Covorul cu flori
- Elena Șoimu-Postolachi, erați doar un copil în vârstă de nouă ani când ați luat calea surghiunului în Siberia, alături de părinți și de fratele mic. Ce țineți minte, din clipele acelea grozave, când ați fost smulși din locul natal?
- Pentru că tata a fost preot (îl chema Porfirie Șoimu și se trăgea dintr-o familie veche, ce coboară din căpitanii lui Ștefan cel Mare), familia noastră a fost prima luată în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, când au început deportările. Se știe că după cedarea Basarabiei, primii care au avut de suferit au fost primarii, preoții, învățătorii, într-un cuvânt, intelectualii români. Rând pe rând, au fost înlocuiți cu lichele care îi slujeau pe noii stăpâni. Adeseori, tata a fost chemat la Soroca, la NKVD, și acolo i s-a poruncit să iasă în fața oamenilor și să le spună că până atunci i-a mințit, că, de fapt, nu există Dumnezeu și îl somau să deschidă club în biserică. Cum el a refuzat, a fost declarat "dușman al poporului", așa că era previzibil că aveau să ne pedepsească.
N-o să uit niciodată noaptea în care au năvălit peste noi și ne-au luat. Era o noapte caldă de cireșar. Ne-a trezit mama și am văzut casa plină de oameni străini. Ca să-l umilească, pe tata l-au ținut soldații în genunchi, câtă vreme mama a avut voie să strângă într-un sac câteva haine. Eram așa de zăpăciți de ce se întâmpla, că nu știam ce să punem în bagaj. Fratele meu a adus patru furculițe, dar mama, care înțelegea ce se întâmplă, le-a aruncat. "Măcar de-am avea ce să mâncăm, a zis ea, că vom mânca noi și cu mâna." Nu i-au dat voie să intre în magaziile în care țineam mâncarea și bucatele. Acolo au rămas toate. "Dacă mă despărțiți de familie, mai bine mă împușcați pe loc", a zis tata, când i-au spus mamei să-i pregătească lui bagaj separat. Am fost foarte speriați când l-am văzut pe tatăl nostru batjocorit în așa hal. El era un om de mare omenie și tare respectat ca preot în sat.
Ne-au dus apoi la marginea comunei, unde au venit și alți deportați, și după aceea la gară, la Florești, sub escortă de soldați înarmați, ca și cum am fi fost cine știe ce criminali. Acolo ne-au ținut în arșiță, pe o toloacă. De o parte era râul Răut, de cealaltă parte erau soldații care ne păzeau. N-am avut voie să ne mișcăm de acolo. Eram chinuiți și înspăimântați, siliți să facem toate alea în văzul lumii, acoperindu-ne cum puteam. Când s-au strâns toți, ne-au băgat în vagoane de vite și ne-au zăvorât. De-abia după ce am urcat în tren au venit cu o căruță bunica, un văr de-al mamei și o mătușă, care aflaseră că am fost ridicați. Cu mare greu, pentru că nu au avut voie să se apropie de tren, ne-au dat mâncarea pe care ne-au adus-o și au mai apucat să vâre pe fereastra trenului un covor pe care-l țesuse bunica. "Îl vei vinde când vei avea nevoie!", a mai apucat bunica să-i spună mamei și-am plecat. Dar oricât de greu am trăit în Siberia, oricât de chinuiți am fost, mama nu a vândut covorul țesut de bunica. Era ultima legătură cu cei de acasă și, la nevoie, garanția că va fi vândut doar pentru a cumpăra bilete de întoarcere în raiul din care am fost smulși.
Colțișor de rai
Stă pe scaun în fața mea și îi ascult povestea. Între noi cad vorbele ca niște tăișuri ascuțite. Vorbe aspre, căutate parcă înadins ca să prindă în ele întreaga suferință îndurată. Elena Șoimu-Postolachi e o femeie mărunțică, are gesturi dichisite, care țin de cumsecădenia altor vremi. Își însoțește spusele de un zâmbet atât de calm, încât nu o dată m-am întrebat, în timp ce o ascultam, ce izvor tainic îi dă puteri, îi îmblânzește trăsăturile și o face să vorbească cu atâta senin despre viața ei în sălbăticia siberiană. Aveam să descopăr spre sfârșitul întâlnirii noastre că tocmai suferința este cea care a înnobilat-o, i-a rafinat tăria de a nu uita și, mai ales, a întărit-o în hotărârea de a lăsa mărturie celor mai tineri povestea surghiunului basarabean.
- Cum era "raiul" din care ați fost alungați?
- Când îmi amintesc cum a fost satul Parcani, casa părintească, familia noastră întreagă, mi se opresc vorbele și mă înec în plâns. Ce minunăție a fost acolo cândva, când trăiau și munceau buneii mei! Câtă sudoare a curs pe frunțile lor, ca să prefacă o coastă de pământ într-un colțișor de rai! Casa noastră era la o margine de sat, era pe atunci cea mai frumoasă, avea balcon, și la streașină erau ornamente din lemn, ca o horboțică. Pe povârnișul de lângă casă, bunelul a sădit o mândrețe de vie cu poamă "aligote" și "ceasla", comandând butașii în Franța. Aproape, se înălțau vișini ce crescuseră rotați și frumoși, și lângă ei creșteau mure gustoase și fragi dulci și mirositori. În fundul grădinii erau niște copaci seculari, niște cireși uriași, cu fructe amare, mărunțele, din care bunica făcea o dulceață minunată. Tot în fundul grădinii se afla o pădurice, iar mai sus de aceasta era o fâșie de pământ, unde bunicul nostru, Ion, avusese o moară de vânt, pe piscul dealului. Mama sădea legume: roșii, vinete, ardei grași, usturoi, cu măciuliile mari cât pumnul. Pe șindrila căsoaiei usca vișine, cireșe dulci și amare, mere, pere de tot felul și umplea câte un sac mare cu fructe uscate, din care iarna făcea compot. Mai usca pe lojniță și prune afumate, foarte gustoase. Toamna avea de lucru cu murăturile. Într-un butoi de o sută de vedre, mura mere pădurețe din fundul grădinii. Merele acestea erau mășcate, dar atât de acre, că făceau gura pungă, dar murate se zbârceau, se făceau galbene, dulci și tare bune la gust. Noi, copiii, legam câte o furculiță de un bețișor și prin vrana de sus, înțepam și scoteam câte un măr din butoi. Din alt butoi, printr-un robinet de la fund, care era așezat orizontal, curgea mustul gustos și spumos. Parcă era șampanie. Venea apoi rândul butoaielor cu pepeni, castraveți, pătlăgele, varză... Câtă muncă, pentru ca să fie familia îndestulată cu de toate! Când venea iarna, femeile aveau mult de lucru: mama scărmăna lâna, torcea, țesea covoare, pânză, prosoape, preșuri în stative. Îmi plăcea când se vopsea lâna: mama chema boiangiul sau boiangița și vopsea sculurile de lână în diferite culori. În fiecare iarnă, ea țesea covoare ca zestre pentru copii. Așa cum a fost și covorul pe care l-am dus cu noi în Siberia.
Turtele salvatoare
- Sunt multe mărturii în care se povestește odiseea deportărilor. Toate au ca element comun drumul de săptămâni întregi, spre necunoscut, cu trenul, în vagoane de vite, în condiții îngrozitoare. Mai țineți minte?
- La început am fost atât de șocați de ceea ce se întâmpla, încât nici nu ne-am dat seama că ne era foame și că am ajuns la capătul puterilor. Despărțirea de sat, de casă, de bunici, de tata, care a fost luat de lângă noi și dus cu ceilalți bărbați, cu un alt tren, înspre Urali, viața la comun în vagonul acela, alături de alți amărâți înfometați, ca și noi, toate au fost atât de noi și de neașteptate, încât o vreme am fost ca anesteziați. Nu-mi aduc aminte cum am supraviețuit până la capătul drumului, numai biata mama știe cum ne-a salvat. Când am ajuns în regiunea Bașkiria, în orașul Ufa, am văzut niște copii care alergau pe lângă tren și cereau disperați "Hleba! Hleba!", adică pâine. Începuse războiul. Trenul nostru era mereu trecut pe linie moartă, ca să treacă vagoanele cu soldați și cu tancuri. Ne povestea mama că atunci când am ajuns la Kursk, a văzut din tren, pe alt peron, o grămadă de bărbați, care cu legături, care cu torbe (sacoșe), cu bagaje, foarte agitați, care dădeau din mâini și ne făceau semne. Mama a presupus că aceia erau tocmai bărbații din familiile noastre și că printre ei trebuie să fi fost și tata, pe care nu l-am mai văzut niciodată. Am rămas cu amintirea lui dintr-o zi de vară, când s-a întors de la muncă, înfierbântat și obosit, a luat ulciorul cu lapte acru și a băut cu sete din el.
Mai țin minte că atunci când am ajuns în Urali, după aproape trei săptămâni de drum, calea ferată trecea printr-o pădure mare și deasă. Acolo ne-au deschis ușile și ne-au lăsat să coborâm, prima oară de când pornisem. Am putut să mai respirăm și să ne mișcăm. Paznicii noștri erau siguri că nu vom fugi, eram prea departe de casă și prea slăbiți de foame. Nașa mea, verișoara mamei, tanti Nastea, care era soția directorului școlii de sat, a văzut că erau lemne multe și uscate pe jos, era și apă, avea un pic de făină și brânză strecurate de bunica în tren și a făcut un foc și apoi niște turte cu care ne-a hrănit pe toți copiii din vagon pe loc. Din tot drumul eu nu mai țin minte altă mâncare, dar știu că turtele acelea ne-au salvat. Am mers mai departe, am ajuns în Altai, apoi la Novosibirsk, pe malul fluviului Obi, de unde, cu niște barje, îngrămădiți în sala motoarelor, ne-au pornit și mai către nord. Eram tare înspăimântați și fără speranță, și o femeie tânără, cu o fetiță de vreo doi anișori în brațe, și-a făcut semnul crucii și s-a aruncat în valuri. Nu sunt cuvinte să descriu ce spaimă și ce tristețe s-au lăsat în grupul nostru. Am mers cu barja aproape 400 de km pe Obi, după care ne-au debarcat în Șegarca, iar de acolo, cu căruțele, ne-au împrăștiat în satele din jur. Noi am nimerit în Anastasievka. Acolo am fost repartizați în casele foștilor deportați, care muriseră între timp.
Eminescu și băiatul mort de frig
- Mi-ați spus că ați stat șaptesprezece ani în Siberia. Cum ați rezistat?
- În Anastasievka am stat mai mulți ani într-o casă cu mai multe familii. Aveam dreptul la un metru pătrat de persoană, așa că într-o cameră erau îngrămădiți bătrâni, suferinzi, copii mici, toți laolaltă. Satul era între păduri de brazi, scoruși și mesteceni. Avea două străzi, o biserică din bârne groase de lemn, dar care fusese transformată în depozit de cereale. Și preotul de acolo fusese arestat și trimis în gulag, cine știe pe unde. Trăiam în casă ca peștii în conserve. Eram mulți și era o mizerie acolo, Doamne ferește! În mijlocul camerei era o sobă, burjuică, cum i se spunea, care ardea permanent. Mamele noastre lucrau la colhoz și noi, copiii, căram zilnic lemne din pădure. Tăiam mesteceni mai tineri, cu o funie legam lemnele în spate și așa, înșirați unul după altul, ne întorceam acasă aproape înghețați, că nu eram pregătiți cu haine pentru frigul de-acolo. Eram atât de săraci, că nu aveam nici haine, nici așternuturi, nici tacâmuri, nici măcar un lighean să ne spălăm, nici măcar un vas în care să ținem apa. Era o mizerie nemaipomenită! Sărăcie, foame, frig și păduchi... Și localnicii erau și ei săraci, dar măcar erau obișnuiți cu clima de acolo, aveau case, aveau câte un animal, o vacă, un porc, o bucată de pământ. A fost tare ieftină viața noastră acolo. Vreau să spun, prin asta, că nu era prețuită deloc. Dacă n-ar fi fost mama atât de aprigă în muncă, nu am fi supraviețuit, eu și fratele meu Mihail, mai mic cu trei ani decât mine. Mulți din cei cu care am plecat în deportare au murit de foame și de frig. Primul an a fost cel mai greu. Îmi amintesc de atâția oameni cu care am pornit din Basarabia și care nu s-au mai întors acasă. De la un băiat tânăr, înghețat de frigul de acolo, ne-a rămas un volum de Eminescu. Seara citeam poeziile lui și așa ne mai trecea dorul de casă.
Supa de rădăcini
Elena Șoimu-Postolachi a împlinit optzeci și șase de ani. Locuiește în Basarabia, dar am întâlnit-o în București, venită la fiica ei. În ciuda anilor, îi place să călătorească, pare neobosită și e hotărâtă ca, atât cât va trăi, să povestească ororile surghiunului, "pentru ca să se știe". Copilăria, adolescența și tinerețea i-au fost furate, îngemănate cu foamea, frigul, lipsurile și cu neputința de a înțelege nedreptatea uriașă pe care au fost siliți s-o îndure. Îmi povestește despre turte din buruieni și ștevie sălbatică, pe care le mâncau primăvara. Îmi spune de "ceremșa", un fel de usturoi sălbatic, și de cepele lalelelor din pădure, din care mama lor făcea o supă cu gust greu de înghițit. Îmi spune de anul în care au desțelenit cu mâinile o bucată de pământ și de înghețul care a dat peste cartofii pe care i-au semănat, dar și despre bucuria din toamnă, când au găsit, totuși, în pământ, câțiva cartofi, nu mai mari decât o nucă. Se minunează și acum de vrednicia mamei sale care, zi de zi, inventa soluții de supraviețuire, cu istețime și înțelepciune moștenite din neam. Îmi povestește cum a zidit o sobă cu plită de fier, pe care frigeau turte și rotițe din cartofi. Mai ține minte și "târgul foamei", în care deportații schimbau între ei, dar și cu localnicii, o bluză pe câțiva cartofi, niște pâslari găuriți pe câteva zile de prășit, o pereche de opinci din coajă de copac, pe o zi de văruit sau pe o bucată de pânză. Uneori, viața atârna de-un strop de bunăvoință, răsărită de unde nu te așteptai: Ivanov, morarul bețiv al satului, îi jelea pe deportați și le măcina pe gratis, când se duceau cu câte o torbă (sacoșă) de grâu sau de coji uscate de cartofi, ba încă mai adăuga și câțiva pumni de făină de la el. Dar nimic din tot ceea ce mi-a povestit nu întrece în tristețe jocul de "ping-pong cu pâinea".
- Noi, copiii, mergeam după "paioc", rația de pâine, care era de 400 de grame pe zi pentru mama și de câte 200 de grame pentru mine și fratele meu. Seara, când venea mama de la lucru, ne punea mâncare, împingând bucata ei de pâine către noi. Fratele meu era mai mic și nu își dădea seama, o lua și mânca. Eu împingeam bucata înapoi, mama o apropia iar de mine și tot așa, de câteva ori, o împingeam de la una, la alta, ca într-un joc de ping-pong între două flămânzite. Nu voiam să-i iau pâinea, știam că și ea era flămândă, ziua muncea la colhoz, noaptea la orfelinat, numai ca să putem supraviețui. Dar de câteva ori am fost atât de înfometată, încât nu m-am putut abține și, până la urmă, rușinată, am luat-o. Și-acuma retrăiesc cu greu amintirea aceasta. De atunci am rămas cu o grijă deosebită pentru pâine. Nicio firimitură nu risipesc și niciodată nu tai mai multă decât mănânc.
Preotul Porfirie Șoimu visa înainte de deportare ca fiica lui să devină învățătoare, iar fiul doctor. Cât a trăit în surghiun, șaptesprezece ani, Maria, soția lui, nu și-a lăsat nicio clipă copiii în voia sorții. Gândul îi era la bucuria pe care ar fi avut-o preotul, dacă și-ar fi văzut visul împlinit. Elena și Mihai au terminat șapte clase în Anastasievka, fiind întotdeauna printre cei mai buni. "Pe lângă școală, munceam din greu ca să ne câștigăm și noi mâncarea. La zece-doisprezece ani, trăgeam cu sapa din răsputeri, pe la localnici, pentru mâncare și pentru o căldare de cartofi de sămânță. Ca să avem ce aștepta la toamnă, munceam o zi lungă de vară, până la amețeli, până la leșin. Mama lucra ca dădacă la orfelinat. Noaptea făcea serviciul, iar ziua cosea și căra fân, tot pentru orfelinat, tăia și aducea lemne. Înjuga vaca, deoarece caii erau pe front și căra singură lemne din pădure. Muncea fără încetare numai ca eu și fratele meu să ne putem continua școala. Nu știu cum a rezistat la asemenea cazne. Nu împlinise încă patruzeci de ani. Seara, la gura sobei, ședeam în genunchi pe podea și ne făceam lecțiile, pe rând, la lumina "lucinei", adică a unei așchii uscate din lemn, aprinsă la gura sobei, ca să nu iasă fumul în casă. Unul din noi ținea "lucina", iar ceilalți (eram vreo șase copii), pe rând, citeau sau scriau pe podea, fiindcă nu aveam nici masă, nici lampă, nici gaz pentru lampă, nici ulei, măcar pentru un opaiț. Dar învățam, așa cum puteam, și în acele condiții neomenești. Scriam cu cioturi de creioane sau cu pene de gâscă găsite în drum, cu cerneală din funingine, pe foi de cărți vechi sau pe gazete, printre rânduri. Flămânzi, eram parcă străvezii, cu gâturile lungi și picioarele subțiri, ca fusele de tors.
Elena și fratele ei au văzut în învățătură salvarea. Mama lor i-a ținut în gazde, la școli, în Monastârka și Tomsk, la zeci și sute de kilometri distanță de casă. Foamea pe care au îndurat-o acolo, drumurile făcute pe jos, când venea vacanța, prin viscol și printre străini, prin pădurile nesfârșite, batjocura și umilințele comuniștilor ruși, care-i eliminau din școli doar pentru că erau deportați, deși erau cei mai buni la carte, toate acestea și multe altele încă n-au putut stăvili dorința lor de a învăța. Zile întregi, Mihai a trăit doar cu rația de pâine pe care o înmuia în muștarul ce era gratis la cantine. Nu e de mirare că a leșinat în timpul unui examen. Ca să-și asigure existența, Elena a fost nevoită să doneze sânge.
- Diplomele cu care am absolvit eu și fratele meu au fost un balsam pentru suferințele mamei noastre. Mi-o amintesc cum cânta, de răsuna casa și clocoteau văile, când depășea suferința. Odată, când de-abia am scăpat teafără dintr-un viscol, venind pe jos în vacanță, i-am spus mamei că eu am să scriu cândva despre suferințele noastre, despre destinul nostru. Mama mi-a zâmbit, poate a crezut că e un vis copilăresc al meu. Dar după 1990, după ce s-a destrămat imperiul comunist, am început să scriu și mama m-a ajutat, draga de ea, ca întotdeauna. Și-a notat în caiete, pe bucățele de hârtie, pe unde a putut, tot ce și-a amintit din vremea surghiunului. Am scris împreună o carte și ea este oglinda suferințelor îndurate, dar și strigătul nostru de izbândă, că am supraviețuit și ne-am ridicat deasupra călăilor noștri. Creștinește este să iertăm, dar nu putem uita!
*
Elena Șoimu-Postolachi a ajuns profesoară, și fratele ei, Mihai, doctor traumatolog, împlinind visul tatălui lor, pe care nu l-au mai revăzut niciodată, din clipa pornirii în surghiun. Împreună cu mama, Maria Șoimu, s-au întors din Siberia în 1958. N-au mai găsit nimic din raiul gospodăriei lor. Au luat-o de la capăt, în satul Florești, ducându-și crucea cu fruntea sus. Pentru suferințele anilor de surghiun, nimeni nu le-a cerut măcar iertare, iar pentru toată averea lăsată în satul Parcani, li s-a oferit suma de 90 de lei în cupoane (egali cu 24 de lei românești), din care se putea cumpăra o pereche de cizme. Atât! Cu demnitate și amărăciune, au refuzat despăgubirea.