Poveştile Marii Uniri - Lacrimile Reginei Maria

- Vom sărbători, în 2018, o sută de ani de la împli­nirea marelui vis care a străbătut întreagă istoria noas­tră: unirea românilor într-un singur stat. Drum greu, cu sacrificii uriaşe, dar la capătul căruia a licărit totdeauna speranţa. Victoria unităţii noastre naţionale va fi celebrată în paginile "Formulei AS", prin recapitulări ale celor mai importante momente. Pornim la drum, urcând în trenul care o duce pe Regina Maria în pribegie, la Iaşi, în 1916, într-un moment în care soarta României părea să fi ajuns la sfârşit. Marea Unire a fost plătită cu jertfă grea. Să nu uităm niciodată! -

Înainte să devină Mare, România a fost, pentru o vreme, în timpul Primului Război Mondial, mai mică decât a fost vreodată: îngrămădită în Moldova, ata­ca­tă din toate părţile de duşmani, cu guvernul şi cu Casa Regală pă­răsind în grabă Capitala, pen­tru a se retrage într-un lung şi dureros refugiu la Iaşi, în pre­gă­tirea unei contraofensive la care, la drept vorbind, puţini mai sperau. Dar dacă mai era cineva care, în acele momente de cumplită panică, spera cu adevărat că destinul potrivnic poate fi schimbat, aceea era tânăra Regină Maria. Lovită şi ea, ca şi ţara, din toate părţile - agasată de veşnicele probleme pe care i le făcea Carol, fiul cel mare, copleşită de chinul sol­da­ţilor ră­niţi pe front, de care se îngrijea personal, prin spi­tale, iar, mai apoi, sfâ­şiată de suferinţa mi­cu­ţului Principe Mircea, care avea să i se stingă în braţe, la nici 4 ani, cu doar câte­va zile înainte de fuga spre Iaşi - Maria găseşte totuşi puterea de a pune datoria de regină înaintea suferinţei de mamă şi de a strânge în jurul ei, toate resursele de energie şi optimism necesare ultimei sforţări, pentru întoarcerea situaţiei de pe front.
Martor fidel al vieţii ei, "Jurnalul de război" al Reginei Maria urmăreşte, zi după zi, marea dramă a României, de dinaintea Marii Uniri.

Regina răniţilor

Veştile proaste se răspândesc prin depeşele care vin de pe front. Situaţia e disperată, doar o minune mai poate face ca Bucureştiul să nu fie ocupat, în două-trei zile. Reginei Maria i se pune în vedere să pornească, chiar a doua zi, spre Moldova. Nici nu mai are vreme să aranjeze plecarea, lasă bagajele în seama oamenilor ei de încredere şi fuge, într-un suflet, la spitalul de război, improvizat în Palatul Regal, de care se îngrijea de câteva luni de zile.
România intrase în război împotriva Austro-Ungariei, în august 1916. În câteva zile, Germania, Turcia şi Bulgaria se întorc împotriva noastră şi, după câteva ac­ţiuni de forţă în Transilvania, România se vede confruntată cu o dură ofensivă dinspre sud, pe flancul Du­nării. Incapa­ci­tatea unor gene­rali, erorile tactice şi dotarea precară a armatei noastre duc la eşecul ca­tastrofal de la Turtucaia şi apoi la imposibilitatea apărării Bucureş­tiului.
În faţa iminen­tei plecări de la Bucureşti, Maria vrea să îşi mai vadă măcar o dată răniţii, de care se ataşase ca de propriii copii. Cine poate şti dacă îi va mai vedea? La spital, scene chinuitoare. Peste tot, feţe îngrijo­rate, ochi roşii şi zâmbete care purtau în ele între­bări dureroase. "În rândul ofiţerilor au fost scene de o tristeţe dispe­rată. Stăteam pe scăunel, între paturile a doi dintre cei mai bolnavi, ţinându-i de mână, şi plângeam cu toţii, de parcă am fi fost cei mai vechi prieteni", notează Maria, în jurnal. "Groaza de greutăţile drumului şi de teama de a fi luaţi prizonieri înlătura toate barierele, fiecare îşi lăsa să se vadă senti­mentele. Iar eu stăteam printre ei şi nu găseam nici o vorbă de consolare sinceră, fiindcă, dintre toţi, poate eu eram cea mai crâncen lovită. În cele din urmă, mi-am ascuns capul în palme şi am plâns. Atunci au devenit cu toţii bărbaţi din nou, simţind că trebuie să o aline pe femeia aceasta nefericită - pe regina lor...".

Micul Prinţ

Pentru prima oară de la începutul războiului, Regina Maria îşi vărsa lacrimile în public. Ea, "ade­văratul bărbat care conducea România", cum ne-o descriu unii diplomaţi străini, care au cunoscut-o în anii Marelui Război, fu­sese tot timpul cea care consola şi îm­bărbăta lumea din jur. Petrecea zile întregi în spitalul de la Palatul Regal, unde servea ca soră de caritate. Ajun­sese să îşi neglijeze familia, atât de mult se ataşase de amărâţii de soldaţi care se întorceau de pe front cu trupu­rile sfârtecate de obuze. Le vorbea, îi mângâia, le citea cu orele, iar zâmbetul ei le umplea inimile de speranţă tineri­lor ostaşi. Dar nu trece mult timp, când şi celălalt palat, Palatul Cotroceni, se transformă în spital. Fiul cel mic al Re­ginei Maria, Principele Mircea, care abia ce împlinise 3 ani, are febră mare, iar febra nu mai trece cu zilele. Regina se agită, cheamă cei mai buni medici, face nopţi de nesomn pentru a sta ală­turi de băieţelul din care mai rămăsese o umbră. "Nu pot îngădui temerilor să-mi stea în calea îndatoririlor", se încurajează sin­gură Maria, căci Ferdinand e absent, absorbit până peste cap cu războiul, iar lumea din jurul ei este depăşită de situaţie. De la o vreme, toate zilele Mariei sunt la fel. Se împarte între suferinzii de la ambulatoriul militar şi pruncul bolnav de acasă, e măcinată de veştile tot mai proaste de pe front, dar nu se dă bătută. Continuă să lupte şi să spere. "Mir­cea pare să se simtă ceva mai bine în dimi­neaţa asta, dar bietul sufleţel încă are febră mare. Dea Domnul să nu fie nimic grav! Într-atâta ni s-a obiş­nuit inima cu durerile în ultima vreme, încât orice temere nouă pare să se potrivească firesc în rân­duiala zilelor. Veştile de pe front sunt foarte îngri­jorătoare, dar scumpii noştri soldaţi rezistă cu cu­raj împotriva duşmanului, care încearcă să pătrun­dă în ţară din toate părţile". Dar după trei luni de luptă cu febra tifoidă, după o lungă agonie, micul prinţ îşi dă ultima suflare, într-o dimineaţă de noiem­­brie, în timp ce Maria îl ţinea în braţe. Dar sufe­rinţa mamei abia începe! Situaţia de pe front e atât de instabilă, încât se ia decizia înmormântării micului principe chiar a doua zi! Nici o clipă de doliu, de răgaz sufletesc. Bătrânul grădinar german al Casei Regale, care îl iubea nespus pe neastâmpă­ratul Mircea, pavează cu flori, peste noapte, drumul scurt al sicriului din palat până la capela Cotro­ce­nilor. Înmormântarea e sfâşietoare. E o tăcere mor­mântală în jurul sicriului, îmbrăcat în brocart vechi, roşu cu auriu. Până şi nemţii hotărăsc să oprească bombadamentele asupra Cotroceniului, pe durata înmormântării... "Poate, cum cred oamenii simpli, Mircea e acum la Dumnezeu, ca să se roage pentru ţara lui...", se încurajează Maria, într-o scrisoare către mama sa, Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei.

Flori proaspete pe mormânt

Nu trec nici trei săptămâni de la moartea Prin­cipelui Mircea, că Regina Maria trebuie să aban­doneze Bucureştiul şi, odată cu el, şi mormântul fiului ei cel iubit, cu florile încă neveştejite. "Da, Mircea al meu, te-am lăsat... te-am lăsat singur, sub pietrele reci ale bisericii - Mircea, te-am părăsit, doar pe tine, dintre toţi copiii mei, te-am lăsat singur-singurel! Şi totuşi, Mircea, micuţul meu, poate că zâmbeşti de undeva de sus, poate că înţe­legi cum nu înţelege nici unul din noi, cei de jos, ce înseamnă lacrimile pământeşti, micuţul meu, poate eşti mult mai puţin singur decât biata ta mamă fără casă, dar lasă-mă, totuşi, să mai spun o dată toate numele dragi pe care ţi le dădeam - acum că m-am despărţit până şi de mormântul tău. Muki al meu, Mircea Vodă, Băieţelul inimii mele, Muguraş de viaţă, Speranţă mică...".
La plecare, regina i-a pus majordomului în mână o scrisoare scurtă, în germană, zicându-i: "Dă-o cui va veni aici, în locul meu".
- Maiestatea Voastră nu se mai întoarce?, a întrebat speriat bătrânul.
- Se prea poate să nu mă mai întorc!, i-a răspuns Regina, apoi a sărit în automobil şi a plecat spre gară. Seara târziu, când bătrânul Steinbach a între­deschis plicul ca să afle mesajul secret al Re­ginei sale, l-au podidit lacrimile: "Nu ştiu cine va ocupa casa aceasta, casa pe care am iubit-o - rog doar să nu se ia florile de pe micul mormânt".
Pentru Maria începe necunoscutul. Nu ştie unde merge, nu ştie pentru câtă vreme.Toată lumea în jurul ei e cumplit de tristă şi speriată, viitoarea regină habar nu are unde va locui, căci, pe grabă, nu se hotărâse absolut nimic. "Niciodată în viaţă nu am mai plecat, ca azi, în necunoscut", notează Regina, în timp ce trece din Muntenia în Moldova. Maria doarme două săptămâni într-un vagon de tren, în condiţii precare, până i se găseşte o casă la Iaşi, pe care o poate tocmi pentru un minim confort. Vestea căderii definitive a Bucureştiul o găseşte, încă, în vagonul de tren, iar lumea face coadă pe pe­ronul improvizat - de la boieroaice până la generali şi de la mari diplomaţi străini până la politicieni - pentru a vorbi cu Maria, de fapt, pentru a primi încurajări de la ea.
"Fiindcă sunt puternică, toţi cred că-mi pot spune lucrurile care mă dor cel mai mult - «Ei i se poate spune adevărul» - vai! da, mie mi se poate spune adevărul, dar numai fiindcă sunt în stare să îl ascult nu înseamnă că nu sufăr!".
Afară ninge, totul e alb împrejur, doar gândurile Reginei sunt negre. "Totul e durere, gândurile des­pre viitor, gândurile despre trecut - din trecut n-a mai rămas nimic! Iar mormântul lui Mircea e în mâinile duşmanului... Cine trăieşte în casa mea, în camerele mele? Iubita mea cămăruţă cafenie, dor­mitorul meu mare şi celelalte încăperi pe care le aran­jasem cu atâta grijă şi iubire? Mă voi mai întoarce vreodată, va putea inima omenească să-şi înceapă viaţa din nou? Nu a trecut mult de când mer­geam cu automobilul la Sinaia, Câmpina, Câm­pulung, Piteşti, ca să vizitez spitalele! Încă era ţara mea! Şi acum? Vai, ce chin! Şi când mă gândesc că am fi fericiţi, fie şi dacă am putea să păstrăm Mol­dova şi să nu plecăm din Iaşi".

Buchetul de vâsc cu panglică albastră

La Iaşi, departe de Cartierul General de la Buzău şi de Regele Ferdinand, Regina Maria acceptă greu faptul că nu poate fi chiar în mijlocul evenimen­telor, însă toată lumea care crede că poate ajuta cu un sfat sau cu vorbă bună vine în audienţă la Regina Ma­ria. Sunt oameni importanţi, care văd ce nu merge bine şi ce ar trebui schimbat pentru ca răz­boiul să poată fi câştigat, şi care îşi pun într-atât de mult speranţele în Regină încât complotează la ideea ca ea să îşi ia inima în dinţi şi să meargă în Rusia, în vizită la vărul ei, Ţarul Nicolae, pentru a-l convinge să spri­jine mai energic cauza României. Maria e entu­ziasmată de idee, ar face orice, şi-ar pune în joc chiar şi mândria ei de regină, doar ca să mişte cumva lucrurile! "Vai, de ce nu sunt eu rege? Aş vrea să fiu eu rege - poate aş fi un rege rău, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi cu fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie. Nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocoli­şuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara!", scrie, disperată, Regina. Obsesia acţiunii e prezentă în tot ce face, iar de la o vreme, acţiunile Ma­riei încep să dea rezultate. Susţinut de Nicolae Iorga, Ferdinand, suveranul, îşi apleacă tot mai mult ure­chea la sfaturile soţiei sale, într-atât de mult, încât asta provoacă confruntări ascu­ţite, cu armele la vedere, între Regină şi premierul Brătianu, care înţelege că în spatele numirii bravului general Constantin Prezan în fruntea Statului Major General nu poate sta decât încăpăţânarea Mariei.
Dar victoriile reginei sunt doar mici vic­torii de etapă. Situaţia pe front e la fel de grea, România pierde Constanţa, e cât pe ce să piar­dă Brăila şi Galaţiul, suferinţele şi lipsurile, atât în rândul armatei, cât şi în rândul popu­laţiei, se văd la tot pasul. Şi nu e imagine mai răvăşitoare a declinului, decât însăşi imaginea regi­mentului de roşiori care poartă numele Reginei Maria: jumătate dintre bravii soldaţi muriseră în luptă, în timpul trecut de la ultima lor întâl­nire! "A trecut atâta timp! Mircea al meu s-a dus, dintre ei au mu­rit jumătate, au mu­rit degeaba, ne-au fost smulse trei sferturi din ţară! Am plâns, da, mărturisesc de-a drep­tul, am plâns! Şi cei mai mulţi dintre ofiţerii meu aveau, şi ei, la­crimi în ochi. S-au ali­niat pe caii lor care tre­murau, slabi şi obo­siţi, iar eu am trecut prin faţa rândurilor, vai, cât de scurte!, şi am primit ovaţii însufleţite. Mi-au adus chiar şi un bu­chet, un mănunchi uriaş de vâsc, în jurul căruia reuşiseră să lege o panglică deco­lorată, albas­tră, culoa­rea regimentului lor!".

Steaua Crăciunului

Se apropie Crăciu­nul lui 1916, primul Crăciun în pribegie al Casei Regale, iar Maria şi toţi cei din jurul său, în frunte cu entuziastul principe Nicolae, lucrează de zor la pachete de cadouri pentru sărmani şi pentru soldaţii de pe front. Sunt pachete de o sărăcie dezolantă, câteva ţigări, câteva dulciuri, poate un cuţit pentru deschiderea scrisorilor de acasă, cu însemnele Reginei Maria... Viaţa familiei regale e la fel de sărăcăcioasă. La 8 ani, Principesa Ileana primeşte şi ea daruri "ridicol de modeste, adunate de pe unde s-a putut". Iaşiul e sufocat de lume, lipsesc toate cele trebuincioase, nu se găseşte nici măcar o floare în tot oraşul! Regina şi copiii hotărăsc să nu mai împodobească brad de Crăciun. "N-am fi fost în stare să ne uităm la el fără Mircea! Fără casa noastră! Fără jumătate din ţară!". Veştile proas­te nu întârzie să apară nici măcar în zi de sărbătoare. Ruşii se retrag şi zădărnicesc toate combinaţiile mi­litare ale armatei ro­mâne. La masa de seară a Crăciunului, Regele Ferdinand şi Regina Maria sunt, amândoi, în pragul disperării. Munciseră enorm la noile pla­nuri, iar acum totul părea în van, Româ­nia risca să piardă totul...
La miez de noap­te, Maria şi Ferdinand ies în pragul reşe­dinţei improvizate de la Iaşi. Viaţa i-a des­părţit mult în ultima vreme, dar idealurile le-au rămas aceleaşi ca în prima zi, când au jurat credinţă Ro­mâniei, în faţa lui Dumnezeu. "După o oră de deznădejde, am hotărât că ar fi o laşitate să ne lăsăm doborâţi şi că, atâta timp cât ne-a mai rămas o palmă de Ro­mânie de salvat, TREBUIE s-o salvăm sau să încercăm, măcar, s-o salvăm, cu orice preţ". Sus, în înaltul cerului ce­nuşiu de decembrie, o stea străluceşte ca un giu­vaier. "De acolo, de sus, din cer, micul Mircea se roagă pentru ţara lui...", îşi şopteşte în gând Maria. "Va fi bine, România va fi mai mare şi mai frumoa­să decât am visat noi vreodată", o încuviinţează, cu glas tare, Regele Ferdinand.