Înainte să devină Mare, România a fost, pentru o vreme, în timpul Primului Război Mondial, mai mică decât a fost vreodată: îngrămădită în Moldova, atacată din toate părțile de dușmani, cu guvernul și cu Casa Regală părăsind în grabă Capitala, pentru a se retrage într-un lung și dureros refugiu la Iași, în pregătirea unei contraofensive la care, la drept vorbind, puțini mai sperau. Dar dacă mai era cineva care, în acele momente de cumplită panică, spera cu adevărat că destinul potrivnic poate fi schimbat, aceea era tânăra Regină Maria. Lovită și ea, ca și țara, din toate părțile - agasată de veșnicele probleme pe care i le făcea Carol, fiul cel mare, copleșită de chinul soldaților răniți pe front, de care se îngrijea personal, prin spitale, iar, mai apoi, sfâșiată de suferința micuțului Principe Mircea, care avea să i se stingă în brațe, la nici 4 ani, cu doar câteva zile înainte de fuga spre Iași - Maria găsește totuși puterea de a pune datoria de regină înaintea suferinței de mamă și de a strânge în jurul ei, toate resursele de energie și optimism necesare ultimei sforțări, pentru întoarcerea situației de pe front.
Martor fidel al vieții ei, "Jurnalul de război" al Reginei Maria urmărește, zi după zi, marea dramă a României, de dinaintea Marii Uniri.
Regina răniților
Veștile proaste se răspândesc prin depeșele care vin de pe front. Situația e disperată, doar o minune mai poate face ca Bucureștiul să nu fie ocupat, în două-trei zile. Reginei Maria i se pune în vedere să pornească, chiar a doua zi, spre Moldova. Nici nu mai are vreme să aranjeze plecarea, lasă bagajele în seama oamenilor ei de încredere și fuge, într-un suflet, la spitalul de război, improvizat în Palatul Regal, de care se îngrijea de câteva luni de zile.
România intrase în război împotriva Austro-Ungariei, în august 1916. În câteva zile, Germania, Turcia și Bulgaria se întorc împotriva noastră și, după câteva acțiuni de forță în Transilvania, România se vede confruntată cu o dură ofensivă dinspre sud, pe flancul Dunării. Incapacitatea unor generali, erorile tactice și dotarea precară a armatei noastre duc la eșecul catastrofal de la Turtucaia și apoi la imposibilitatea apărării Bucureștiului.
În fața iminentei plecări de la București, Maria vrea să își mai vadă măcar o dată răniții, de care se atașase ca de propriii copii. Cine poate ști dacă îi va mai vedea? La spital, scene chinuitoare. Peste tot, fețe îngrijorate, ochi roșii și zâmbete care purtau în ele întrebări dureroase. "În rândul ofițerilor au fost scene de o tristețe disperată. Stăteam pe scăunel, între paturile a doi dintre cei mai bolnavi, ținându-i de mână, și plângeam cu toții, de parcă am fi fost cei mai vechi prieteni", notează Maria, în jurnal. "Groaza de greutățile drumului și de teama de a fi luați prizonieri înlătura toate barierele, fiecare își lăsa să se vadă sentimentele. Iar eu stăteam printre ei și nu găseam nici o vorbă de consolare sinceră, fiindcă, dintre toți, poate eu eram cea mai crâncen lovită. În cele din urmă, mi-am ascuns capul în palme și am plâns. Atunci au devenit cu toții bărbați din nou, simțind că trebuie să o aline pe femeia aceasta nefericită - pe regina lor...".
Micul Prinț
Pentru prima oară de la începutul războiului, Regina Maria își vărsa lacrimile în public. Ea, "adevăratul bărbat care conducea România", cum ne-o descriu unii diplomați străini, care au cunoscut-o în anii Marelui Război, fusese tot timpul cea care consola și îmbărbăta lumea din jur. Petrecea zile întregi în spitalul de la Palatul Regal, unde servea ca soră de caritate. Ajunsese să își neglijeze familia, atât de mult se atașase de amărâții de soldați care se întorceau de pe front cu trupurile sfârtecate de obuze. Le vorbea, îi mângâia, le citea cu orele, iar zâmbetul ei le umplea inimile de speranță tinerilor ostași. Dar nu trece mult timp, când și celălalt palat, Palatul Cotroceni, se transformă în spital. Fiul cel mic al Reginei Maria, Principele Mircea, care abia ce împlinise 3 ani, are febră mare, iar febra nu mai trece cu zilele. Regina se agită, cheamă cei mai buni medici, face nopți de nesomn pentru a sta alături de băiețelul din care mai rămăsese o umbră. "Nu pot îngădui temerilor să-mi stea în calea îndatoririlor", se încurajează singură Maria, căci Ferdinand e absent, absorbit până peste cap cu războiul, iar lumea din jurul ei este depășită de situație. De la o vreme, toate zilele Mariei sunt la fel. Se împarte între suferinzii de la ambulatoriul militar și pruncul bolnav de acasă, e măcinată de veștile tot mai proaste de pe front, dar nu se dă bătută. Continuă să lupte și să spere. "Mircea pare să se simtă ceva mai bine în dimineața asta, dar bietul suflețel încă are febră mare. Dea Domnul să nu fie nimic grav! Într-atâta ni s-a obișnuit inima cu durerile în ultima vreme, încât orice temere nouă pare să se potrivească firesc în rânduiala zilelor. Veștile de pe front sunt foarte îngrijorătoare, dar scumpii noștri soldați rezistă cu curaj împotriva dușmanului, care încearcă să pătrundă în țară din toate părțile". Dar după trei luni de luptă cu febra tifoidă, după o lungă agonie, micul prinț își dă ultima suflare, într-o dimineață de noiembrie, în timp ce Maria îl ținea în brațe. Dar suferința mamei abia începe! Situația de pe front e atât de instabilă, încât se ia decizia înmormântării micului principe chiar a doua zi! Nici o clipă de doliu, de răgaz sufletesc. Bătrânul grădinar german al Casei Regale, care îl iubea nespus pe neastâmpăratul Mircea, pavează cu flori, peste noapte, drumul scurt al sicriului din palat până la capela Cotrocenilor. Înmormântarea e sfâșietoare. E o tăcere mormântală în jurul sicriului, îmbrăcat în brocart vechi, roșu cu auriu. Până și nemții hotărăsc să oprească bombadamentele asupra Cotroceniului, pe durata înmormântării... "Poate, cum cred oamenii simpli, Mircea e acum la Dumnezeu, ca să se roage pentru țara lui...", se încurajează Maria, într-o scrisoare către mama sa, Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei.
Flori proaspete pe mormânt
Nu trec nici trei săptămâni de la moartea Principelui Mircea, că Regina Maria trebuie să abandoneze Bucureștiul și, odată cu el, și mormântul fiului ei cel iubit, cu florile încă neveștejite. "Da, Mircea al meu, te-am lăsat... te-am lăsat singur, sub pietrele reci ale bisericii - Mircea, te-am părăsit, doar pe tine, dintre toți copiii mei, te-am lăsat singur-singurel! Și totuși, Mircea, micuțul meu, poate că zâmbești de undeva de sus, poate că înțelegi cum nu înțelege nici unul din noi, cei de jos, ce înseamnă lacrimile pământești, micuțul meu, poate ești mult mai puțin singur decât biata ta mamă fără casă, dar lasă-mă, totuși, să mai spun o dată toate numele dragi pe care ți le dădeam - acum că m-am despărțit până și de mormântul tău. Muki al meu, Mircea Vodă, Băiețelul inimii mele, Muguraș de viață, Speranță mică...".
La plecare, regina i-a pus majordomului în mână o scrisoare scurtă, în germană, zicându-i: "Dă-o cui va veni aici, în locul meu".
- Maiestatea Voastră nu se mai întoarce?, a întrebat speriat bătrânul.
- Se prea poate să nu mă mai întorc!, i-a răspuns Regina, apoi a sărit în automobil și a plecat spre gară. Seara târziu, când bătrânul Steinbach a întredeschis plicul ca să afle mesajul secret al Reginei sale, l-au podidit lacrimile: "Nu știu cine va ocupa casa aceasta, casa pe care am iubit-o - rog doar să nu se ia florile de pe micul mormânt".
Pentru Maria începe necunoscutul. Nu știe unde merge, nu știe pentru câtă vreme. Toată lumea în jurul ei e cumplit de tristă și speriată, viitoarea regină habar nu are unde va locui, căci, pe grabă, nu se hotărâse absolut nimic. "Niciodată în viață nu am mai plecat, ca azi, în necunoscut", notează Regina, în timp ce trece din Muntenia în Moldova. Maria doarme două săptămâni într-un vagon de tren, în condiții precare, până i se găsește o casă la Iași, pe care o poate tocmi pentru un minim confort. Vestea căderii definitive a Bucureștiul o găsește, încă, în vagonul de tren, iar lumea face coadă pe peronul improvizat - de la boieroaice până la generali și de la mari diplomați străini până la politicieni - pentru a vorbi cu Maria, de fapt, pentru a primi încurajări de la ea.
"Fiindcă sunt puternică, toți cred că-mi pot spune lucrurile care mă dor cel mai mult - «Ei i se poate spune adevărul» - vai! da, mie mi se poate spune adevărul, dar numai fiindcă sunt în stare să îl ascult nu înseamnă că nu sufăr!".
Afară ninge, totul e alb împrejur, doar gândurile Reginei sunt negre. "Totul e durere, gândurile despre viitor, gândurile despre trecut - din trecut n-a mai rămas nimic! Iar mormântul lui Mircea e în mâinile dușmanului... Cine trăiește în casa mea, în camerele mele? Iubita mea cămăruță cafenie, dormitorul meu mare și celelalte încăperi pe care le aranjasem cu atâta grijă și iubire? Mă voi mai întoarce vreodată, va putea inima omenească să-și înceapă viața din nou? Nu a trecut mult de când mergeam cu automobilul la Sinaia, Câmpina, Câmpulung, Pitești, ca să vizitez spitalele! Încă era țara mea! Și acum? Vai, ce chin! Și când mă gândesc că am fi fericiți, fie și dacă am putea să păstrăm Moldova și să nu plecăm din Iași".
Buchetul de vâsc cu panglică albastră
La Iași, departe de Cartierul General de la Buzău și de Regele Ferdinand, Regina Maria acceptă greu faptul că nu poate fi chiar în mijlocul evenimentelor, însă toată lumea care crede că poate ajuta cu un sfat sau cu vorbă bună vine în audiență la Regina Maria. Sunt oameni importanți, care văd ce nu merge bine și ce ar trebui schimbat pentru ca războiul să poată fi câștigat, și care își pun într-atât de mult speranțele în Regină încât complotează la ideea ca ea să își ia inima în dinți și să meargă în Rusia, în vizită la vărul ei, Țarul Nicolae, pentru a-l convinge să sprijine mai energic cauza României. Maria e entuziasmată de idee, ar face orice, și-ar pune în joc chiar și mândria ei de regină, doar ca să miște cumva lucrurile! "Vai, de ce nu sunt eu rege? Aș vrea să fiu eu rege - poate aș fi un rege rău, i-aș obliga pe toți să-și facă datoria de dimineața până seara, cu cuvinte aspre și cu fapte și mai aspre dacă ar fi nevoie. Nu e vremea să ezităm sau să încercăm experiențe, e vremea pentru acțiune, acțiune fără ocolișuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare și lipsă de vlagă pun în primejdie țara!", scrie, disperată, Regina. Obsesia acțiunii e prezentă în tot ce face, iar de la o vreme, acțiunile Mariei încep să dea rezultate. Susținut de Nicolae Iorga, Ferdinand, suveranul, își apleacă tot mai mult urechea la sfaturile soției sale, într-atât de mult, încât asta provoacă confruntări ascuțite, cu armele la vedere, între Regină și premierul Brătianu, care înțelege că în spatele numirii bravului general Constantin Prezan în fruntea Statului Major General nu poate sta decât încăpățânarea Mariei.
Dar victoriile reginei sunt doar mici victorii de etapă. Situația pe front e la fel de grea, România pierde Constanța, e cât pe ce să piardă Brăila și Galațiul, suferințele și lipsurile, atât în rândul armatei, cât și în rândul populației, se văd la tot pasul. Și nu e imagine mai răvășitoare a declinului, decât însăși imaginea regimentului de roșiori care poartă numele Reginei Maria: jumătate dintre bravii soldați muriseră în luptă, în timpul trecut de la ultima lor întâlnire! "A trecut atâta timp! Mircea al meu s-a dus, dintre ei au murit jumătate, au murit degeaba, ne-au fost smulse trei sferturi din țară! Am plâns, da, mărturisesc de-a dreptul, am plâns! Și cei mai mulți dintre ofițerii meu aveau, și ei, lacrimi în ochi. S-au aliniat pe caii lor care tremurau, slabi și obosiți, iar eu am trecut prin fața rândurilor, vai, cât de scurte!, și am primit ovații însuflețite. Mi-au adus chiar și un buchet, un mănunchi uriaș de vâsc, în jurul căruia reușiseră să lege o panglică decolorată, albastră, culoarea regimentului lor!".
Steaua Crăciunului
Se apropie Crăciunul lui 1916, primul Crăciun în pribegie al Casei Regale, iar Maria și toți cei din jurul său, în frunte cu entuziastul principe Nicolae, lucrează de zor la pachete de cadouri pentru sărmani și pentru soldații de pe front. Sunt pachete de o sărăcie dezolantă, câteva țigări, câteva dulciuri, poate un cuțit pentru deschiderea scrisorilor de acasă, cu însemnele Reginei Maria... Viața familiei regale e la fel de sărăcăcioasă. La 8 ani, Principesa Ileana primește și ea daruri "ridicol de modeste, adunate de pe unde s-a putut". Iașiul e sufocat de lume, lipsesc toate cele trebuincioase, nu se găsește nici măcar o floare în tot orașul! Regina și copiii hotărăsc să nu mai împodobească brad de Crăciun. "N-am fi fost în stare să ne uităm la el fără Mircea! Fără casa noastră! Fără jumătate din țară!". Veștile proaste nu întârzie să apară nici măcar în zi de sărbătoare. Rușii se retrag și zădărnicesc toate combinațiile militare ale armatei române. La masa de seară a Crăciunului, Regele Ferdinand și Regina Maria sunt, amândoi, în pragul disperării. Munciseră enorm la noile planuri, iar acum totul părea în van, România risca să piardă totul...
La miez de noapte, Maria și Ferdinand ies în pragul reședinței improvizate de la Iași. Viața i-a despărțit mult în ultima vreme, dar idealurile le-au rămas aceleași ca în prima zi, când au jurat credință României, în fața lui Dumnezeu. "După o oră de deznădejde, am hotărât că ar fi o lașitate să ne lăsăm doborâți și că, atâta timp cât ne-a mai rămas o palmă de Românie de salvat, TREBUIE s-o salvăm sau să încercăm, măcar, s-o salvăm, cu orice preț". Sus, în înaltul cerului cenușiu de decembrie, o stea strălucește ca un giuvaier. "De acolo, de sus, din cer, micul Mircea se roagă pentru țara lui...", își șoptește în gând Maria. "Va fi bine, România va fi mai mare și mai frumoasă decât am visat noi vreodată", o încuviințează, cu glas tare, Regele Ferdinand.