CREDINŢĂ ŞI SĂNĂTATE: Pr. VISARION ALEXA - "Depresia are o singură cauză: lipsa vieţii spirituale!"

Seară cu stele, în pridvorul bisericii Pogo­rârea Sfântului Duh din nesfârşitul cartier bucureştean Militari. Vipia verii se risi­peş­te peste blocurile imense şi aripile nopţii învă­luie încet micuţa zidire albă. Alături de mine se află părintele Visarion, "duhovnicul tinerilor", şi "tămă­duitorul celor deznădăjduiţi", cum îi spun credin­cioşii. Vorbim despre "demonul întunericului", depresia, una dintre cele mai înfricoşătoare maladii ale mileniului.

"Lumea începe să se îmbolnăvească de tristeţe"

- Părinte Visarion, e deja de notorietate că în biserica dumneavoastră şi-au găsit vindecarea multe persoane cu forme grave de depresie. Când a început să vă preocupe această boală şi de ce?

- Acum vreo cinci ani, a rânduit Dumnezeu să particip la nişte conferinţe, organizate la Mânăstirea Sâmbăta de Sus de regretatul profesor psihiatru Florin Tudose (care apoi mi-a devenit prieten apro­piat), dedicate suicidului în România. Acolo am aflat câteva lucruri înspăimântătoare: de pildă, că numărul sinuciderilor în Bucureşti e cam la nivelul Parisului. Saltul e foarte brusc, în urmă cu 15-20 de ani, rata suicidului era infimă. Apoi, nu demult, am auzit anunţul oficial al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, că în următorii 10 ani va fi o explozie, o adevărată "pandemie" a depresiei. Dacă azi este pe locul trei în lista bolilor lumii - atât ca rată de îm­bolnăvire, cât şi ca mortalitate - în următorul dece­niu, ea va urca pe locul întâi. Va decima umanitatea mai mult decât cancerul şi bolile cardio-vasculare. E imposibil ca asta să nu te pună pe gânduri: prac­tic, patru din cinci oameni ai planetei vor fi depre­sivi! Mulţi încă nu-nţeleg că se poate muri din de­presie. Şi e o moarte cumplită, aproape con­ştientă, în care depresivul îşi asumă destinul tragic. Ar vrea să se lupte, ar vrea să schimbe puţin direcţia aceasta inevitabilă, dar nu poate. Ceilalţi din jurul lui îi spun că trebuie să găsească resurse motiva­ţionale: "Cum nu poţi? Trebuie să te motivezi! Tre­buie să faci ceva!...". Dar acest "trebuie" îl para­lizează şi mai tare. Aceste imperative ale celor din jur îl fac să se blocheze şi mai tare în boală, până la moarte. Fiindcă ei nu ştiu că asta-i chiar definiţia depresiei: paralizarea voinţei. Cel mai mult m-a îndurerat tris­teţea tinerilor care vin la biserica mea. "Cum se poate?", m-am întrebat. Tinereţea e apa­najul bucu­riei, al vieţii!... O tristeţe generalizată, ce nu poate fi depăşită, care nu trece cu nimic. Ei în­cearcă, să­racii, s-o depăşească cu droguri, cu alcool, cu dis­tracţii... Dar nu reuşesc. Văd cu ochii mei, ca duhovnic al atâtor deznădăjduiţi: lumea înce­pe să se îmbolnăvească de tristeţe. Te înfrico­şează acest lucru, îţi umple inima de milă. Şi m-am întrebat: Doamne, ce se întâmplă cu oamenii?...

- Care credeţi că sunt cauzele acestei tris­teţi? Cum a devenit depresia o molimă a tim­purilor moderne?

- Există profesionişti care şi-au dedicat toată viaţa acestei întrebări. Un celebru psi­hiatru austriac, Viktor Frankl, pe care-l cita des părintele Galeriu, s-a aplecat cu precădere asupra cauzelor depresiei în societăţile moderne. O somi­tate în domeniu. Ei bine, acesta susţine că singura cauză a depresiei omului hipermodern este absenţa vieţii spirituale. Omul a devenit blazat şi total inapt să-şi mai folosească sufletul. Eu, ca du­hovnic, nu pot decât să-i dau dreptate. Cu depresivii care vin la mine obişnuiesc să fac un experiment. Îi zic omului: "Ia te rog o coală de hârtie şi notează pe ea toate activităţile unei zile". Aproape toţi scriu cam aceleaşi lucruri: mă trezesc, mă spăl pe dinţi, dau drumul la radio, iau micul dejun, mă duc la serviciu, vin acasă, mănânc, mă uit la tv, discut puţin cu copilul, mă culc. E ceva înfiorător: doar dacă ar conştientiza asta, omul contemporan n-ar mai trebui să-şi facă o anamneză a cauzelor depresiei sale. 24 de ore din 24, nicio fărâmă de viaţă spirituală! Dacă merg la un con­cert în weekend, la ci­nema, ei con­fun­dă viaţa "cul­­turală", diver­tis­mentul, cu cea spi­rituală. Oa­me­nii nu mai pri­vesc în ei înşişi, nu ci­tesc, nu con­tem­plă natura, nu pot nici măcar să stea sin­guri câteva minu­te, să medi­teze. Duc o viaţă strict biologică, materială. Le arăt pe foaia scrisă de ei şi le explic că e aproape imposibil să nu fii depresiv astfel. După ani de zile, stilul a­cesta de viaţă face ra­va­gii în su­flet. Omul mo­dern a pierdut sen­sul, ce­va care să "îl ţină" în viaţă. L-a pier­dut pe Dumnezeu. Boa­la depresiei nu e nimic altceva de­cât suferinţa du­pă viaţa spiri­tuală.

"Biserica nu-i altceva decât un spital de tămăduire a sufletului"

- Care ar fi calea pe care trebuie să o urmeze un depresiv pentru a spera la vindecare?

- Medical vorbind, depresia nu poate fi vinde­cată. E o boală cronică, necesită tratament toată viaţa. Din punct de vedere spiritual, noi, Biserica, credem însă că se poate vindeca. Nu trebuie tămă­duit doar creierul, ci şi sufletul. Medical, nici nu se poate stabili cu precizie adevărata cauză a depresiei. Pur şi simplu, deodată te înnegurezi şi nu mai ieşi din întuneric. Depresia "nu se vede", nu te poţi duce ca la ecograf să-ţi spună doctorul: "Da, ai de­presie". Tratamentul e unul experimental. Se în­cearcă pe pacient anumite medicamente, se urmă­resc reacţiile şi în funcţie de ele, se ajustează trata­mentul şi dozele. Dar tratamentul acesta doar linişteşte, nu tămăduieşte. Asta, fiindcă în toate şcolile de psihiatrie şi psihologie modernă se întâm­plă o mare trăsnaie: ele consideră că omul nu are suflet. N-au în dicţionarul lor acest cuvânt. Psihia­trii şi psihologii nu-l văd pe om ca pe o fiinţă duală, alcătuită din trup şi suflet. Îl consideră alcătuit din trup şi substanţe chimice. O emanaţie a creierului, care dispare odată cu moartea. Iar dezechilibrul chimic din creier provoacă un dezechilibru care este depresia şi care se vindecă cu medi­ca­mente. Noi, teo­logii, credem că Dumnezeu îl alcă­tuieşte pe om din trup şi suflet, două părţi care merg în­tr-un tandem toa­tă viaţa pe pământ, apoi sufletul se desparte o vreme de trup, pentru ca la a doua Înviere (noi aşteptăm mo­mentul acesta) să le unească din nou şi să le veşni­ceas­că. Astfel că în­trea­­ga Biserică nu-i altceva decât un spital de tămă­duire a sufletului. Ăsta e rostul ei primar. De exem­plu, în vechime, sfânta împărtă­şa­nie se numea phar­­makon, adică LEACUL, medi­ca­­mentul. Ea era da­tă omului în scop terapeutic. Pă­cate­le nu sunt greşeli, ca la poli­ţie, c-ai călcat linia con­tinuă şi primeşti o atenţionare. Păcatele, în Biserică, sunt boli sufleteşti ce trebuie tămăduite, nu pe­dep­site.

- Părinte, cum reuşiţi să pătrundeţi în sufletul unui om care şi-a pierdut total nădejdea, credinţa şi sensul vieţii?

- Noi considerăm că în spatele depresiei se află un demon. Ştiu că e un cuvânt cam dur, dar până la urmă, la asta se reduce, un atac demoniac foarte puternic, care-l face pe om să piardă frâiele vieţii. Profesiile de psiholog şi psihiatru sunt recente, până acum vreun secol, depresivii erau vindecaţi în bise­rică. Existau taumaturgi, "doctorii fără de arginţi", care vindecau tristeţile, alungând aceşti demoni. Sunt cunoscute multe cazuri de asemenea oameni îmbunătăţiţi, ce tămăduiau prin rugăciune, sau chiar prin simpla atingere. Astfel de taumaturgi nu prea mai există în zilele noastre. Şi nu toţi duhovnicii au harul taumaturgiei. Eu recu­nosc, îmi văd adeseori neputinţa în faţa unor asemenea deznă­dăjduiţi. Ştiţi cum se comportă un depresiv? E, efectiv, ca şi cum şi-ar băga degetele în urechi. Nu mai aude nimic. Tu-i spui "miercuri", el înţelege "apă"... Nu se ridi­că din pat, nu mănâncă, nu mai găseşte niciun sens în a-şi prezerva viaţa. Se simte un nimeni, are con­vingerile lui de neclintit, nu-l mai ajută nimic din exterior. Poţi să-i spui de Dumnezeu, de Iad, că lumea se va sfârşi. Nimic nu-l atinge! În plus, de­presivii n-au timp. De pildă, a venit la mine o familie, soţ şi soţie, eram dimineaţă la slujbă, şi mi-au spus că vor să-mi vor­beas­că. Le-am explicat că e slujbă, apoi va fi un botez... Nu puteam, i-am rugat să vină a doua zi dimi­neaţă. A doua zi a venit doar ea. Mi-a spus că bărbatul ei se află la morgă, fiindcă s-a aruncat de la etaj. A fost cumplit pentru mine. Am înţeles că nu poţi să-i spui unui depresiv: vino şi săptămâna viitoare, încercăm, ne rugăm...

- În multe cazuri, Sfinţia voastră aţi reuşit...

- Procesul de însănătoşire e îndelungat. Cu multă răbdare, cu spovedanie, cu rânduiala de rugă­ciune, cu liniştirea în biserică... Plus că ortodoxia are o regulă: un depresiv care nu blasfemiază îm­potriva lui Dumnezeu poate fi îm­părtăşit. În viaţa mea de duhov­nic, am avut mai multe cazuri de oameni care, apropiindu-se de biserică, s-au tămăduit. Ştiţi cum începe războiul împotriva deznă­dejdii? Să-l faci pe om să înţe­lea­gă că tristeţea se află la polul opus lui Dumnezeu. Să conştientizeze lucrul ăsta. Dumnezeu nu vrea deloc tristeţea noastră. Dumnezeu vrea să fim bucuroşi. Nu eşti cu nimic mai special, mai "poet", dacă eşti trist. Demonii depresiei nu sunt simple metafore. Prezenţa lor e aproape palpabilă şi au doar un singur scop: sinuciderea. Doar că nu le stă în putere. Fiindcă Dumnezeu ne-a dat nemurirea şi El nu cere darul înapoi. Depresia este o boală anticipată în biserică, încă de prin secolul al IV-lea. În Patericul egiptean, unul dintre părinţi e întrebat cum vor fi "tim­purile acelea". Şi el răspunde: oamenii aceia nu vor mai face faptele minunate pe care le facem noi. Mersul pe apă, vindecări mira­culoase, posturi negre de 40 de zile... "Creştinii din veacurile din urmă nu vor mai avea virtuţi ca noi. Însă doar faptul că nu-şi vor lua viaţa va fi pen­tru ei o mare virtute!...". Şi nu ştiu dacă nu trăim deja acele vremuri de "luat vieţi".

- Părinte Visarion, pare totuşi cam straniu să-i spui unui ateu că depresia lui e cauzată de "un demon". E cunoscută reţinerea omului de a se adresa unui psihiatru, de teamă să nu fie con­siderat "nebun". Conside­rân­du-l "demonizat", nu există ris­cul să aibă aceeaşi reţinere de a cere ajutor şi bisericii?

- Nu e straniu, există mulţi oameni care simt această "pre­zenţă" lângă ei. O simt, dar nu ştiu ce este. Bunica mea avea o vorbă: o vedeam deodată cum se zbârleşte, îşi face cruce, se duce la icoană şi se închină. "Ce ai, bunică?", o între­bam. "Nu ştiu, m-o trecut un şior!...", zicea, în graiul ei mol­dovenesc. Un fior. "Aşa, m-o înfiorat dintr-oda­tă şi m-o întristat. De unde vine lucru' ăsta? Din mine nu vine, că doar adineauri eram veselă, eram bucu­roasă..." Sfin­ţii părinţi zic că cel mai clar mod de a-ţi da seama că lângă tine s-a sălăşluit un demon e fiorul acesta de tristeţe care te bântuie. Ziceau că el vine câteodată la amiază, plictiseala aceea, care apare când stai acasă şi n-ai nimic de făcut şi după-amiaza parcă nu se mai termină... Şi mai e un moment când vine: la miezul nopţii. E întristarea de noapte, "săgeata care zboară în întuneric"... Se trezesc oamenii în miezul nopţii, cu mintea plină de gânduri negre. Ca să lupţi cu aceşti demoni ai întu­nericului, ai nevoie de curaj. Sfântul Ioan Scă­rarul vorbeşte despre "bărbăţie". Nu ca să învingi simpla teamă, cu frica nici nu trebuie să lupţi, zice el. O alungi simplu: ţi-e teamă de un colţ întunecat din chilia ta, fă un pas în el. Şi-ai să vezi cum toată închipuirea se spulberă. Demonul tristeţii însă e cel mai puternic. E o luptă dură, până la sânge. Părinţii vorbesc de adevărate războaie.

"Spovedania e doar începutul"

- De unde vine ajutorul? Spo­veda­nia e o terapie suficientă, adică, să-l faci pe om "să-şi uşureze sufle­tul", cum se zice?

- Spovedania e doar începutul po­că­inţei, nu vindecarea. Primul act de curaj. Psihologii au împrumutat-o de la creştinism, transformând-o în "terapie conversaţională". Ei au observat că pa­cienţii, când vorbesc despre ei, încep să simtă o uşurare, şi astfel se produce o vindecare. Te întorci în trecut şi re­zolvi nişte situaţii neîncheiate care ţi-au pro­dus o mare suferinţă. Psihologia con­sideră că depresia e rezultatul unor "sin­cope de gândire" legate de trecutul omului. Mitropolitul Hierotheos Vla­hos, cel mai mare psihoterapeut actual al lumii ortodoxe, le spune clar duhov­nicilor: "Să nu cădeţi în ispita să recu­peraţi sincopele din trecutul omului, după metoda psihologiei...". Spoveda­nia nu e "anamneză", e ceva mult mai profund şi simplu: zici doar "am min­ţit", "am furat", "am clevetit"... Nu dai nume, locuri, nici măcar timpul din tre­cut nu-l interesează pe duhovnic. Nu te poţi vindeca raţional, fiindcă nu trebuie să-ţi repari mintea, ci sufletul. Or, toc­mai asta face teologia ortodoxă, vin­decă omul prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos. Căci, spune Mân­tuitorul: "Cine nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu acela nu are viaţă în el".

- Se vede mereu o lumină pe chi­pul dum­neavoastră, părinte, când vor­biţi. Aveţi bucurii concrete, ca duhov­nic, există speranţă în stăvilirea aces­tui flagel cumplit, cu ajutorul biseri­cii?

- Da, am bucurii zi de zi. Avem un grup de terapie a depresivilor, care se întâlneşte periodic, sub îndrumarea preotului. Rezultatele sunt încurajatoa­re. Psihiatrii îşi oferă şi ei ajutorul, încep să vină şi la conferinţele pe aceas­tă temă, curioşi să vadă ce "metode" folosim. Mulţi deznădăjduiţi s-au vindecat. Tămăduirea n-o poţi găsi altundeva decât în lumea credinţei. Doar să crezi. Atât. Să-ţi regăseşti sensul. Lipsa vieţii spi­rituale e singura cauză a depresiei. Necazurile din exterior sunt doar factori declanşatori. Dacă ai "sensul" în tine, orice suferinţă poate fi învinsă.