Oraşul bandajat

- Băile Herculane, între amintiri şi ruine -

Am fost pentru prima dată la Băile Her­culane acum patru ani. Ţin minte că atunci am oprit maşina chiar în centrul istoric al staţiunii şi, de cum am văzut primele clădiri, mi-au dat lacrimile. Un amestec ciudat de emoţii a pus stăpânire pe mine. Simţeam o fas­cinaţie uriaşă, în faţa unei măreţii greu de imaginat, dar şi o grea tristeţe care mi-a tăiat respiraţia. Eram în mijlocul unui decor ireal, în care fiecare piatră, alee sau colţ de clădire răspândea mireasma unor poveşti vechi de sute de ani, cu împăraţi şi împă­rătese, cu prinţi şi prinţese, cu poeţi şi aristocraţi rafinaţi, cu trăsuri elegante şi valsuri vieneze, cântate de fanfara din chioşc. Era locul despre care împăratul Austriei, Franz Josef, spunea la 1852 că "e cea mai frumoasă staţiune de pe continent". Era colţul de lume pe care soţia lui, mereu visătoarea şi răzvrătita împărăteasă Elisabeta, alintată de toată lumea cu numele Sissi, îl îndrăgea şi-l pomenea adesea, cu duio­şie, în jurnalele şi poemele sale. Era staţiunea des­pre care toţi medicii şi cerce­tătorii spu­­neau că este brăz­dată de iz­voa­­re terma­le de-a drep­tul mi­raculoase, fiind locul unde veneau, an de an, la tratament, ilustre figuri din toată Europa. Acum patru ani, când am venit pentru prima oa­ră aici, tot acest decor imperial ză­cea într-o jalni­că paragină, iar urmele acestei frumoase istorii erau aproape pier­dute. Minu­na­te capodopere arhitecturale, mul­te din acele clă­diri vechi de se­cole erau înfăşu­rate de sus până jos în pânze uria­şe, ca într-un ban­daj care le oblo­jea rănile, lăsând totuşi speranţa că tocmai pânzele acelea ar putea fi semnul unor renovări la care se lucra. Au trecut de atunci patru ani, iar eu am rămas cu acel gust amar al primei întâlniri cu Băile Herculane, dar şi cu nădejdea că poate de atunci ceva s-a schim­bat, că poate acele clădiri au fost reno­vate, că aşezarea imperială de altădată a reînviat.
Cu nişte zile în urmă, am citit însă o ştire care mi-a retezat speranţele. Sub titlul "De­zastrul de la Băile Herculane, prezentat de un jurnalist britanic", era citată o postare de pe facebook, scrisă de celebrul autor de do­cu­mentare Charlie Ottley, cel care a realizat în 2012 filmul "Wild Carpathia" ("Carpaţii sălbatici"), unul dintre cele mai frumoase do­cu­men­tare despre România. Iată ce spunea brita­nicul despre Băile Herculane: "Bine aţi venit în oraşul care a fost cândva cel mai mare resort Spa din Europa! Un loc în care toate clădirile se degra­dează şi nimeni nu face nimic pentru a le salva. Am fost acolo în 2012, când am realizat documentarul «Wild Carpathia», şi pentru că proiectul era spon­sorizat de Guvernul României, ne-au spus să scoa­tem multe din cadrele filmate acolo şi să nu men­ţionăm nimic despre ele, pentru a nu pune România într-o situaţie delicată. Le era ruşine, şi pe bună dreptate. Acest loc trebuie salvat. Aici sunt unele dintre cele mai frumoase clădiri istorice, nu doar din România, ci din tot estul Europei. Dacă nu se face nimic, în câţiva ani totul o să se prăbuşească. Aici e o comoară nepreţuită". Textul acesta m-a bulversat total. Cum e posibil ca un străin să fie atât de îngrijorat de patrimoniul nostru istoric, în vreme ce guvernanţii români nu ştiu să facă altceva decât să ascun­dă, sub cearcea­furi, de ochii lu­mii, sta­rea de­plo­rabilă în care chiar ei lasă să zacă o aseme­nea "co­moară ne­preţui­tă"? Cum e po­sibil ca ni­meni să nu facă nimic pentru a încerca să sal­ve­ze splen­doa­rea a­ces­tor clă­diri? Cum a fost posibil să fie lăsate să moa­ră încet, pu­ţin câte puţin, an după an, atâ­tea mo­nu­­mente de artă, sub pri­virile cons­ter­na­te ale tu­riş­tilor? Sem­nalul de alarmă dat de celebrul realiza­tor de do­cumen­tare m-a con­vins să merg din nou acolo, la Băi­le Hercu­la­ne, şi să încerc să aflu răs­pun­suri la toate a­ceste întrebări.

Două ore de deziluzii

Am ajuns într-o dimineaţă însorită de iulie, oprindu-mă tot aici, în parcul din centrul istoric al staţiunii. Peste două ore, aveam fixată o întâlnire cu un domn de vază al oraşului. Timp berechet, aşadar, pentru o plimbare. Totul e ca acum patru ani, acelaşi decor dezolant, aceleaşi clădiri dără­pănate, aceleaşi vile şi hoteluri de patrimoniu, care stau gata să cadă. Aceleaşi cearceafuri ascund şi astăzi zidurile crăpate, singura deosebire fiind că acum atârnă înnegrite de praf şi rupte de ploaie şi vânt. Timp de patru ani, nimeni nu s-a atins de aceste clădiri, totul a rămas ferecat cu lanţuri şi la­căte, peste tot vezi scrise avertizări care opresc ac­ce­sul şi-ţi spun că e pericol de prăbuşire. Urc trep­tele din parc şi ajung în faţa Cazinoului, o clădire superbă, care te întâmpină cu salutul roman de pe frontispiciu: "Saluti et laeti­tiae" ("Sănătate şi bu­curii"). A fost construit după proiectul arhitectului Doderer, cel care a elaborat şi planurile Castelului Peleş. Sub cupola exterioară, încă se mai vede o minunăţie de pictură murală, care pe alocuri s-a coşcovit, ca o rană cu coaja ruptă. În interior, acce­sul e interzis. Nicăieri, niciun semn că cineva ar lucra la renovarea clădirii. Vizavi, dincolo de podul de fier forjat care traversează râul Cerna - şi el o bijuterie arhitectonică, şi el de mulţi ani închis - se înalţă, încă maies­tuoase, Băile Imperiale Austriece, cândva - cel mai important complex balnear din Europa, locul unde s-au tratat, printre alţii, Nicolae Iorga, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sado­veanu, dar şi împăratul Franz Josef alături de împărăteasa Sissi. Astăzi, este una dintre cele mai degradate clădiri din Băile Herculane. Geamuri sparte, tencuială căzută, bucăţi de statui din interior distruse sau furate, fragmente de capiteluri sparte, pereţi înnegriţi de igrasie, toate astea au făcut din ceea ce putea fi perla staţiunii, o biată dărăpănătură lăsată să piară. Mai încolo, în Piaţa Hercules, un alt monument istoric stă parcă gata să cadă. E vorba de Pavilionul 6, fostul hotel Dacia, o clădire înaltă, cu trei etaje, construită la 1906, ornată cu nişte mi­nu­năţii de basoreliefuri şi dotată cu un lift acţionat hidraulic. Astăzi, e acoperită cu o pânză zdrenţuită de vânt. Zace de ani de zile într-o stare avansată de degradare, având grav afectată structura de rezis­tenţă.
Merg mai departe şi simt parcă miros de moloz. Am sentimentul că vizitez un oraş bombardat. Câţiva turişti privesc consternaţi şi tac. Tac adânc, iar dacă totuşi vor să-şi spună ceva, o fac încet, în şoaptă, ca la un priveghi, uluiţi de halul de degra­dare în care guvernanţii noştri au lăsat această splen­doare. Mă uit la ceas, mai am o oră până la întâlnire, încă timp berechet. Decid să-i fac o vizită primarului, ştiu că e nou ales şi poate aflu de la el care e soarta acestor clădiri.
Am ajuns repede, primăria nu e departe de cen­trul istoric. L-am găsit acolo, la birou, m-a primit cordial şi a acceptat, fără nici o ezitare, să stăm de vorbă. Îl cheamă Cristian Miclău, e membru PNL, are 41 de ani şi ocupă fotoliul de primar doar de un an. De la bun început am înţeles că nu e deloc opti­mist în ceea ce priveşte renovarea centrului istoric al oraşului. Că nu prea poate face nimic, că în toată povestea asta primarul, oricare ar fi el, e legat de mâini şi de picioare. "De ce?", îl întreb uluit. "Sun­teţi stăpânul urbei!". În loc de răspuns, îmi face un scurt istoric al acestor distrugeri. Îmi spune cum în anul 2001, staţiunea a fost luată de Iosif Armaş, fost deputat PSD, şi cum după nişte ani, acesta a început să se împrumute cu bani, uneori sume derizorii, girând cu hoteluri şi alte clădiri din centrul istoric. Apoi, aflu că n-a mai dat banii înapoi, şi astfel un număr de 12 imobile şi hoteluri de patrimoniu na­ţio­nal, construite de arhitecţi de renume, în timpul imperiului austro-ungar, au fost revendicate de către enigmaticii creditori. În 2016, Iosif Armaş a fost pentru scurt timp arestat preventiv şi acuzat de delapidare şi bancrută frauduloasă, tocmai pentru devalizarea complexului turistic Băile Herculane, cu un prejudiciu estimat la 30 de milioane de euro. S-ar putea crede că de-aici ar urma un deznodământ fericit, că lucrurile vor fi puse în ordine şi că de acum va putea începe un program asiduu de reno­vare a centrului istoric. Nici vorbă de-aşa ceva. "O armată de oameni dacă ar veni aici", îmi spune dezamăgit primarul, "să verifice documente, să facă cercetări, şi tot n-ar reuşi să descâlcească iţele lăsate de Armaş şi ai lui. Anchetatorii încă se stră­duiesc să facă asta, să înţeleagă cum au fost în­străi­nate aceste imobile. În condiţiile astea, pro­prie­tatea pe aceste clădiri este incertă, ba, uneori, chiar necunoscută, abia îi putem prinde să plă­tească impozitul pe clădire. Singurul lucru pe care-l putem face este să le luăm aşa numita «taxă pe paragină», adică un impozit de cinci ori mai mare. Asta, dacă îi găsim. Aşadar, nici nu se poate pune problema unui program de renovare. Noi, primăria, nu avem voie nici măcar să ne atingem de aceste clădiri. Singura noastră realizare notabilă este că am obţinut 3,5 milioane de euro din fonduri euro­pene, bani cu care demarăm doar un program de reabilitare a străzilor şi parcurilor din oraş". Sunt, pur şi simplu, şocat. Aşadar, pentru minunatele clădiri aflate azi în agonie, nu există nici o speranţă. Absolut nici una! Iar zilele lor par iremediabil nu­mărate.

Ce dă Dumnezeu nu ia nimeni

Ne-am întâlnit la ora fixată, în parcul din faţa Cazinoului. Odată ce-l vezi, dar mai ales când în­cepi să-l asculţi, ai putea bănui că e medic, sau profesor, sau poate istoric, sau om de afaceri. Des­pre toate astea vorbeşte la fel de bine, de compe­tent, cu aceeaşi acurateţe şi aceleaşi fraze elegant articulate. E extrem de erudit, de cuviincios în ati­tudini şi mereu jovial. Toată lumea îl salută reve­renţios, iar el răspunde cu un surâs cald şi prie­tenos. Îi spun, supărat, că tocmai am fost la primar şi am aflat vestea uluitoare că nu se poate face nimic cu aceste minunate clădiri. Zâm­beşte îngăduitor, rotin­du-şi braţul de jur îm­prejur. "Ia uitaţi-vă puţin! Ce frumuseţe de munţi sunt în jurul nos­tru! Ce bogăţie ascund pădurile astea şi ce puteri tămăduitoare zac în Cerna asta! Începând de la romani, care au ridicat aici primele băi şi care erau uimiţi de apele sacre de pe Valea Cernei, staţiunea Băile Hercu­lane a fost şi va rămâne mereu vie şi miraculoasă. Eu sunt optimist, indiferent ce se va întâmpla, ce-a lăsat Dumnezeu aici nimeni nu poate lua". Numele lui este Ilie Cristescu. Are 75 de ani şi, timp de mai bine de trei decenii, a fost directorul staţiunii Băile Herculane. Nu, nu are nimic din ţinuta şi înfăţişarea activistului de partid, ba dimpotrivă, se poartă ca un aristocrat veritabil. Asta, în ciuda faptului că s-a născut la Domaşnea, un sat la vreo 30 de kilometri de Băile Herculane, şi că până în clasa a şasea nu a umblat decât în opinci. "Da, eram din neam de opin­cari", îmi spune râzând. "Abia în clasa şasea am avut prima pereche de tenişi". Ilie Cristescu este profesor universitar la Universitatea de Vest din Timişoara. Şi-a dat doctoratul în 1976, după şase ani de studiu pe brânci, cu o lucrare care astăzi s-ar numi manage­ment şi marketing în turism. În prezent, el însuşi este conducător de doctorat în ştiinţe economice, domeniul marketing. E autor a nume­roase volume despre Băile Herculane, despre istoria staţiunii şi despre binefacerile apelor termale de aici. A scris numeroase piese de teatru care au fost puse în scenă la Televiziunea Română, una din­tre ele având ca subiect povestea de dragoste dintre îm­părăteasa Sissi şi pădurarul Petre Zarva, cel care i-a fost împărătesei călăuză de nădejde prin munţii Cernei şi Mehedinţi. Este maestru al spor­tului la şah, fiind vicepreşedintele fede­raţiei de profil.Sub conducerea lui, sta­ţiunea Băile Herculane a fost ridicată de la primul hotel, Dacia, apoi Roman, Mi­ner­va, Afrodita şi toate celelalte. La iniţia­tiva lui, partea istorică a fost restaurată până la cel mai mic detaliu şi adaptată la cerinţele vremii de atunci. A adus cei mai buni medici balneologi, reumatologi, pneumologi, specialişti în kinetoterapie, fiziotera­pie şi masaj. În 1976, a adus pen­tru prima dată în România tratamentul prin acupunctură, el însuşi fiind primul pacient care s-a lăsat "înţepat" de doc­torul Răibuleţ. A făcut studii ample despre calităţile aerului şi ale apei din zonă, a cer­cetat istoria me­dicală a locului. A trimis angajaţii la specializări în diferite dome­nii, pregătind ospătari, ghizi turistici, mu­zeografi de înaltă clasă. Pentru a aduce turişti străini, a reuşit să convingă mai-ma­rii ţării să facă aeroportul de la Caran­sebeş, iar de atunci, staţiunea era an de an plină de finlandezi, danezi, nemţi, fran­cezi, israelieni. După 1990, a reuşit să organizeze aici impor­tante acţiuni la care veneau numeroase personalităţi cele­bre, făcând astfel cunoscută staţiunea pe toate meridianele lumii. Tot atunci a elaborat o prognoză de investiţii, având ca proiect pentru anul 2020 năstruşnica idee de a se face o telegondolă până în Munţii Godeanu. A urmat apoi du­bioasa pri­vatizare a societăţii pe care o conducea, şi toate proiectele lui s-au năruit odată cu întreaga staţiune. În 2003, după 33 de ani de­di­caţi turis­mului din Băile Herculane, Ilie Cristescu a fost nevoit să-şi dea demi­sia.

Începutul sfârşitului: Armaş

La capătul acestui mara­ton de poveşti, îmi arată chioşcul pentru fanfară din faţa Cazinoului. "Când eram copil", îmi zice, "ma­ma îmi promitea că mă aduce aici dacă învăţ bine. M-a adus de câteva ori. Eram fascinat să văd cum cântă fanfara militară. Apoi, în 1970, când am fost numit director, primul drum l-am făcut aici. Chioşcul nu mai era, îl demolaseră şi îl duseseră la topit. Am cerut imediat să se vadă ce-i cu el şi dacă nu l-au topit, să-l pună la loc, aici, în parc. Am avut noroc, n-au apucat să-l topească, eram tare fericit. Pe urmă, am cerut de la armată o fanfară, şi în fiecare duminică sau de sărbători, la Băile Hercu­lane, cânta fanfara milita­ră. Chioşcul ăsta e o bijute­rie. Ca să-l am­plaseze la început, au venit specialişti de la Viena, să vadă care e cel mai bun loc, cu rezonanţă între munţi, ca să se audă fanfara în tot oraşul. Aşa s-au decis să-l pună aici. Când cântă fanfara se aude din orice colţ al oraşului. Nimic nu-i făcut la întâmplare".
Îl întreb de ce şi-a dat demisia, de ce nu s-a luptat mai mult pentru salvarea staţiunii, dar pare că ezită să-mi dea un răspuns, că îl supără tare acest capitol al vieţii lui. Tace o vreme, apoi se decide să-mi dea, totuşi, un răspuns. "După ce a venit Armaş, a început sfârşitul. Nu puteam să asist la aşa ceva, era prea dureros pentru mine. Mai mult, îmi cerea să semnez acte pentru care puteam să plătesc cu libertatea. Şi-a făcut alte ştampile, a încercat să-mi falsifice semnătura. Clădirile vechi, care atunci erau toate funcţionale, au început să se închidă, lupta era deja pierdută. După ce-am plecat eu, a dat-o afară şi pe soţia mea. Ea este far­macist cosmetolog, a fost discipola Anei Aslan, are brevet de cosmetică geriatrică de nivel internaţio­nal, are patru brevete de invenţie, cum să dai afară un asemenea om? Vă rog să mă credeţi, nu-mi face bine deloc să-mi amintesc toate astea".
Pornim tăcuţi într-o plimbare uşoară, prin de­corul ireal al centrului imperial. Îmi arată clă­dirile ciobite din jur şi se întoarce din nou la amintiri, acolo se simte el cel mai bine. Se întoarce la istoria staţiunii, o istorie pe care o iubeşte ca pe propriul trecut, la somptuosul bal dat aici, la Cazino, în cinstea celor trei capete încoronate, Franz Josef, Alexandru I al Serbiei şi Carol I, regele României, care s-au întâlnit aici pentru a inaugura canalul navigabil Porţile de Fier. Îmi povesteşte apoi des­pre împărăteasa Sissi, despre vizitele ei repetate de-aici, despre vila asta superbă care îi poartă nu­mele şi unde a locuit în 1887 vreme de şase săptă­mâni, atunci când medicii i-au recomandat să vină la Herculane pentru a-şi trata primele semne ale unui reumatism, apoi îmi vorbeşte despre "foişorul Elisabeta", cel care se vede sus, pe creasta aia din faţa noastră, un foişor construit într-o singură noapte, doar pentru că visătoarea împărăteasă îşi exprimase dorinţa să dejuneze tocmai acolo, în locul acela de unde se vedeau atât de frumos Valea Cernei şi Băile Herculane. Ilie Cristescu, omul pe care tot oraşul îl respectă, distinsul director care a ridicat staţiunea şi care după 33 de ani a fost arun­cat în stradă, îmi povesteşte toate episoadele astea de parcă le-ar fi trăit el însuşi, de parcă i-ar fi cunoscut cu adevărat personajele. Ne oprim lângă podul de fontă care traversează Cerna. E închis cu o poartă pe care stă scris cu litere mari "Accesul interzis!". De jos, Cerna se aude ca o şoaptă tainică şi fără sfârşit. "Uitaţi, domnul meu, ce frumos curge! Că nu degeaba s-au scris despre ea atâtea versuri. «În liniştea nopţii/ Se aude cântecul Cer­nei/ Ca o pasăre nevăzută/ Dansând din piatră în piatră/ Ducând la vale cu ea/ Toate gândurile şi visurile mele». Sunt versuri scrise de împărăteasa Sissi. Nu-i aşa că-s minunate?".

D-l Gelu cu mâini de aur

În Băile Herculane, apa termală nu mai există decât la vreo două hoteluri de lux, cu centre de tratament la care omul de rând nu-şi poate permite să meargă. Tot de la primarul oraşului ştiu că odată cu privatizarea staţiunii, acelaşi Iosif Armaş a luat toate apele termale în concesiune, pentru 20 de ani. Şi cum societatea lui este astăzi ţinută în insol­venţă, nimeni nu se poate folosi de această apă binefăcătoare şi lăsată omului de bunul Dumnezeu. Fără apă termală, nu se poate vorbi de tratament la Băile Herculane. Şi totuşi, paradoxal, staţiunea este tot timpul plină de turişti. Unii vin aici ori pentru că nu ştiu despre această situaţie, ori pentru că ştiu, şi tocmai de aceea aleg să meargă direct la bazinele aşezate pe malul Cernei. Unul dintre cele mai cu­nos­cute locuri de acest fel e la "7 Izvoare", un mic centru de tratament improvizat în aer liber, unde sute de turişti se înghesuie zilnic. Urc cu maşina vreo şase kilometri, pe şoseaua care duce la Baia de Aramă. De cum te apropii de "7 Izvoare", încep să apară primele maşini parcate pe marginea drumului. Multe, din ce în ce mai multe, apoi câte­va corturi, un camping, câteva chioşcuri cu lucruri de plajă, şi mulţi turişti care merg cu prosopul pe umăr spre bazinele cu apă termală. O privelişte cam sordidă, nu tocmai încântătoare, dar se pare că sutele de oameni de-aici sunt de altă părere. Ajung la primele "ştranduri", de fapt, două bazi­naşe placate cu piatră vopsită în albastru. Sunt jos, chiar pe malul Cernei, într-o mică văgăună, unde ajungi coborând nişte scări. Miroase puternic a sulf, iar din apă iese un abur subţire. Bazinele sunt pline-ochi, copii şi bătrâni, femei şi bărbaţi. Aflu că cei mai mulţi dintre ei vin aici an de an, că băile astea i-au pus de fiecare dată pe picioare. Lângă bazine, două barăci din carton adăpostesc camerele de masaj. Gheorghe Hudema are 61 de ani, şi este unul dintre cei mai buni masori din Băile Hercu­lane. Acum 40 de ani, a absolvit o şcoală postlicea­lă de fizioterapie şi recuperare la Arad. Apoi a venit aici şi a intrat în pâine. A început la baza de tratament de la "Apollo", apoi la "Cerna", "Ro­man", "Afrodita" şi, în ultimii 11 ani, la "Mi­nerva". De multe ori, Ilie Cristescu, directorul sta­ţiunii, îl trimitea la vila partidului, să facă masaj grei­lor vremii: Bobu, Verdeţ, Ma­nea Mănescu şi mulţi alţii. Du­pă venirea lui Ar­­maş, când sta­ţiu­nea a înce­put să cadă, şi-a în­fiin­ţat un PFA şi a început să-şi fa­că meseria pe cont propriu. A­cum zece ani, şi-a ridicat bara­ca asta şi de atunci, în fiecare vară, nu iese de aici, până spre miezul nopţii. "Facem şi noi ce putem", spune. "Iarna trăiesc din ce câştig va­ra. Jos, în sta­ţiu­ne, totul s-a dus de râpă. Vechile pavilioane s-au distrus, iar în celelalte au venit oameni care nu se pricep la ni­mic. Dacă vreau să lucrez acolo, mi se oferă un salariu de bat­jocură. Oamenii urcă până aici, pentru că ştiu că facem treabă bună. Unii mă cunosc de ani mulţi, de când lucram în oraş. Dorm la hotel sau la pensiuni şi urcă aici în fiecare zi. Alţii dorm la corturi sau chiar în maşini. Vin cu probleme diferite, unele chiar grave, şi de fiecare dată au plecat mulţumiţi de la mine".
Pe masa de masaj stă întinsă o femeie. Are poate puţin peste 50 de ani, e din Bucureşti şi vine la domnul Gelu de patru ani. E la a douăsprezecea şedinţă din sejurul acesta. "Ţin minte că după primul masaj de-acum patru ani", îmi spune fe­meia, "am dormit două zile, aşa de mult m-a rela­xat. M-a eliberat de tot stresul. Am cioturi la co­loană, discopatie, spondiloză cervicală. Fără băile astea şi fără masaj, cred că aş fi murit de durere. După fiecare şedinţă, câteva zile mă simt ca nou-născută. Şi pe urmă îmi merge bine tot anul". Între timp, alţi oameni intră în baracă şi îşi fac progra­mare. La ora trei, apoi la patru, următorul la cinci. Are cam zece pacienţi pe zi şi ia 35 de lei pe o şe­dinţă de o oră. "Vin oameni cu diferite afecţiuni", îmi spune domnul Gelu. "Multe din ele le simt la mână. Pot avea o flebită, varice ascunse, o lombo­sciatică, o discopatie, o hernie de disc, pot avea probleme cu tiroida, sau sunt diabetici, sau au fost de curând operaţi pe cord deschis, trebuie să ştiu cum doarme, dacă nu poate dormi pe o parte, toate astea sunt lucruri importante, e nevoie de comu­nicare cu pacientul. Apoi le fac reflexoterapie, se ştie că talpa e oglinda fiecărui organ, nu ai voie să faci vreo greşeală. În meseria asta trebuie să lucrezi cu mintea şi sufletul, mâna nu-i decât un instrument. La sfârşitul fiecărei şedinţe, merg pe malul Cernei şi îmi pun palmele pe pietre, ca să-mi descarc toată energia negativă preluată de la pa­cient. Se ştie că boala profesională a noastră e Parkinson-ul, n-avem viaţă prea lungă".
Îi cer voie să fac nişte poze. Da, nicio proble­mă, doar că îşi cere scuze de deranj. Deasupra mesei atârnă un bec alimentat de la o baterie de maşină. Într-un colţ, stau îngrămădite multe sticle cu uleiuri, majoritatea făcute de el, din plante, cu reţete cunoscute de sute de ani. Şedinţa de masaj s-a încheiat. El coboară la râu, îşi aşază palmele peste pietrele din apă şi rămâne aşa, cu ochii în­chişi. Apoi se ridică şi se întoarce la baracă, acolo unde-l aşteaptă următorul pacient."Mai aveţi, dom­nule Gelu, vreo speranţă că staţiunea asta îşi va reveni?", îl întreb, înainte de a pleca. "Nu cât trăiesc eu", îmi răspunde cu ciu­dă. "Pentru mi­ne rămâne doar în amintiri. Atât timp cât oamenii vin până aici, pe malul Cernei, să facă tratament, în loc să facă asta în pavili­oane civilizate, cum era odată, cu ape termale şi personal pro­fesionist, nu mai putem vorbi des­pre binefaceri la Băile Hercula­ne. Atât timp cât centrul istoric al oraşului e lăsat să cadă peste noi şi nimeni nu face nimic, Băi­le Herculane sunt pe ultimul drum. Nu, cât tră­iesc eu, nu mai am nicio spe­ranţă".