Brusc, satul răsare în față, dintre dealurile scunde și verzi, de la poalele munților. Nestricat, încă, de civilizația nivelatoare a orașului, pare o întoarcere în timp. Și numele îi este la fel: Urși. Pe marginea șoselei și pe lângă fântâni, sunt înșirate cohorte de cruci pictate. Așa cum e tradiția în Oltenia, morților li se așează o cruce și-n drum, lângă o apă. Așezare veche, vâlceană, Urși se află la nici 15 kilometri de mânăstirea Hurezi, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. Mai aproape sunt culele boierești Greceanu și Duca, strălucitoare, elegante, reverență de frumusețe pentru înaintași. Mult mai discretă, bisericuța de lemn din Urși este și ea o bijuterie străveche, pictată în culori de un rafinament care azi s-a pierdut. O pictură nemaiîntâlnită în România. O comoară, până nu demult condamnată la ruină și moarte, și care începe, printr-o minune dumnezeiască, să strălucească iar, cu tăria ei sfântă, de odinioară. Povestea reînvierii acestei biserici e plină de întâmplări tainice, de tâlcuri și de pilde de devotament.
Comoara
Era prin 2010, când biserica din Urși a început să se scufunde încetișor, lăsându-se într-o parte, ca un animal bătrân și bolnav. Tălpile pe care se sprijinea putreziseră toate. Pe urmă i s-a surpat și acoperișul. Biserica părea condamnată la moarte, când, în 2013, trupul ei a fost ridicat cu un metru de la pământ, pentru a i se face, cât de cât, o fundație. Și atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. Veniți pentru cercetări de teren, un grup de arheologi de la muzeul de istorie din Vâlcea au găsit într-o firidă a altarului, un ulcior cu nouzeci și nouă de creițari. Majoritatea de argint. "Comoara a fost descoperită în altar, la proscomidiar (firida din peretele altarului, în care preotul pregătește și sfințește pâinea și vinul n.r.), în pământul de umplutură. Erau chiar sub umivalniță, adică acolo unde preotul își spală mâinile în timpul ritualului" - îmi spune Ana Chiricuță, restauratoarea care va fi ghidul meu principal, printre miracolele mai vechi și mai noi, de la Urși. Ulciorul avea toarta și gâtul rupte, iar creițarii de argint erau puși cu grijă, într-un săculeț de mătase.
- Cine a ascuns misterioasa comoară sub altar? - întreb curios.
- S-a petrecut în 1848. Revoluția din Țara Românească era de acum pe sfârșite, și în luna septembrie, generalul Magheru își ridicase tabăra pe câmpul de la Râureni, nu departe de Râmnicu Vâlcea, așteptând venirea armatei turcești dinspre Drăgășani. La 6 octombrie, rușii intră și ei în județ. Încep panica și zavera. Autoritățile locale și armata rusă recuperează armele de la locuitori. Sunt vremuri tulburi și jafurile se înmulțesc, așa că multe tezaure sunt îngropate în toamna acelui an. Tezaurul de la Urși a fost pus la loc sigur de chiar ctitorul bisericii, Nicolae Milcoveanu, care în 1843, o reface și o zugrăvește.
Întreb dacă s-au făcut săpături și sub masa altarului. "Nu am umblat sub piciorul altarului. Acolo sunt moaște. N-am vrut să le tulburăm liniștea".
O plimbare printre sfinți
Când am ajuns eu la Urși, biserica era aproape în întregime reparată și renovată, nici nu se mai cunoștea că fusese la un pas de a se scufunda în pământ. Micuță și robustă, cu acoperișul de șiță, strălucea printre colinele verzi care o împrejmuiau. Soarele de toamnă mângâia sfinții pictați pe pereții exteriori și pe restauratorii ce roiau, tăcuți, printre ei. Proiectul aparține Fundației "Pro Patrimonio", condusă cu o pricepere neîntrecută de marele restaurator de biserici, arhitectul Șerban Sturdza, care prin proiectul său, "60 de biserici de lemn", salvează de la pieire comori ale trecutului românesc.
Intru în biserică și mă opresc mai întâi în altar. Văd o scenă care îmi amintește de icoanele noastre naive pe sticlă. Iisus stă așezat pe un butuc, iar din coasta Lui crește o viță, ai cărei struguri Mântuitorul însuși îi stoarce în sfântul potir. Deși îmi este familiară, imaginea mă impresionează profund. Chipul lui Hristos este tragic și împăcat, totodată, o efigie care se potrivește cu istoria neamului românesc. Suferință și resemnare. Sub picioarele lui Iisus, se mai păstrează iscăliturile zugravilor. Era în martie 1843, când, pictorii țărani își sfârșiseră munca. Un nume stă scris mai mare și mai frumos, semn că este al meșterului: Gheorghe Zugravu din Urși. Ceilalți doi sunt ucenicii: Ioan și Nicolae. Tradițional, pictura se începea mereu din altar. Apoi, la isprăvirea lucrărilor, schelele se mutau în celelalte încăperi ale bisericii, așa încât preoții puteau sluji sfânta liturghie. Deși Gheorghe Zugravul nu a fost un pictor cu școală, cu siguranță că a învățat din picturile marilor mânăstiri din nordul Olteniei, pe la care s-a perindat. Cea mai puternică este influența de la Hurezi. Dintre toți zugravii veacului al XIX-lea, tocmai țăranul Gheorghe din Urși, acest pictor aproape necunoscut, s-a apropiat cel mai mult de harul vechilor pictori de mânăstiri.
Poveștile icoanelor
Pereții bisericii sunt plini de povestiri spuse prin icoane. Și toate icoanele gravitează în jurul figurii Sfintei Fecioare Maria. Într-o icoană magnifică, ea apare ca "Maică a milelor" sau Cortul Mântuirii, cum i se mai spune. Frumoasă și blândă, ea își deschide mantia ca să adăpostească preoții, împărații și tot poporul de credincioși. Maica Domnului nu este înveșmântată numai în mantie, ci are și aripi, pe care și le deschide ocrotitoare, asupra lumii. Iar pe bolta pronaosului, zugravul Gheorghe a închipuit în culori, câteva stihuri din Paraclisul Maicii Domnului: "Mută să fie gura păgânilor care nu se închină cinstitei icoanei tale". Alături, Arhanghelul Mihail, patronul bisericii, ridică paloșul deasupra păgânilor, alungându-i. Sunt imagini pioase și tulburătoare, care vorbesc atât de convingător, nu doar de puterea credinței țăranilor noștri, ci și de minunata ei frumusețe. "Răpirea în duh" se pregătea, iată, și cu ajutorul închipuirii și al culorilor.
Îi mărturisesc Anei Chiricuță încântarea mea. Zâmbește. "Într-adevăr, biserica din Urși este foarte specială, mai ales prin picturile ei. Ele sunt frescă direct pe lemn. De obicei, fresca se folosește la bisericile de cărămidă sau piatră. În România, sunt în jur de 15-20 de biserici, care au fost pictate cu frescă pe lemn, și toate de aici, din nordul Olteniei. În lume, nu există altele la fel. Din păcate, și la noi se mai păstrează doar vreo 10 biserici. Și niciuna nu e la fel de bine conservată ca aceasta din Urși. De aceea, este unică în România."
Cum se salvează un monument
- Cum a căzut norocul pe biserica din Urși?
- Primii ajunși aici au fost arhitecții, care fuseseră la Urși să facă ultimele identificări, pentru a o include în programul "60 de biserici de lemn". O parte din bolta altarului s-a prăbușit chiar când erau ei acolo. S-a făcut o echipă mai mică, din voluntarii de la Facultatea de Restaurare, de la Universitatea de Arte din București. Împreună cu doi colegi și unul dintre profesori, am venit la Urși să facem primele intervenții de urgență. Când am ajuns, bolta altarului era prăbușită peste masa altarului, ruptă și ea în parte. Mii de bucăți de frescă erau împrăștiate prin toată biserica. Așa că, înainte de toate, am întors scândurile prăbușite și am pus bucățile de frescă pe ele. A urmat un adevărat puzzle, care a durat doi-trei ani, dar am reușit să identificăm aproape fiecare fragment și să-l punem unde fusese. Așa am început. Am lucrat și la Facultate, pe timpul iernii. Acum, bolta este pusă la loc. În locul vechilor cuie, am pus altele, tot din lemn, făcute de meșteri de pe aici. După primele intervenții din 2011, am demontat și iconostasul. Și pentru că biserica nu mai avea acoperiș, iconostasul a fost restaurat la București, în Facultate, mai mulți ani. Toată lucrarea, restaurarea picturii și a iconostasului au fost coordonate de profesorul universtar Dan Mohanu. În toți acești ani, am format echipe cu mulți voluntari. Din toate părțile țării, dar și din Occident. Am avut voluntari din toate domeniile. Peste 60 de oameni, printre care și marele nostru violonist, Alexandru Tomescu, care în august 2013, a dat un recital de vioară chiar aici, în biserica de lemn din Urși, pentru localnici. Iar din înregistrare s-au strâns fonduri pentru restaurare.
Japoneza și englezii
- Spuneați că ați avut și străini printre voluntarii de aici?
- Da, dar mai întâi am să vă vorbesc despre japoneza Yumi, care a ajuns întâmplător în România, s-a îndrăgostit fulgerător de ea și apoi de biserica din Urși. Ne văzuse pe noi în București, la Facultate, cum restauram frescele. Și a început să vină, și ea, în fiecare an, câte două-trei luni, la Urși. Vine tocmai din Tokyo, e frumos că face efortul acesta. Yumi a terminat Artele, a făcut grafică, iar în tehnicile de restaurare am inițiat-o noi.
- Și cum s-a făcut "priza electrică" cu Urși?
- Yumi ne-a plăcut pe noi, studenții, pentru că eram foarte sociabili. Îi plăcea România, spunea că oamenii sunt mai calzi și mai apropiați. A văzut că ne înțelegem cu toții bine la Facultate, unde avem și niște ateliere mari. Și i-a plăcut și lucrul la scânduri. Nu mai văzuse o astfel de tehnică, chiar și fresca e o raritate în Japonia, cea pe lemn cu atât mai mult. Toate acestea au cucerit-o.
- Ce alți străini s-au mai lăsat cuceriți de acest loc?
- Anul acesta, în 2017, au venit oameni mai ales din Marea Britanie. Nu aveau vreo legătură cu domeniul, dar erau dornici să învețe, și cu ocazia asta, să cunoască românii și România. Au stat o săptămână, timp în care i-am impresionat. I-am și plimbat peste tot. I-am dus la Mânăstirea Horezu, la Mânăstirea Bistrița, la Arnota și la culele oltenești.
- Am văzut că sunteți cazați într-o căsuță țărănească, foarte frumoasă.
- Am avut noroc cu căsuța asta, datorită Părintelui Valeriu, preotul din sat, care i-a găsit pe proprietari și ne-au lăsat căsuța pe gratis. Au zis că putem sta cât avem nevoie aici. Este o căsuță foarte frumoasă, tradițională, ca de Muzeul Satului. Cu bârne albastre și ornamente traforate. Dar noi am fost mereu bine primiți la Urși. Tot satul ne-a ajutat. Nu am fi putut face nimic fără implicarea comunității. Când s-a săltat biserica, oamenii din sat i-au ajutat pe meșteri; când s-a refăcut fundația, sătenii au cărat pietre de la râu. Și am avut mare noroc și cu preoții. În Urși slujesc doi preoți foarte implicați: părintele Șerban Valeriu și tatăl lui, care a fost paroh până în 2010. În predicile lor, ei au vorbit despre biserică și au reușit să convingă mare parte din sat să ne sprijine. Noi, în schimb, vrem nu doar să refacem biserica, vrem să o și readucem în atenția satului, pentru că nu s-a mai slujit în ea din 1940, după ce s-a construit o biserică nouă. O condiție pusă de Fundație a fost ca după restaurare, în biserică să se slujească. Ca să nu cadă iar în uitare.
Părintele paroh ȘERBAN VALERIU
"Aici, la Urși, are loc un adevărat apostolat"
- Cum vă explicați, părinte, minunea reînvierii bisericii de lemn din Urși? De ce a fost salvată chiar ea?
- Mult a mai iubit Dumnezeu bisericuța noastră; în ceasul de mare nevoie, atunci când nu mai avea mult și se prăbușea. El i-a trimis pe specialiști să o oblojească. În multe rugăciuni, mai ales la sfântul maslu, Dumnezeu este numit "Doctorul sufletelor și al trupurilor". Așa a lucrat Dumnezeu și aici, la Urși. Trupul bisericii noastre l-a întărit ca să dăinuie în timp, iar sufletele noastre le-a înduioșat, astfel încât să ne întoarcem către lăcașul pe care ni l-au lăsat moșii și strămoșii noștri. De multe ori le-am spus restauratorilor și arhitecților voluntari, ajutați de enoriași binevoitori, că nu sunt singuri pe schele. Că Hristos lucrează cu ei. Odată, Iisus i-a îmbărbătat pe ucenici, zicându-le: "Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor". Și tocmai acesta este sensul profund al Bisericii: comuniunea oamenilor buni, care își pun toate puterile ca să înfăptuiască planul dumnezeiesc. De aceea, eu nu cred că e întâmplător nici că aici s-au adunat și atâția oameni din alte țări, impresionați de povestea bisericii. Poate că s-a întâmplat ca în Psalmi: "În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor". Acolo e prevestită misiunea apostolilor, dar și aici, la Urși, are loc un adevărat apostolat. În primul rând, pentru că se lucrează extraordinar de mult cu oamenii. Încerc și eu, pe lângă restauratori, să le amintesc neîncetat credincioșilor să facă tot ce le stă în putere pentru biserica lor. Le-am zis-o de multe ori și la predică. Iar bucuria mea cea mai mare este să văd biserica aproape complet restaurată. Nu vă închipuiți cât de emoționat am fost atunci când am văzut atâția străini, o japoneză, un grup de englezi, veniți vara aceasta la lucru, și alții care au trecut în vizită pe aici, căutând să afle cât mai multe despre icoane, despre credința noastră.
- V-ați temut vreodată, părinte, că bisericuța dvs. va pieri?
- Chiar și în cele mai grele momente am nădăjduit că vom reuși. Ocrotitorul bisericii este Sfântul Mihail care are o mare putere în cer. El este prăznuit de două ori, pe 8 noiembrie, dar și pe 6 septembrie. La fel ca Biserica Îngerilor, de pe lânga Mânăstirea Hurezi, și cea de la Urși este închinată unei minuni a Sfântului Mihail, petrecută la biserica din Colose, din Asia Mică. Am să vă spun această frumoasă istorioară, ca să vedeți puterea Arhanghelului. Se spune că demult, în cetatea Colose era o biserică la care slujea de mic copil un călugăr care ajunsese foarte bătrân. Și biserica aceea era închinată Arhanghelului Mihail, marele voievod al oștilor cerești. Dar niște păgâni, urând credința în Hristos, unelteau să dărâme sfântul lăcaș. Așa că s-au gândit să rupă un baraj, pentru ca apele revărsate să îi înghită și pe preot, și biserica lui. Și au și făcut-o. Dar în fața cumplitei vederi a apelor care se apropiau, călugărul nu a deznădăjduit, ci s-a rugat lui Dumnezeu și Arhanghelului său. Și chiar înainte ca viitura să atingă biserica, în fața apelor s-a arătat Sfântul Mihail. El a ridicat sulița, a străpuns pământul, și hăul care se iscase înaintea bisericii a înghițit apele. Mare minune! Astfel poartă Dumnezeu grijă tuturor lucrurilor și oamenilor săi, atunci când există cineva care să se roage cu credință și nădejde.