenii au cărat pietre de la râu. Şi am avut ma­re noroc şi cu preo­ţii. În Urşi slujesc doi preoţi foarte implicaţi: părintele Şerban Valeriu şi tatăl lui, care a fost paroh până în 2010. În predicile lor, ei au vorbit despre biserică şi au reuşit să convingă mare parte din sat să ne sprijine. Noi, în schimb, vrem nu doar să refacem biserica, vrem să o şi readucem în atenţia satului, pentru că nu s-a mai slujit în ea din 1940, după ce s-a construit o bise­rică nouă. O condiţie pusă de Fundaţie a fost ca după restaurare, în biserică să se slujească. Ca să nu cadă iar în uitare.

Părintele paroh ŞERBAN VALERIU
"Aici, la Urşi, are loc un adevărat apostolat"

- Cum vă explicaţi, părinte, minunea reînvierii bisericii de lemn din Urşi? De ce a fost salvată chiar ea?

- Mult a mai iubit Dum­nezeu bisericuţa noastră; în ceasul de mare nevoie, a­tunci când nu mai avea mult şi se prăbuşea. El i-a trimis pe specialişti să o oblo­jeas­că. În multe rugăciuni, mai ales la sfântul maslu, Dum­nezeu este numit "Doctorul sufletelor şi al trupurilor". Aşa a lucrat Dumnezeu şi aici, la Urşi. Trupul bisericii noastre l-a întărit ca să dăinuie în timp, iar sufletele noastre le-a înduioşat, astfel încât să ne întoarcem către lăcaşul pe care ni l-au lăsat moşii şi strămoşii noştri. De multe ori le-am spus restau­ratorilor şi arhitecţilor voluntari, ajutaţi de enoriaşi binevoitori, că nu sunt singuri pe schele. Că Hristos lucrează cu ei. Odată, Iisus i-a îmbărbătat pe uce­nici, zicându-le: "Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor". Şi tocmai acesta este sen­sul profund al Bise­ricii: comuniunea oa­me­ni­lor buni, care îşi pun toate puterile ca să înfăptuiască planul dum­nezeiesc. De aceea, eu nu cred că e întâm­plător nici că aici s-au adunat şi atâţia oameni din alte ţări, impresio­naţi de povestea bise­ricii. Poate că s-a în­tâmplat ca în Psalmi: "În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la mar­ginile lumii cuvintele lor". Acolo e preves­ti­tă misiunea apostolilor, dar şi aici, la Urşi, are loc un adevărat apos­tolat. În primul rând, pentru că se lucrează extraordinar de mult cu oamenii. Încerc şi eu, pe lângă restauratori, să le amintesc neîncetat credincioşilor să facă tot ce le stă în putere pentru biserica lor. Le-am zis-o de multe ori şi la predică. Iar bucuria mea cea mai mare este să văd bise­rica aproape complet restaurată. Nu vă închi­puiţi cât de emoţionat am fost atunci când am văzut atâţia străini, o japoneză, un grup de englezi, veniţi vara aceasta la lucru, şi alţii care au trecut în vizită pe aici, căutând să afle cât mai multe despre icoane, despre credinţa noastră.

- V-aţi temut vreodată, părinte, că bisericuţa dvs. va pieri?

- Chiar şi în cele mai grele momente am nădăj­duit că vom reuşi. Ocrotitorul bisericii este Sfântul Mihail care are o mare putere în cer. El este prăznuit de două ori, pe 8 noiembrie, dar şi pe 6 septembrie. La fel ca Biserica Îngerilor, de pe lânga Mânăstirea Hurezi, şi cea de la Urşi este închinată unei minuni a Sfântului Mihail, petrecută la biserica din Colose, din Asia Mică. Am să vă spun această frumoasă istorioară, ca să vedeţi puterea Arhanghelului. Se spune că demult, în cetatea Colose era obiserică la care slujea de mic copil un călugăr care ajunsese foarte bătrân. Şi biserica aceea era închinată Arhan­ghelu­lui Mihail, marele voievod al oştilor ce­reşti. Dar nişte păgâni, urând credinţa în Hris­tos, unelteau să dărâme sfântul lăcaş. Aşa că s-au gândit să rupă un baraj, pentru ca apele revărsate să îi înghită şi pe preot, şi biserica lui. Şi au şi făcut-o. Dar în faţa cumplitei vederi a ape­lor care se apro­piau, călugărul nu a deznădăjduit, ci s-a rugat lui Dumnezeu şi Arhanghelului său. Şi chiar înainte ca viitura să atingă biserica, în faţa apelor s-a arătat Sfântul Mihail. El a ridicat suliţa, a străpuns pă­mântul, şi hăul care se iscase înaintea bisericii a înghiţit apele. Mare minune! Astfel poartă Dum­nezeu grijă tuturor lucrurilor şi oamenilor săi, atunci când există cineva care să se roage cu credinţă şi nădejde.