CREDINȚĂ ȘI SĂNĂTATE: Pr. VISARION ALEXA - "Depresia are o singură cauză: lipsa vieții spirituale!"

Bogdan Lupescu
Seară cu stele, în pridvorul bisericii Pogo­rârea Sfântului Duh din nesfârșitul cartier bucureștean Militari. Vipia verii se risi­peș­te peste blocurile imense și aripile nopții învă­luie încet micuța zidire albă. Alături de mine se află părintele Visarion, "duhovnicul tinerilor", și "tămă­duitorul celor deznădăjduiți", cum îi spun credin­cioșii. Vorbim despre "demonul întunericului", depresia, una dintre cele mai înfricoșătoare maladii ale mileniului.

"Lumea începe să se îmbolnăvească de tristețe"

- Părinte Visarion, e deja de notorietate că în biserica dumneavoastră și-au găsit vindecarea multe persoane cu forme grave de depresie. Când a început să vă preocupe această boală și de ce?

- Acum vreo cinci ani, a rânduit Dumnezeu să particip la niște conferințe, organizate la Mânăstirea Sâmbăta de Sus de regretatul profesor psihiatru Florin Tudose (care apoi mi-a devenit prieten apro­piat), dedicate suicidului în România. Acolo am aflat câteva lucruri înspăimântătoare: de pildă, că numărul sinuciderilor în București e cam la nivelul Parisului. Saltul e foarte brusc, în urmă cu 15-20 de ani, rata suicidului era infimă. Apoi, nu demult, am auzit anunțul oficial al Organizației Mondiale a Sănătății, că în următorii 10 ani va fi o explozie, o adevărată "pandemie" a depresiei. Dacă azi este pe locul trei în lista bolilor lumii - atât ca rată de îm­bolnăvire, cât și ca mortalitate - în următorul dece­niu, ea va urca pe locul întâi. Va decima umanitatea mai mult decât cancerul și bolile cardio-vasculare. E imposibil ca asta să nu te pună pe gânduri: prac­tic, patru din cinci oameni ai planetei vor fi depre­sivi! Mulți încă nu-nțeleg că se poate muri din de­presie. Și e o moarte cumplită, aproape con­știentă, în care depresivul își asumă destinul tragic. Ar vrea să se lupte, ar vrea să schimbe puțin direcția aceasta inevitabilă, dar nu poate. Ceilalți din jurul lui îi spun că trebuie să găsească resurse motiva­ționale: "Cum nu poți? Trebuie să te motivezi! Tre­buie să faci ceva!...". Dar acest "trebuie" îl para­lizează și mai tare. Aceste imperative ale celor din jur îl fac să se blocheze și mai tare în boală, până la moarte. Fiindcă ei nu știu că asta-i chiar definiția depresiei: paralizarea voinței. Cel mai mult m-a îndurerat tris­tețea tinerilor care vin la biserica mea. "Cum se poate?", m-am întrebat. Tinerețea e apa­najul bucu­riei, al vieții!... O tristețe generalizată, ce nu poate fi depășită, care nu trece cu nimic. Ei în­cearcă, să­racii, s-o depășească cu droguri, cu alcool, cu dis­tracții... Dar nu reușesc. Văd cu ochii mei, ca duhovnic al atâtor deznădăjduiți: lumea înce­pe să se îmbolnăvească de tristețe. Te înfrico­șează acest lucru, îți umple inima de milă. Și m-am întrebat: Doamne, ce se întâmplă cu oamenii?...

- Care credeți că sunt cauzele acestei tris­teți? Cum a devenit depresia o molimă a tim­purilor moderne?

- Există profesioniști care și-au dedicat toată viața acestei întrebări. Un celebru psi­hiatru austriac, Viktor Frankl, pe care-l cita des părintele Galeriu, s-a aplecat cu precădere asupra cauzelor depresiei în societățile moderne. O somi­tate în domeniu. Ei bine, acesta susține că singura cauză a depresiei omului hipermodern este absența vieții spirituale. Omul a devenit blazat și total inapt să-și mai folosească sufletul. Eu, ca du­hovnic, nu pot decât să-i dau dreptate. Cu depresivii care vin la mine obișnuiesc să fac un experiment. Îi zic omului: "Ia te rog o coală de hârtie și notează pe ea toate activitățile unei zile". Aproape toți scriu cam aceleași lucruri: mă trezesc, mă spăl pe dinți, dau drumul la radio, iau micul dejun, mă duc la serviciu, vin acasă, mănânc, mă uit la tv, discut puțin cu copilul, mă culc. E ceva înfiorător: doar dacă ar conștientiza asta, omul contemporan n-ar mai trebui să-și facă o anamneză a cauzelor depresiei sale. 24 de ore din 24, nicio fărâmă de viață spirituală! Dacă merg la un con­cert în weekend, la ci­nema, ei con­fun­dă viața "cul­­turală", diver­tis­mentul, cu cea spi­rituală. Oa­me­nii nu mai pri­vesc în ei înșiși, nu ci­tesc, nu con­tem­plă natura, nu pot nici măcar să stea sin­guri câteva minu­te, să medi­teze. Duc o viață strict biologică, materială. Le arăt pe foaia scrisă de ei și le explic că e aproape imposibil să nu fii depresiv astfel. După ani de zile, stilul a­cesta de viață face ra­va­gii în su­flet. Omul mo­dern a pierdut sen­sul, ce­va care să "îl țină" în viață. L-a pier­dut pe Dumnezeu. Boa­la depresiei nu e nimic altceva de­cât suferința du­pă viața spiri­tuală.

"Biserica nu-i altceva decât un spital de tămăduire a sufletului"

- Care ar fi calea pe care trebuie să o urmeze un depresiv pentru a spera la vindecare?

- Medical vorbind, depresia nu poate fi vinde­cată. E o boală cronică, necesită tratament toată viața. Din punct de vedere spiritual, noi, Biserica, credem însă că se poate vindeca. Nu trebuie tămă­duit doar creierul, ci și sufletul. Medical, nici nu se poate stabili cu precizie adevărata cauză a depresiei. Pur și simplu, deodată te înnegurezi și nu mai ieși din întuneric. Depresia "nu se vede", nu te poți duce ca la ecograf să-ți spună doctorul: "Da, ai de­presie". Tratamentul e unul experimental. Se în­cearcă pe pacient anumite medicamente, se urmă­resc reacțiile și în funcție de ele, se ajustează trata­mentul și dozele. Dar tratamentul acesta doar liniștește, nu tămăduiește. Asta, fiindcă în toate școlile de psihiatrie și psihologie modernă se întâm­plă o mare trăsnaie: ele consideră că omul nu are suflet. N-au în dicționarul lor acest cuvânt. Psihia­trii și psihologii nu-l văd pe om ca pe o ființă duală, alcătuită din trup și suflet. Îl consideră alcătuit din trup și substanțe chimice. O emanație a creierului, care dispare odată cu moartea. Iar dezechilibrul chimic din creier provoacă un dezechilibru care este depresia și care se vindecă cu medi­ca­mente. Noi, teo­logii, credem că Dumnezeu îl alcă­tuiește pe om din trup și suflet, două părți care merg în­tr-un tandem toa­tă viața pe pământ, apoi sufletul se desparte o vreme de trup, pentru ca la a doua Înviere (noi așteptăm mo­mentul acesta) să le unească din nou și să le veșni­ceas­că. Astfel că în­trea­­ga Biserică nu-i altceva decât un spital de tămă­duire a sufletului. Ăsta e rostul ei primar. De exem­plu, în vechime, sfânta împărtă­șa­nie se numea phar­­makon, adică LEACUL, medi­ca­­mentul. Ea era da­tă omului în scop terapeutic. Pă­cate­le nu sunt greșeli, ca la poli­ție, c-ai călcat linia con­tinuă și primești o atenționare. Păcatele, în Biserică, sunt boli sufletești ce trebuie tămăduite, nu pe­dep­site.

- Părinte, cum reușiți să pătrundeți în sufletul unui om care și-a pierdut total nădejdea, credința și sensul vieții?

- Noi considerăm că în spatele depresiei se află un demon. Știu că e un cuvânt cam dur, dar până la urmă, la asta se reduce, un atac demoniac foarte puternic, care-l face pe om să piardă frâiele vieții. Profesiile de psiholog și psihiatru sunt recente, până acum vreun secol, depresivii erau vindecați în bise­rică. Existau taumaturgi, "doctorii fără de arginți", care vindecau tristețile, alungând acești demoni. Sunt cunoscute multe cazuri de asemenea oameni îmbunătățiți, ce tămăduiau prin rugăciune, sau chiar prin simpla atingere. Astfel de taumaturgi nu prea mai există în zilele noastre. Și nu toți duhovnicii au harul taumaturgiei. Eu recu­nosc, îmi văd adeseori neputința în fața unor asemenea deznă­dăjduiți. Știți cum se comportă un depresiv? E, efectiv, ca și cum și-ar băga degetele în urechi. Nu mai aude nimic. Tu-i spui "miercuri", el înțelege "apă"... Nu se ridi­că din pat, nu mănâncă, nu mai găsește niciun sens în a-și prezerva viața. Se simte un nimeni, are con­vingerile lui de neclintit, nu-l mai ajută nimic din exterior. Poți să-i spui de Dumnezeu, de Iad, că lumea se va sfârși. Nimic nu-l atinge! În plus, de­presivii n-au timp. De pildă, a venit la mine o familie, soț și soție, eram dimineață la slujbă, și mi-au spus că vor să-mi vor­beas­că. Le-am explicat că e slujbă, apoi va fi un botez... Nu puteam, i-am rugat să vină a doua zi dimi­neață. A doua zi a venit doar ea. Mi-a spus că bărbatul ei se află la morgă, fiindcă s-a aruncat de la etaj. A fost cumplit pentru mine. Am înțeles că nu poți să-i spui unui depresiv: vino și săptămâna viitoare, încercăm, ne rugăm...

- În multe cazuri, Sfinția voastră ați reușit...

- Procesul de însănătoșire e îndelungat. Cu multă răbdare, cu spovedanie, cu rânduiala de rugă­ciune, cu liniștirea în biserică... Plus că ortodoxia are o regulă: un depresiv care nu blasfemiază îm­potriva lui Dumnezeu poate fi îm­părtășit. În viața mea de duhov­nic, am avut mai multe cazuri de oameni care, apropiindu-se de biserică, s-au tămăduit. Știți cum începe războiul împotriva deznă­dejdii? Să-l faci pe om să înțe­lea­gă că tristețea se află la polul opus lui Dumnezeu. Să conștientizeze lucrul ăsta. Dumnezeu nu vrea deloc tristețea noastră. Dumnezeu vrea să fim bucuroși. Nu ești cu nimic mai special, mai "poet", dacă ești trist. Demonii depresiei nu sunt simple metafore. Prezența lor e aproape palpabilă și au doar un singur scop: sinuciderea. Doar că nu le stă în putere. Fiindcă Dumnezeu ne-a dat nemurirea și El nu cere darul înapoi. Depresia este o boală anticipată în biserică, încă de prin secolul al IV-lea. În Patericul egiptean, unul dintre părinți e întrebat cum vor fi "tim­purile acelea". Și el răspunde: oamenii aceia nu vor mai face faptele minunate pe care le facem noi. Mersul pe apă, vindecări mira­culoase, posturi negre de 40 de zile... "Creștinii din veacurile din urmă nu vor mai avea virtuți ca noi. Însă doar faptul că nu-și vor lua viața va fi pen­tru ei o mare virtute!...". Și nu știu dacă nu trăim deja acele vremuri de "luat vieți".

- Părinte Visarion, pare totuși cam straniu să-i spui unui ateu că depresia lui e cauzată de "un demon". E cunoscută reținerea omului de a se adresa unui psihiatru, de teamă să nu fie con­siderat "nebun". Conside­rân­du-l "demonizat", nu există ris­cul să aibă aceeași reținere de a cere ajutor și bisericii?

- Nu e straniu, există mulți oameni care simt această "pre­zență" lângă ei. O simt, dar nu știu ce este. Bunica mea avea o vorbă: o vedeam deodată cum se zbârlește, își face cruce, se duce la icoană și se închină. "Ce ai, bunică?", o între­bam. "Nu știu, m-o trecut un șior!...", zicea, în graiul ei mol­dovenesc. Un fior. "Așa, m-o înfiorat dintr-oda­tă și m-o întristat. De unde vine lucru' ăsta? Din mine nu vine, că doar adineauri eram veselă, eram bucu­roasă..." Sfin­ții părinți zic că cel mai clar mod de a-ți da seama că lângă tine s-a sălășluit un demon e fiorul acesta de tristețe care te bântuie. Ziceau că el vine câteodată la amiază, plictiseala aceea, care apare când stai acasă și n-ai nimic de făcut și după-amiaza parcă nu se mai termină... Și mai e un moment când vine: la miezul nopții. E întristarea de noapte, "săgeata care zboară în întuneric"... Se trezesc oamenii în miezul nopții, cu mintea plină de gânduri negre. Ca să lupți cu acești demoni ai întu­nericului, ai nevoie de curaj. Sfântul Ioan Scă­rarul vorbește despre "bărbăție". Nu ca să învingi simpla teamă, cu frica nici nu trebuie să lupți, zice el. O alungi simplu: ți-e teamă de un colț întunecat din chilia ta, fă un pas în el. Și-ai să vezi cum toată închipuirea se spulberă. Demonul tristeții însă e cel mai puternic. E o luptă dură, până la sânge. Părinții vorbesc de adevărate războaie.

"Spovedania e doar începutul"

- De unde vine ajutorul? Spo­veda­nia e o terapie suficientă, adică, să-l faci pe om "să-și ușureze sufle­tul", cum se zice?

- Spovedania e doar începutul po­că­inței, nu vindecarea. Primul act de curaj. Psihologii au împrumutat-o de la creștinism, transformând-o în "terapie conversațională". Ei au observat că pa­cienții, când vorbesc despre ei, încep să simtă o ușurare, și astfel se produce o vindecare. Te întorci în trecut și re­zolvi niște situații neîncheiate care ți-au pro­dus o mare suferință. Psihologia con­sideră că depresia e rezultatul unor "sin­cope de gândire" legate de trecutul omului. Mitropolitul Hierotheos Vla­hos, cel mai mare psihoterapeut actual al lumii ortodoxe, le spune clar duhov­nicilor: "Să nu cădeți în ispita să recu­perați sincopele din trecutul omului, după metoda psihologiei...". Spoveda­nia nu e "anamneză", e ceva mult mai profund și simplu: zici doar "am min­țit", "am furat", "am clevetit"... Nu dai nume, locuri, nici măcar timpul din tre­cut nu-l interesează pe duhovnic. Nu te poți vindeca rațional, fiindcă nu trebuie să-ți repari mintea, ci sufletul. Or, toc­mai asta face teologia ortodoxă, vin­decă omul prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos. Căci, spune Mân­tuitorul: "Cine nu mănâncă Trupul Meu și nu bea Sângele Meu acela nu are viață în el".

- Se vede mereu o lumină pe chi­pul dum­neavoastră, părinte, când vor­biți. Aveți bucurii concrete, ca duhov­nic, există speranță în stăvilirea aces­tui flagel cumplit, cu ajutorul biseri­cii?

- Da, am bucurii zi de zi. Avem un grup de terapie a depresivilor, care se întâlnește periodic, sub îndrumarea preotului. Rezultatele sunt încurajatoa­re. Psihiatrii își oferă și ei ajutorul, încep să vină și la conferințele pe aceas­tă temă, curioși să vadă ce "metode" folosim. Mulți deznădăjduiți s-au vindecat. Tămăduirea n-o poți găsi altundeva decât în lumea credinței. Doar să crezi. Atât. Să-ți regăsești sensul. Lipsa vieții spi­rituale e singura cauză a depresiei. Necazurile din exterior sunt doar factori declanșatori. Dacă ai "sensul" în tine, orice suferință poate fi învinsă.