Călătorul care parcurge șoseaua dinspre Râmnicu Vâlcea spre Târgu Jiu ar putea dacă vrea să ajungă în Rai, să facă la dreapta, pe drumul care duce spre Mânăstirea și Peștera Polovragi. Așezat chiar sub meterezele abrupte ale Cheilor Oltețului, care despart Munții Parângului de Munții Căpățânei, locul este de-o sălbăticie greu de descris, răsplătită, de altfel, de numărul de turiști care aleg nordul montan al Gorjului ca destinație de vacanță. Textul de față nu vrea, însă, să vă descrie frumusețile geografice ale zonei, ci celebritatea de care s-a bucurat, începând în urmă cu sute de ani, printre cei care au vizitat-o, personalități de prim rang ale vieții publice românești.
Prințul și geograful
Într-o zi de vară a anului 1938, geograful Ion Conea, un împătimit al peisajelor de la poalele munților României, scria, după o călătorie în nordul Gorjului: "Necrezut de frumos și neted este șesul Polovragilor care se întinde, dincolo de Olteț, sub privirile noastre. Din stânga, subruptul muntelui contrastează violent cu această ciudată bucată de șes, despre care te întrebi mereu ce caută aici și cine a adus-o de la Dunăre, aruncând-o muntelui sclavă la picioare? Nu vă temeți, n-a adus-o nimeni de nicăieri; e opera, locală, a Oltețului și Tărâei, cele două ape vecine, care au podit o veche groapă preexistentă, cu pietriș smuls de ele din munte, mistruit în chip de capodoperă". În lucrarea sa, "Un prinț prin țara lui", publicată în 1940 la editura Scrisul românesc din Craiova, geograful român susține că la Polovragi și-ar fi avut reședința cneazul Ioan, cel pomenit în Diploma Ioaniților, la 1247, alături de Litovoi și Farcaș. Ca să vadă dacă este adevărat, principele Mihai Întâi, la vremea aceea în vârstă de 17 ani și pasionat de istorie, a pornit într-o expediție de inițiere la Polovragi, alături de marele geograf. Ajunși la mânăstire, s-au cățărat pe potecile strâmte, abia atârnate de steiurile de piatră de deasupra Oltețului, până sus, la Crucea lui Ursache. S-au odihnit pe buza hăului și au privit spre miazăzi, peste câmpul neted, de la poala muntelui, dar și mai departe, peste dealurile care se lungesc și se pierd în șesul cel mare al Olteniei. Privind satele și cătunele lipite de coastele munților, profesorul îi predă prințului prima lecție de geografie locală: "La Polovragi e sigur că am avut unul din cele mai vechi centre de locuire de la noi, cum de altfel va fi cazul cu aproape toate celelalte locuri și localități pe care avem să le vedem în această Oltenie subcarpatică...". Coborâți din vârful muntelui, prințul și geograful au vizitat apoi peștera Polovragi, cu liliecii zburătăcindu-le pe lângă urechi, iar apoi, ieșiți la lumină, s-au întors în curtea mânăstirii, unde au fost omeniți cum se cuvine, ba încă tânărul prinț s-a prins în horă cu sătenii veniți să-l întâmpine, îmbrăcați în straie de sărbătoare. Despre Florica lui Loghin, care a trăit până la bătrânețe, lumea obișnuia să spună: "a jucat în horă cu regele Mihai".
Un francez în Cheile Oltețului
Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, un străin ce vorbea o limbă neînțeleasă pentru localnici, francez de neamul lui, colinda, îmbrăcat în haine apusene, împrejurimile Polovragiului, culegând pietre, pe care le studia cu atenție, notând într-un carnețel observațiile făcute și desenând cu linii sigure tot ce vedea în jur. Sătenii l-au întâlnit pe dealul Glemeii, în Cheile Oltețului, pe poteca îngustă care ducea spre peșteră, și sus, pe Vârful Nedeii și l-au salutat cu respect, în graiul local, cu "zâua bună", ridicându-și pălăria spre cer. Era geograful Emmanuel de Martonne, unul dintre cei mai buni cunoscători ai geologiei carpatice din vremea sa, deschizător de drumuri pentru cercetările efectuate de geografii și geologii români. Savantul a scris o carte fundamentală pentru timpul acela, intitulată "La Valachie", publicată în 1902 la Paris. Nu știu ca lucrarea să fi fost tradusă în limba română. Geograful francez a făcut și observații etnografice. A remarcat în satele din nordul Olteniei caravanele de care trase de boi, purtând agale spre sud, povara stivelor de șindrilă. A trecut pragul stânilor și a descris viața de zi cu zi a ciobanilor, îmbrăcămintea lor și drumurile oilor către Bălțile Dunării. Un parizian îndrăgostit de Carpați, mai ales de Gorjul montan, Polovragiul fiind unul dintre satele cele mai bătute și cercetate de savant. Datorită lui, lumea occidentală a aflat sumedenie de cunoștințe despre românii de la munte.
A fost Eminescu la Polovragi?
A ajuns sau nu Mihai Eminescu la Polovragi, în vara anului 1878, așa cum se spune? A fost poetul, musafirul junimistului Nicolae Mandrea, la conacul acestuia din comuna gorjeană Florești? Într-o scrisoare trimisă în 23 iulie 1878 lui Theodor Rosetti, poetul îi cerea acestuia 100 de franci "spre ilustrarea existenței, cu oarecari călătorii la Tr. Severin și prin împrejurimi". Distanța între Florești și Polovragi este de 85 de km. În 1878, trăia și activa încă ultimul olăcar de pe Gilort. (Olac i se spunea căruței de poștă, poștalionului.) Dumitru Trașcă din Chiciura l-a așteptat pe poet la gara din Filiași, și l-a adus la moșie. Cel mai probabil, tot Dumitru s-a oferit să-l plimbe pe Eminescu și prin împrejurimi, poate chiar până la Polovragi, drum de o zi întreagă, dus-întors. Poetul era mare iubitor de trecut, și nu-și va fi putut refuza întâlnirea cu ctitoria lui Constantin Brâncoveanu.
Am descoperit vehiculată pe internet afirmația că Peștera Polovragi ar fi descrisă în poemul "Memento mori" (Panorama deșertăciunilor), în fragmentul dedicat lumii dacice, unde există, într-adevăr, un peisaj poetic, cu un munte înalt, o peșteră și o mânăstire, elemente geografice și religioase prezente în spațiul real al Polovragiului. "Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare / Ea: înalt este boltită și-ntr-adânc în piatra tare,/ Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci,/ Cari duc adânc în valea cea de-acol-abia văzută/ Și-n pădurile umbroase, cu-adâncimi necunoscute/ Și-n câmpii unde mii râuri s-argintesc plane ș-adânci". Mai există o ipoteză potrivit căreia, în 1866, Eminescu ar fi trecut munții de la Rășinari la Novaci, iar de aici, urmând drumul de sub munte, ar fi ajuns la Râmnicu Vâlcea.
Birja cu scriitori
Alexandru Macedonski a trecut sigur prin Polovragi. Dovadă este articolul publicat în "Literatorul" din 1884, și intitulat chiar așa: "Polovragii". Ce le spunea poetul cititorilor săi? Anume, că mânăstirea este "zidită pe loc șes, ajungi la dânsa dacă vii pe calea care duce de la Gorj la Vâlcea, străbătând o întinsă câmpie împestrițată cu turme de miei și cu ciobani, având ca fundal al priveliștei crestele Carpaților, acoperite mai întodeauna de nori".
Titu Maiorescu trecuse prin aceste locuri în 1882, în luna iunie. Potrivit însemnărilor sale zilnice, vineri, 11 iunie pe stil vechi, a plecat cu trenul din București până la Pitești, unde l-a așteptat birjarul Solomon Nachmann, cu două trăsuri, ca să încapă tot grupul de excursioniști. De la Pitești, Maiorescu a ajuns la Curtea de Argeș, apoi la Râmnicu-Vâlcea și la Horezu, de unde au trecut dealurile și au coborât la Polovragi. Criticul literar a notat numai că au vizitat peștera, dar nu a oferit amănunte.
Grigore Alexandrescu, clasicul nostru fabulist, și-a odihnit, la rândul său, ochii pe priveliștea munților și a Cheilor Oltețului, în anul 1842. A intrat și în peșteră, împreună cu scriitorul Ion Ghica, după ce s-au cățărat pe poteca abruptă, spânzurată deasupra prăpăstiei, drumul forestier fiind construit abia în anii '50 ai secolului următor. Și Alexandru Vlahuță a intrat în peșteră, luminându-și calea cu o făclie cu rășină, semn că scriitorilor noștri le plăceau drumețiile, fascinați de frumusețile țării, la fel ca și noi.
Un reporter genial: Regina Maria
Cea mai iubită dintre reginele noastre, Maria, a călcat țărâna Polovragiului, în vara anului 1915, notându-și impresiile în volumul "Țara mea", publicat un an mai târziu. Vizita a fost anunțată și de ziarul "Adevărul", în numărul din 6 iunie, revenind cu amănunte în nr. din 8 iunie: "După cum am mai anunțat, joi, pe la ora 11.20 a.m., au sosit în comuna Polovragi regina Maria, cu principesele Elisabeta și Maria. (...) Regina, cu întreaga suită, a venit cu automobilul, din județul Vâlcea. La ora 12, suverana a luat masa. Părintele protoereu Bărdan a oficiat un serviciu religios. După masă, regina a vizitat dependințele mânăstirei, mergând spre peșteră, fotografiind mânăstirea din diferite poziții. (...) A luat parte și la o horă țărănească ce se întinsese în fața mânăstirei". Regina a fost de mai multe ori la Polovragi. În cartea "Țara mea", notează că "ultima dată când am fost acolo, cireșii erau în floare, și atât de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă sub o povară de zăpadă". În scrierile sale evocă o zi de mare sărbătoare, cu biserica plină de săteni: "Îmbrăcămintea albă a bărbaților și maramele albe de pe capul femeilor răsăriau ca niște pete largi, de lumină". Regina mărturisește că a intrat incognito în biserică, fiindcă nimeni nu-i aștepta sosirea, și a asistat la o slujbă de exorcizare, care a impresionat-o puternic: "Glasul preotului se ridică mai sus de bocetele femeilor, umplând biserica de focul lui, ca în zilele Bibliei, părea că poruncește duhului celui rău să părăsească trupul pe care așa de grozav îl chinuia. Ținută ca de un farmec, m-am uitat o bucată de vreme la această ceremonie neobișnuită, apoi, smulgându-mă, am trecut, prin poarta deschisă a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, și mi s-a părut ca și cum deodată m-aș fi trezit dintr-un vis urât". Regina a fost fascinată de așezarea lăcașului de cult, scriind în cartea sa că "nicio așezare nu poate fi mai plăcută decât a Polovragilor. Mânăstioara veche e cuibărită chiar la picioarele munților ca o pasăre uriașă ascunsă între pomi".
Pictorul și călugărul
Într-o zi de septembrie a anului 1860, o trăsură cu patru cai lasă în urmă nori de praf, străbătând drumul spre Polovragi. Trece prin sat, privită de după garduri de sătenii uimiți, și oprește la poarta mânăstirii. Un călugăr se repede și trage zăvorul. Din trăsură coboară doi domni îmbrăcați în haine apusene. Unul e secretarul prințului Grigore Bibescu, celălalt e pictorul francez Auguste Lancelot, venit pe meleagurile noastre, ca să deseneze și să scrie pentru publicația "Le Tour du Monde". (Un fel de "National Geografic" al francezilor din secolul al XIX-lea.) Lancelot sosise în România pe Dunăre, până la Giurgiu, de aici la București, dar plictisit după o vreme de traiul în urbea de pe Dâmbovița, a luat hotărârea să cunoască țara în profunzime. Prințul Grigore Bibescu i-a propus să urmeze un traseu submontan, prin Argeș, Vâlcea și Gorj, oferindu-i ca însoțitor pe secretarul său, iar ca mijloc de transport, una dintre trăsurile sale, condusă de Matei, cel mai destoinic vizitiu. Oaspeții au rămas la mânăstire câteva zile. În tot acest timp, ca un explorator neobosit, Lancelot a vizitat peștera Polovragi, a urcat la Crucea lui Ursache, a mers pe valea Oltețului, dar și pe valea Galbenului, mereu cu creionul în mână, ca să deseneze peisajele. Dar francezul s-a dovedit și un observator de ciudățenii. El a scris despre ghidul de la mânăstire, un rus care luptase în Războiul Crimeei și își găsise adăpost la Polovragi. Fostul ostaș îmbrăcat în straie monahale izbea pietrele cu toiagul, sperând să dea peste vreo comoară îngropată de daci. Între timp, se plângea că egumenul de la Horezu interzisese consumul de vin în mânăstire și îi supunea pe călugări, unui adevărat martiraj!
Părintele Anania și locul "limpezirii sufletești"
În dimineața zilei de 20 noiembrie a anului 1942, un tânăr diacon însoțit de starețul mânăstirii, Gherasim Bica, iau la picior drumul care străbate câmpul Polovragiului. Vin de la București, iar autobuzul tocmai i-a lăsat la Miloștea. Au de mers vreo șapte kilometri, până la poarta mânăstirii. Cu fiecare pas, se apropie de munte. Tânărul va nota mai târziu în memoriile sale: "Mă întâmpina un munte despicat în două de apa Oltețului, la poala căruia răsăreau turlele bisericii brâncovenești, albe, pe peretele verde al pădurii. Bătea vântul dinspre munte și foșnetul brazilor se auzea până departe, ca o uriașă adiere de sănătate pentru sufletul meu bântuit". Tânărul acela era Valeriu Anania, ce tocmai părăsise Mânăstirea Antim Ivireanu din București, cărând după el un geamantan mare, în care nu uitase să strecoare și vreo două kilograme de cafea. Fusese închis pentru o lună și jumătate de regimul Antonescu, sub acuzația de apartenență la Mișcarea legionară, iar drumul acesta către mânăstirea de la poalele munților era, pentru el, un drum al înseninării. Va recunoaște mai târziu că Polovragiul a rămas "mânăstirea inimii mele, nu numai pentru frumusețea locului, ci și pentru limpezirile sufletești pe care mi le-a dat atunci". Anania a locuit cu intermitențe la Polovragi. A mai făcut, între timp, și închisoare, la Jilva, tot sub acuzația de legionarism, apoi a fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu, de unde a fost eliberat în 4 aprilie 1944. S-a întors, firește, la Polovragi, fiindcă devenise "cetățean al munților gorjeni" și se simțea bine, "la umbra Brâncoveanului, în ale cărui cuptoare, adăpostite în piatră, încă se mai cocea pâine", după cum avea să spună mai târziu, în memoriile sale. Viitorul mare scriitor și prelat găsise aici "duhul comunitar, spiritul de dărurire și dragostea nefățarnică", de care dusese lipsă la Antim. Ar fi minunat dacă la mânăstirea Polovragi ar fi expusă, undeva, informația că aici a slujit, ca diacon, la mijlocul anilor '40 ai secolului trecut. E mânăstirea despre care Anania a spus că este a "inimii sale"...