Am fost pentru prima dată la Băile Herculane acum patru ani. Țin minte că atunci am oprit mașina chiar în centrul istoric al stațiunii și, de cum am văzut primele clădiri, mi-au dat lacrimile. Un amestec ciudat de emoții a pus stăpânire pe mine. Simțeam o fascinație uriașă, în fața unei măreții greu de imaginat, dar și o grea tristețe care mi-a tăiat respirația. Eram în mijlocul unui decor ireal, în care fiecare piatră, alee sau colț de clădire răspândea mireasma unor povești vechi de sute de ani, cu împărați și împărătese, cu prinți și prințese, cu poeți și aristocrați rafinați, cu trăsuri elegante și valsuri vieneze, cântate de fanfara din chioșc. Era locul despre care împăratul Austriei, Franz Josef, spunea la 1852 că "e cea mai frumoasă stațiune de pe continent". Era colțul de lume pe care soția lui, mereu visătoarea și răzvrătita împărăteasă Elisabeta, alintată de toată lumea cu numele Sissi, îl îndrăgea și-l pomenea adesea, cu duioșie, în jurnalele și poemele sale. Era stațiunea despre care toți medicii și cercetătorii spuneau că este brăzdată de izvoare termale de-a dreptul miraculoase, fiind locul unde veneau, an de an, la tratament, ilustre figuri din toată Europa. Acum patru ani, când am venit pentru prima oară aici, tot acest decor imperial zăcea într-o jalnică paragină, iar urmele acestei frumoase istorii erau aproape pierdute. Minunate capodopere arhitecturale, multe din acele clădiri vechi de secole erau înfășurate de sus până jos în pânze uriașe, ca într-un bandaj care le oblojea rănile, lăsând totuși speranța că tocmai pânzele acelea ar putea fi semnul unor renovări la care se lucra. Au trecut de atunci patru ani, iar eu am rămas cu acel gust amar al primei întâlniri cu Băile Herculane, dar și cu nădejdea că poate de atunci ceva s-a schimbat, că poate acele clădiri au fost renovate, că așezarea imperială de altădată a reînviat.
Cu niște zile în urmă, am citit însă o știre care mi-a retezat speranțele. Sub titlul "Dezastrul de la Băile Herculane, prezentat de un jurnalist britanic", era citată o postare de pe facebook, scrisă de celebrul autor de documentare Charlie Ottley, cel care a realizat în 2012 filmul "Wild Carpathia" ("Carpații sălbatici"), unul dintre cele mai frumoase documentare despre România. Iată ce spunea britanicul despre Băile Herculane: "Bine ați venit în orașul care a fost cândva cel mai mare resort Spa din Europa! Un loc în care toate clădirile se degradează și nimeni nu face nimic pentru a le salva. Am fost acolo în 2012, când am realizat documentarul «Wild Carpathia», și pentru că proiectul era sponsorizat de Guvernul României, ne-au spus să scoatem multe din cadrele filmate acolo și să nu menționăm nimic despre ele, pentru a nu pune România într-o situație delicată. Le era rușine, și pe bună dreptate. Acest loc trebuie salvat. Aici sunt unele dintre cele mai frumoase clădiri istorice, nu doar din România, ci din tot estul Europei. Dacă nu se face nimic, în câțiva ani totul o să se prăbușească. Aici e o comoară neprețuită". Textul acesta m-a bulversat total. Cum e posibil ca un străin să fie atât de îngrijorat de patrimoniul nostru istoric, în vreme ce guvernanții români nu știu să facă altceva decât să ascundă, sub cearceafuri, de ochii lumii, starea deplorabilă în care chiar ei lasă să zacă o asemenea "comoară neprețuită"? Cum e posibil ca nimeni să nu facă nimic pentru a încerca să salveze splendoarea acestor clădiri? Cum a fost posibil să fie lăsate să moară încet, puțin câte puțin, an după an, atâtea monumente de artă, sub privirile consternate ale turiștilor? Semnalul de alarmă dat de celebrul realizator de documentare m-a convins să merg din nou acolo, la Băile Herculane, și să încerc să aflu răspunsuri la toate aceste întrebări.
Două ore de deziluzii
Am ajuns într-o dimineață însorită de iulie, oprindu-mă tot aici, în parcul din centrul istoric al stațiunii. Peste două ore, aveam fixată o întâlnire cu un domn de vază al orașului. Timp berechet, așadar, pentru o plimbare. Totul e ca acum patru ani, același decor dezolant, aceleași clădiri dărăpănate, aceleași vile și hoteluri de patrimoniu, care stau gata să cadă. Aceleași cearceafuri ascund și astăzi zidurile crăpate, singura deosebire fiind că acum atârnă înnegrite de praf și rupte de ploaie și vânt. Timp de patru ani, nimeni nu s-a atins de aceste clădiri, totul a rămas ferecat cu lanțuri și lacăte, peste tot vezi scrise avertizări care opresc accesul și-ți spun că e pericol de prăbușire. Urc treptele din parc și ajung în fața Cazinoului, o clădire superbă, care te întâmpină cu salutul roman de pe frontispiciu: "Saluti et laetitiae" ("Sănătate și bucurii"). A fost construit după proiectul arhitectului Doderer, cel care a elaborat și planurile Castelului Peleș. Sub cupola exterioară, încă se mai vede o minunăție de pictură murală, care pe alocuri s-a coșcovit, ca o rană cu coaja ruptă. În interior, accesul e interzis. Nicăieri, niciun semn că cineva ar lucra la renovarea clădirii. Vizavi, dincolo de podul de fier forjat care traversează râul Cerna - și el o bijuterie arhitectonică, și el de mulți ani închis - se înalță, încă maiestuoase, Băile Imperiale Austriece, cândva - cel mai important complex balnear din Europa, locul unde s-au tratat, printre alții, Nicolae Iorga, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, dar și împăratul Franz Josef alături de împărăteasa Sissi. Astăzi, este una dintre cele mai degradate clădiri din Băile Herculane. Geamuri sparte, tencuială căzută, bucăți de statui din interior distruse sau furate, fragmente de capiteluri sparte, pereți înnegriți de igrasie, toate astea au făcut din ceea ce putea fi perla stațiunii, o biată dărăpănătură lăsată să piară. Mai încolo, în Piața Hercules, un alt monument istoric stă parcă gata să cadă. E vorba de Pavilionul 6, fostul hotel Dacia, o clădire înaltă, cu trei etaje, construită la 1906, ornată cu niște minunății de basoreliefuri și dotată cu un lift acționat hidraulic. Astăzi, e acoperită cu o pânză zdrențuită de vânt. Zace de ani de zile într-o stare avansată de degradare, având grav afectată structura de rezistență.
Merg mai departe și simt parcă miros de moloz. Am sentimentul că vizitez un oraș bombardat. Câțiva turiști privesc consternați și tac. Tac adânc, iar dacă totuși vor să-și spună ceva, o fac încet, în șoaptă, ca la un priveghi, uluiți de halul de degradare în care guvernanții noștri au lăsat această splendoare. Mă uit la ceas, mai am o oră până la întâlnire, încă timp berechet. Decid să-i fac o vizită primarului, știu că e nou ales și poate aflu de la el care e soarta acestor clădiri.
Am ajuns repede, primăria nu e departe de centrul istoric. L-am găsit acolo, la birou, m-a primit cordial și a acceptat, fără nici o ezitare, să stăm de vorbă. Îl cheamă Cristian Miclău, e membru PNL, are 41 de ani și ocupă fotoliul de primar doar de un an. De la bun început am înțeles că nu e deloc optimist în ceea ce privește renovarea centrului istoric al orașului. Că nu prea poate face nimic, că în toată povestea asta primarul, oricare ar fi el, e legat de mâini și de picioare. "De ce?", îl întreb uluit. "Sunteți stăpânul urbei!". În loc de răspuns, îmi face un scurt istoric al acestor distrugeri. Îmi spune cum în anul 2001, stațiunea a fost luată de Iosif Armaș, fost deputat PSD, și cum după niște ani, acesta a început să se împrumute cu bani, uneori sume derizorii, girând cu hoteluri și alte clădiri din centrul istoric. Apoi, aflu că n-a mai dat banii înapoi, și astfel un număr de 12 imobile și hoteluri de patrimoniu național, construite de arhitecți de renume, în timpul imperiului austro-ungar, au fost revendicate de către enigmaticii creditori. În 2016, Iosif Armaș a fost pentru scurt timp arestat preventiv și acuzat de delapidare și bancrută frauduloasă, tocmai pentru devalizarea complexului turistic Băile Herculane, cu un prejudiciu estimat la 30 de milioane de euro. S-ar putea crede că de-aici ar urma un deznodământ fericit, că lucrurile vor fi puse în ordine și că de acum va putea începe un program asiduu de renovare a centrului istoric. Nici vorbă de-așa ceva. "O armată de oameni dacă ar veni aici", îmi spune dezamăgit primarul, "să verifice documente, să facă cercetări, și tot n-ar reuși să descâlcească ițele lăsate de Armaș și ai lui. Anchetatorii încă se străduiesc să facă asta, să înțeleagă cum au fost înstrăinate aceste imobile. În condițiile astea, proprietatea pe aceste clădiri este incertă, ba, uneori, chiar necunoscută, abia îi putem prinde să plătească impozitul pe clădire. Singurul lucru pe care-l putem face este să le luăm așa numita «taxă pe paragină», adică un impozit de cinci ori mai mare. Asta, dacă îi găsim. Așadar, nici nu se poate pune problema unui program de renovare. Noi, primăria, nu avem voie nici măcar să ne atingem de aceste clădiri. Singura noastră realizare notabilă este că am obținut 3,5 milioane de euro din fonduri europene, bani cu care demarăm doar un program de reabilitare a străzilor și parcurilor din oraș". Sunt, pur și simplu, șocat. Așadar, pentru minunatele clădiri aflate azi în agonie, nu există nici o speranță. Absolut nici una! Iar zilele lor par iremediabil numărate.
Ce dă Dumnezeu nu ia nimeni
Ne-am întâlnit la ora fixată, în parcul din fața Cazinoului. Odată ce-l vezi, dar mai ales când începi să-l asculți, ai putea bănui că e medic, sau profesor, sau poate istoric, sau om de afaceri. Despre toate astea vorbește la fel de bine, de competent, cu aceeași acuratețe și aceleași fraze elegant articulate. E extrem de erudit, de cuviincios în atitudini și mereu jovial. Toată lumea îl salută reverențios, iar el răspunde cu un surâs cald și prietenos. Îi spun, supărat, că tocmai am fost la primar și am aflat vestea uluitoare că nu se poate face nimic cu aceste minunate clădiri. Zâmbește îngăduitor, rotindu-și brațul de jur împrejur. "Ia uitați-vă puțin! Ce frumusețe de munți sunt în jurul nostru! Ce bogăție ascund pădurile astea și ce puteri tămăduitoare zac în Cerna asta! Începând de la romani, care au ridicat aici primele băi și care erau uimiți de apele sacre de pe Valea Cernei, stațiunea Băile Herculane a fost și va rămâne mereu vie și miraculoasă. Eu sunt optimist, indiferent ce se va întâmpla, ce-a lăsat Dumnezeu aici nimeni nu poate lua". Numele lui este Ilie Cristescu. Are 75 de ani și, timp de mai bine de trei decenii, a fost directorul stațiunii Băile Herculane. Nu, nu are nimic din ținuta și înfățișarea activistului de partid, ba dimpotrivă, se poartă ca un aristocrat veritabil. Asta, în ciuda faptului că s-a născut la Domașnea, un sat la vreo 30 de kilometri de Băile Herculane, și că până în clasa a șasea nu a umblat decât în opinci. "Da, eram din neam de opincari", îmi spune râzând. "Abia în clasa șasea am avut prima pereche de teniși". Ilie Cristescu este profesor universitar la Universitatea de Vest din Timișoara. Și-a dat doctoratul în 1976, după șase ani de studiu pe brânci, cu o lucrare care astăzi s-ar numi management și marketing în turism. În prezent, el însuși este conducător de doctorat în științe economice, domeniul marketing. E autor a numeroase volume despre Băile Herculane, despre istoria stațiunii și despre binefacerile apelor termale de aici. A scris numeroase piese de teatru care au fost puse în scenă la Televiziunea Română, una dintre ele având ca subiect povestea de dragoste dintre împărăteasa Sissi și pădurarul Petre Zarva, cel care i-a fost împărătesei călăuză de nădejde prin munții Cernei și Mehedinți. Este maestru al sportului la șah, fiind vicepreședintele federației de profil. Sub conducerea lui, stațiunea Băile Herculane a fost ridicată de la primul hotel, Dacia, apoi Roman, Minerva, Afrodita și toate celelalte. La inițiativa lui, partea istorică a fost restaurată până la cel mai mic detaliu și adaptată la cerințele vremii de atunci. A adus cei mai buni medici balneologi, reumatologi, pneumologi, specialiști în kinetoterapie, fizioterapie și masaj. În 1976, a adus pentru prima dată în România tratamentul prin acupunctură, el însuși fiind primul pacient care s-a lăsat "înțepat" de doctorul Răibuleț. A făcut studii ample despre calitățile aerului și ale apei din zonă, a cercetat istoria medicală a locului. A trimis angajații la specializări în diferite domenii, pregătind ospătari, ghizi turistici, muzeografi de înaltă clasă. Pentru a aduce turiști străini, a reușit să convingă mai-marii țării să facă aeroportul de la Caransebeș, iar de atunci, stațiunea era an de an plină de finlandezi, danezi, nemți, francezi, israelieni. După 1990, a reușit să organizeze aici importante acțiuni la care veneau numeroase personalități celebre, făcând astfel cunoscută stațiunea pe toate meridianele lumii. Tot atunci a elaborat o prognoză de investiții, având ca proiect pentru anul 2020 năstrușnica idee de a se face o telegondolă până în Munții Godeanu. A urmat apoi dubioasa privatizare a societății pe care o conducea, și toate proiectele lui s-au năruit odată cu întreaga stațiune. În 2003, după 33 de ani dedicați turismului din Băile Herculane, Ilie Cristescu a fost nevoit să-și dea demisia.
Începutul sfârșitului: Armaș
La capătul acestui maraton de povești, îmi arată chioșcul pentru fanfară din fața Cazinoului. "Când eram copil", îmi zice, "mama îmi promitea că mă aduce aici dacă învăț bine. M-a adus de câteva ori. Eram fascinat să văd cum cântă fanfara militară. Apoi, în 1970, când am fost numit director, primul drum l-am făcut aici. Chioșcul nu mai era, îl demolaseră și îl duseseră la topit. Am cerut imediat să se vadă ce-i cu el și dacă nu l-au topit, să-l pună la loc, aici, în parc. Am avut noroc, n-au apucat să-l topească, eram tare fericit. Pe urmă, am cerut de la armată o fanfară, și în fiecare duminică sau de sărbători, la Băile Herculane, cânta fanfara militară. Chioșcul ăsta e o bijuterie. Ca să-l amplaseze la început, au venit specialiști de la Viena, să vadă care e cel mai bun loc, cu rezonanță între munți, ca să se audă fanfara în tot orașul. Așa s-au decis să-l pună aici. Când cântă fanfara se aude din orice colț al orașului. Nimic nu-i făcut la întâmplare".
Îl întreb de ce și-a dat demisia, de ce nu s-a luptat mai mult pentru salvarea stațiunii, dar pare că ezită să-mi dea un răspuns, că îl supără tare acest capitol al vieții lui. Tace o vreme, apoi se decide să-mi dea, totuși, un răspuns. "După ce a venit Armaș, a început sfârșitul. Nu puteam să asist la așa ceva, era prea dureros pentru mine. Mai mult, îmi cerea să semnez acte pentru care puteam să plătesc cu libertatea. Și-a făcut alte ștampile, a încercat să-mi falsifice semnătura. Clădirile vechi, care atunci erau toate funcționale, au început să se închidă, lupta era deja pierdută. După ce-am plecat eu, a dat-o afară și pe soția mea. Ea este farmacist cosmetolog, a fost discipola Anei Aslan, are brevet de cosmetică geriatrică de nivel internațional, are patru brevete de invenție, cum să dai afară un asemenea om? Vă rog să mă credeți, nu-mi face bine deloc să-mi amintesc toate astea".
Pornim tăcuți într-o plimbare ușoară, prin decorul ireal al centrului imperial. Îmi arată clădirile ciobite din jur și se întoarce din nou la amintiri, acolo se simte el cel mai bine. Se întoarce la istoria stațiunii, o istorie pe care o iubește ca pe propriul trecut, la somptuosul bal dat aici, la Cazino, în cinstea celor trei capete încoronate, Franz Josef, Alexandru I al Serbiei și Carol I, regele României, care s-au întâlnit aici pentru a inaugura canalul navigabil Porțile de Fier. Îmi povestește apoi despre împărăteasa Sissi, despre vizitele ei repetate de-aici, despre vila asta superbă care îi poartă numele și unde a locuit în 1887 vreme de șase săptămâni, atunci când medicii i-au recomandat să vină la Herculane pentru a-și trata primele semne ale unui reumatism, apoi îmi vorbește despre "foișorul Elisabeta", cel care se vede sus, pe creasta aia din fața noastră, un foișor construit într-o singură noapte, doar pentru că visătoarea împărăteasă își exprimase dorința să dejuneze tocmai acolo, în locul acela de unde se vedeau atât de frumos Valea Cernei și Băile Herculane. Ilie Cristescu, omul pe care tot orașul îl respectă, distinsul director care a ridicat stațiunea și care după 33 de ani a fost aruncat în stradă, îmi povestește toate episoadele astea de parcă le-ar fi trăit el însuși, de parcă i-ar fi cunoscut cu adevărat personajele. Ne oprim lângă podul de fontă care traversează Cerna. E închis cu o poartă pe care stă scris cu litere mari "Accesul interzis!". De jos, Cerna se aude ca o șoaptă tainică și fără sfârșit. "Uitați, domnul meu, ce frumos curge! Că nu degeaba s-au scris despre ea atâtea versuri. «În liniștea nopții/ Se aude cântecul Cernei/ Ca o pasăre nevăzută/ Dansând din piatră în piatră/ Ducând la vale cu ea/ Toate gândurile și visurile mele». Sunt versuri scrise de împărăteasa Sissi. Nu-i așa că-s minunate?".
D-l Gelu cu mâini de aur
În Băile Herculane, apa termală nu mai există decât la vreo două hoteluri de lux, cu centre de tratament la care omul de rând nu-și poate permite să meargă. Tot de la primarul orașului știu că odată cu privatizarea stațiunii, același Iosif Armaș a luat toate apele termale în concesiune, pentru 20 de ani. Și cum societatea lui este astăzi ținută în insolvență, nimeni nu se poate folosi de această apă binefăcătoare și lăsată omului de bunul Dumnezeu. Fără apă termală, nu se poate vorbi de tratament la Băile Herculane. Și totuși, paradoxal, stațiunea este tot timpul plină de turiști. Unii vin aici ori pentru că nu știu despre această situație, ori pentru că știu, și tocmai de aceea aleg să meargă direct la bazinele așezate pe malul Cernei. Unul dintre cele mai cunoscute locuri de acest fel e la "7 Izvoare", un mic centru de tratament improvizat în aer liber, unde sute de turiști se înghesuie zilnic. Urc cu mașina vreo șase kilometri, pe șoseaua care duce la Baia de Aramă. De cum te apropii de "7 Izvoare", încep să apară primele mașini parcate pe marginea drumului. Multe, din ce în ce mai multe, apoi câteva corturi, un camping, câteva chioșcuri cu lucruri de plajă, și mulți turiști care merg cu prosopul pe umăr spre bazinele cu apă termală. O priveliște cam sordidă, nu tocmai încântătoare, dar se pare că sutele de oameni de-aici sunt de altă părere. Ajung la primele "ștranduri", de fapt, două bazinașe placate cu piatră vopsită în albastru. Sunt jos, chiar pe malul Cernei, într-o mică văgăună, unde ajungi coborând niște scări. Miroase puternic a sulf, iar din apă iese un abur subțire. Bazinele sunt pline-ochi, copii și bătrâni, femei și bărbați. Aflu că cei mai mulți dintre ei vin aici an de an, că băile astea i-au pus de fiecare dată pe picioare. Lângă bazine, două barăci din carton adăpostesc camerele de masaj. Gheorghe Hudema are 61 de ani, și este unul dintre cei mai buni masori din Băile Herculane. Acum 40 de ani, a absolvit o școală postliceală de fizioterapie și recuperare la Arad. Apoi a venit aici și a intrat în pâine. A început la baza de tratament de la "Apollo", apoi la "Cerna", "Roman", "Afrodita" și, în ultimii 11 ani, la "Minerva". De multe ori, Ilie Cristescu, directorul stațiunii, îl trimitea la vila partidului, să facă masaj greilor vremii: Bobu, Verdeț, Manea Mănescu și mulți alții. După venirea lui Armaș, când stațiunea a început să cadă, și-a înființat un PFA și a început să-și facă meseria pe cont propriu. Acum zece ani, și-a ridicat baraca asta și de atunci, în fiecare vară, nu iese de aici, până spre miezul nopții. "Facem și noi ce putem", spune. "Iarna trăiesc din ce câștig vara. Jos, în stațiune, totul s-a dus de râpă. Vechile pavilioane s-au distrus, iar în celelalte au venit oameni care nu se pricep la nimic. Dacă vreau să lucrez acolo, mi se oferă un salariu de batjocură. Oamenii urcă până aici, pentru că știu că facem treabă bună. Unii mă cunosc de ani mulți, de când lucram în oraș. Dorm la hotel sau la pensiuni și urcă aici în fiecare zi. Alții dorm la corturi sau chiar în mașini. Vin cu probleme diferite, unele chiar grave, și de fiecare dată au plecat mulțumiți de la mine".
Pe masa de masaj stă întinsă o femeie. Are poate puțin peste 50 de ani, e din București și vine la domnul Gelu de patru ani. E la a douăsprezecea ședință din sejurul acesta. "Țin minte că după primul masaj de-acum patru ani", îmi spune femeia, "am dormit două zile, așa de mult m-a relaxat. M-a eliberat de tot stresul. Am cioturi la coloană, discopatie, spondiloză cervicală. Fără băile astea și fără masaj, cred că aș fi murit de durere. După fiecare ședință, câteva zile mă simt ca nou-născută. Și pe urmă îmi merge bine tot anul". Între timp, alți oameni intră în baracă și își fac programare. La ora trei, apoi la patru, următorul la cinci. Are cam zece pacienți pe zi și ia 35 de lei pe o ședință de o oră. "Vin oameni cu diferite afecțiuni", îmi spune domnul Gelu. "Multe din ele le simt la mână. Pot avea o flebită, varice ascunse, o lombosciatică, o discopatie, o hernie de disc, pot avea probleme cu tiroida, sau sunt diabetici, sau au fost de curând operați pe cord deschis, trebuie să știu cum doarme, dacă nu poate dormi pe o parte, toate astea sunt lucruri importante, e nevoie de comunicare cu pacientul. Apoi le fac reflexoterapie, se știe că talpa e oglinda fiecărui organ, nu ai voie să faci vreo greșeală. În meseria asta trebuie să lucrezi cu mintea și sufletul, mâna nu-i decât un instrument. La sfârșitul fiecărei ședințe, merg pe malul Cernei și îmi pun palmele pe pietre, ca să-mi descarc toată energia negativă preluată de la pacient. Se știe că boala profesională a noastră e Parkinson-ul, n-avem viață prea lungă".
Îi cer voie să fac niște poze. Da, nicio problemă, doar că își cere scuze de deranj. Deasupra mesei atârnă un bec alimentat de la o baterie de mașină. Într-un colț, stau îngrămădite multe sticle cu uleiuri, majoritatea făcute de el, din plante, cu rețete cunoscute de sute de ani. Ședința de masaj s-a încheiat. El coboară la râu, își așază palmele peste pietrele din apă și rămâne așa, cu ochii închiși. Apoi se ridică și se întoarce la baracă, acolo unde-l așteaptă următorul pacient. "Mai aveți, domnule Gelu, vreo speranță că stațiunea asta își va reveni?", îl întreb, înainte de a pleca. "Nu cât trăiesc eu", îmi răspunde cu ciudă. "Pentru mine rămâne doar în amintiri. Atât timp cât oamenii vin până aici, pe malul Cernei, să facă tratament, în loc să facă asta în pavilioane civilizate, cum era odată, cu ape termale și personal profesionist, nu mai putem vorbi despre binefaceri la Băile Herculane. Atât timp cât centrul istoric al orașului e lăsat să cadă peste noi și nimeni nu face nimic, Băile Herculane sunt pe ultimul drum. Nu, cât trăiesc eu, nu mai am nicio speranță".