Călătorie printre amintiri: ȘTEFAN CÂLȚIA - "Poate că nu-i ceva special cu Șona. Dar eu sunt al ei și ea e a mea"

Totdeauna mi-a plăcut să-l ascult po­ves­tind pe pictorul Ștefan Câlția. Are un fel tacticos și bonom de a te așeza "la aceeași masă" cu întâmplările trăite de el, mai ales în anii copilăriei, la Șona, satul său din Ardeal, de care pictorul s-a legat pe viață. O așezare care își răspândește magia și frumusețea, și în marea ex­poziție aniversară a maestrului, deschisă la Muzeul Colecțiilor de Artă din București. În plină vară caniculară, l-am rugat pe Ștefan Câlția, ma­rele pictor al României de azi, să ne deslu­șeas­că în­ceputul drumului său spre măiestria care l-a consacrat.

Casa de pe deal

- Satul Șona, în ca­re ați copilărit, și-a pus pecetea pe viața și ope­ra dvs. De ce este obâr­șia așa de importantă pentru un artist?

- Eu cred că spațiul copilăriei este pentru fie­care dintre noi im­por­­tant. În copilăria mea, de pildă, până la cincisprezece ani, n-au existat griuri. Era alb și negru. Știam clar ce e bine, ce e rău. Dar am avut și niște șanse spe­ciale. O familie extraor­dinară! În expoziție sunt două fotografii puse una lângă alta. În una e tata, cu pălărie, mama, cu pălărioară și cu pantofi înalți, pe străzile Brașovului, în 1940, când tata era desenator tehnic la atelierele de proiectare de la fabrica de avioane I.A.R.. Atunci, România era a patra țară din lume la avioane de vânătoare. Dar fabrica s-a închis și părinții mei au luat-o spre Fă­găraș, unde erau bunicii din partea mamei. Ne-am așezat, însă, în sat la Șona, satul tatălui meu, deși el nu moștenise acolo pământ. Renunțase la avere în favoarea învățăturii. Era o cutumă foarte fru­moasă aceasta, în Transilvania, ca atunci când un copil de țăran pleca să învețe, ceilalți frați să îl țină la școală, până își termina toate studiile. În schimb, el renunța la dreptul de moștenire. Moșteneau pă­mântul și casa cei care rămâneau în agricultură, la munca pământului. După ce ne-am întors în sat, tata n-a vrut să stea la nici una dintre surorile lui. Șona era un sat în care nu erau diferențe foarte mari între cel sărac și cel bogat. Chiar și fa­mi­lia cea mai săracă din sat avea o pereche de bivoli, două vaci, porci, 15-20 de oi, 30 de găini. Nu era sărăcie! Părinții mei au închiriat o casă în sat și au stat așa o iarnă. Dar când s-a terminat iarna, surorile și neamurile i-au zis tatei că e prima dată când cineva stă cu chirie în Șona. Ne facem de râs, au zis, și au hotărât să ne dea o grădină. Până în toamnă, ai mei au ridicat pe deal, în grădină, o căsuță cu două camere și o tindă. În căsuța asta sunt primele mele amintiri de la Șona. Era în 1944 și eu aveam doi ani. Am locuit la Șona până în 1949.

Pe banca de la poartă

- Mai țineți minte spațiul în care ați copilărit?

- Spațiul copilăriei mele în Șona era un cerc cu o rază de 11 ki­lometri. Pe ăsta îl bă­team, îl știam. Eu am făcut toate tre­burile pe care le făcea un copil de țăran și în felul ăsta, am des­coperit și fru­mu­sețea locului și a ce­lor prin­tre care tră­iam. Iar primii pe care îi des­coperi sunt cei de lângă tine. Pe bunica, de pildă, care era so­co­tită o femeie mai spe­cială în sat, sfătoasă. Rămăsese văduvă de tânără, își crescuse sin­gură copiii, și era un om la care mulți ve­neau să-și verse oful, pe banca de la poartă. (Eu cred până azi că în clipa în care ai des­ființat banca de la poartă, atunci în­cepi să ai nevoie de psi­­holog.) Veneau do­uă femei, se așezau una lângă alta și-și depănau necazurile, se sfătuia una pe cea­laltă. Și tot acolo, pe ban­ca aia, bu­nica mi-a băgat în­tr-o zi mâna sub fund și mi-a zis: "Dra­­gul mamii, când trece un bătrân și zici Bună ziua, te scoli în picioare, nu stai jos". Bătrânii tre­buiau venerați. Am înțeles mai bine lucrul acesta, în urma unei întâmplări de care mă căiesc până azi. Într-o zi, împreună cu un pri­eten, am intrat la un vecin, un bătrân, să luăm struguri. Când l-am văzut că e în curte, am fugit ca iepurii. Seara, îl vedem pe bătrân pe bancă, la poarta noastră, cu un coșuleț cu struguri în mâini. Și se apropie de bu­nica: "Am adus niște stru­guri copți, că niște proști de copii au venit să mănânce niște struguri la mine, și i-am văzut că au mâncat numai d-ăia acri. Nu au avut răbdare, dar eu am găsit câțiva copți și le-am adus". Eu cu prietenul meu încre­meniserăm. Dar el o ținea întruna, să ne dea stru­gurii. Noi atâta gân­deam: "Vrea să pună mâna pe noi, să ne pârască". Dar bătrânul a insistat și a insistat, și ne-a dat câte un ciorchinaș de strugure. N-a fost rușine mai mare în viața mea, decât că bătrânul n-a zis o vorbă că l-am furat. Astea-s fru­musețile unei comunități adevărate, când un sat are o rânduială pe care și cel mai rău om trebuie să o respecte. Nu se putea altfel. Ei în­tre ei se controlau și se gestionau. Era, de pildă, un om din sat, care avea un fel de trapez făcut dintr-un bețișor, cu lu­mânări. Și trapezul ăla, din când în când, îl punea la poarta casei tale, în șanț. Dacă trapezul nu se lipea perfect de pereții șan­țului, bătea la poartă: "Gheorghe, dacă nu-ți aliniezi șanțul, în două zile îți dăm amendă". Astea erau rânduielile și ele trebuiau respectate.

Vara în care toți bărbații satului s-au îmbrăcat în femei

- Se poate spune că anii copilăriei au zidit per­sonalitatea dvs. de azi?

- Da, copilăria m-a format într-o mare măsură. M-a deschis spre lume într-un fel special. Vă vor­beam de părinții mei. De câte ori mergeam pe deal să adunăm ierburi și flori, nu plecam niciodată singuri. Familii întregi ne întâlneam pe deal sâm­băta sau duminica, când era vreme frumoasă. Aveam o vecină unguroaică, cu care mama se avea ca surorile. Mama striga peste gard: "Ica dragă, a înflorit teiul. Nu mergem duminică la tei?". Ne mai duceam și când înfloreau brândușele. Să vezi văi întregi violete, cu brândușe! Și aveau toți pofta asta de a trăi în natură, de a povesti și de a fi împreună. Țin minte că odată, când am vrut să rup o floare de pe marginea drumului, mama a zis: "De ce o rupi pe asta, dragul mamii, când sunt atâtea flori în pa­jiște. Du-te și ia de acolo. Poate trece și alt­cineva pe aici și se bucură". Așa ceva te formează.

- Poveștile dvs. se petrec în anii instaurării comunismului în România, de care par să fi fost ferite miraculos.

- Îmi amintesc și întâmplări dramatice. Satul a fost colectivizat prin 1950, în forță. Și, la un mo­ment dat, ca să nu mai fie puși să semneze, bărbații nu mai stăteau acasă, erau toți fugiți prin pădure. Mai veneau noaptea, se strecurau, că securității îi era frică în primii ani să vină noaptea în sate. Veneau numai ziua și se uitau cu binoclul, îi căutau să-i ducă să-i aresteze, să-i bată și să-i bage în colectiv. Femeile se duceau și prășeau po­rumbul la câmp, apoi duceau mâncare oamenilor care erau ascunși prin pădure. Dar când dădea câte o ploaie și buruiana creștea în cucuruz, bietele femei nu mai biruiau cu săpatul. Unuia dintre să­teni i-a venit atunci o idee: "Nevastă, adă mâine o fustă și o pălărie mare". Și securiștii, peste câteva zile, cum se tot uitau cu binoclul, văd că toate dea­lurile erau pline de femei. Toți bărbații luaseră fus­tele de acasă și pălăriile nevestelor și săpau îm­brăcați în femei. Își riscau viața ca să sape porum­bul! Păi, dacă venea colhozul, puțin îi mai păsa țăranului de porumb. A fost o lume teribilă, în care am învățat toate astea.

- Ce vă leagă astăzi de Șona, în mod special?

- Cu cât mă gândesc mai mult la Șona, satul ăsta al meu, încep să cred că ești ci­neva pe lumea asta, atâta timp cât locul tău rămâne în per­ma­nență cu tine. Eu și acum, când intru pe ma­lul Oltului, printre sălciile de acolo, simt că nu exis­tă luncă mai fru­moa­să decât a­ceea. Că nu poți ve­dea mun­ții Făgărașului mai bine, decât de pe dea­lul un­de e căsuța mea. Ai 14 kilometri de șes și du­pă aceea munții, care se rânduiesc în fața ta. Și mai ești și într-un loc în care treci o apă, și se despart geo­grafiiile. Stăpâneai dintr-odată două spații dife­rite ce se îmbinau acolo. Poate că nu-i ceva special cu Șona. Dar ea e a mea. Și eu sunt al ei. Sunt pentru ea.

Desenul, nostalgia libertății totale

- Cred că a venit momentul să vă întreb cum v-ați descoperit ta­len­tul de artist...

- Eu am început să desenez cu adevărat de la vârsta de cinci­spre­zece ani. Dădusem examen la Se­minarul teologic de la Sibiu, dar n-am fost admis, pentru că era și școală de cântăreți și, pro­babil, mu­zica a fost fatală pentru mine. Tre­buia, totuși, să fac ceva. M-am în­scris la seral, măcar să nu pierd tim­pul, și m-am angajat ca muncitor ne­calificat într-un trust de construcții din Făgăraș, unde lucram la cărat cărămidă cu mâna și la bătut lați, pe acoperișul unor hale. Erau anii în care partidul a hotărât că toți cei care au funcții de con­ducere trebuie să aibă și școală; așa că eu, la vre­mea aceea, în clasă, eram singura per­soană tânără. Restul erau colonei, maiori, secretari de primărie, oameni cu funcții mari în Făgăraș, dar care, de fapt, nu aveau școală. Rămă­se­seră fără liceu. În fiecare seară, unul din cursanți invita pe toată lumea la restaurantul din oraș. Eu eram sin­gurul care nici nu invitam și nici nu mă duceam, pentru că eram un copil. Mă duceam acasă. Dar se mai în­­tâm­pla ceva care mă umilea. Aveam 15 ani, lu­cram în mijlocul ora­șului, și peste zi, treceau pe lângă mine elevii și elevele de liceu. Căci pe acolo era pro­menada. Brusc, mi-am dat seama că în vreme ce eu căram că­ră­mizi în roabe, în șan­tierul închis cu sârmă ghimpată, tinerii de vârsta mea se plimbau, fără să mă bage în seamă. Atunci am înțeles că desenul poate fi pentru mine o eliberare. Nostalgia libertății totale. Momentul când începi să înțelegi că lumea e altfel așe­zată decât o vedeai tu, copil. Seara ajungeam aca­să și aveam sub un dulap puse niște hârtii, o sticluță cu tuș, o peniță, și de­se­nam. Dese­nam lu­crurile la care nu mai ajun­geam: pei­saje, un fel de fabulație despre locu­rile dragi, nostalgiile mele. Ăsta a fost în­cepu­tul meu de desen. După un an de zi­le, un văr de-al meu din Timișoara mi-a spus că e acolo o școa­lă la care aș putea să mă duc. Îi ară­ta­sem de­senele me­le, în­tâm­plă­tor. Și mă duc, reu­șesc, și acolo în­ce­pe o altă po­veste. Școala de la Timișoara a fost pen­tru mine un lucru extraordinar, da­torită pro­fe­so­rilor pe care i-am întâlnit acolo. Majoritatea erau șco­liți înainte de război, cu mentalități serioase, de oameni dăruiți.

- Și ați făcut liceul de artă acolo...

- Am făcut liceul de artă acolo, după care am venit în București. În anul urmă­tor, am intrat și la Facultatea de arte plastice. Iar echipa, co­le­gii mei de la clasa ma­es­trului Baba, au fost toți dă­ruiți de Dumnezeu: Sorin Du­mitrescu, Sorin Ilfo­veanu, Corneliu Antonescu. O com­petiție frumoasă și o clasă ex­cepțională.

"Aiurea", ce cuvânt superb!"

- D-le Câlția, cu tot ata­șa­mentul dvs. față de rădăcinile ță­rănești, mare parte a operei dvs. este fantastică, asemă­nă­toa­re cu un vis. Care este iz­vo­rul aces­tei lumi fabuloase? Și care este legătura ei cu spațiul copi­lăriei?

- Eu zic că lumea mea nu este fabuloasă. Gân­diți-vă doar cât de mult din timpul nostru ni-l pe­tre­cem visând! Încât eu mă îndoiesc că momentele când nu visezi și ți se pare că ești într-o rea­litate totală, sunt mai reale de­cât lumea pe care o visezi. Această lume în care tu îm­ple­tești realitatea cu gânduri, mai degrabă decât cu vi­suri... Eu mai mult de jumătate din zi sunt cu gân­dul aiurea. În "aiu­rea", acest su­perb cuvânt, ca­re cu­prinde și mi­ro­­suri, și culori, și fapte, și oa­meni, pe care tu îi re­așezi și îi recompui. Asta nu este o rea­litate? Fan­tas­mele sunt o rea­litate. Trăim cu ele, ne bucurăm de ele și chiar ne construim o lume a lor. Important e că tu, în că­lă­toria ta prin fan­tas­me, pășești ca un produs al unei lumi abulice. În care nu mai ai sen­timentul că a­par­­ții unei co­mu­­ni­tăți și unui neam. Călă­to­rești de u­nul sin­gur, sau că­lă­­­to­rești cu un Dum­nezeu care te ocrotește. Că­lă­torești ocrotit.

- Așa­dar, dru­­mul de la lu­mea satului până la fantas­mele dvs. nu-i chiar lung...

- Nu e nici un drum. Ești a­colo. Toate sunt acolo. Cum oare poți pleca din locul tău? Poți să pleci în două feluri. O iei pe că­rare, și după primul deal nu mai vezi nici satul, nici nea­murile, nici nimica, poți să trăiești în lume. Și poți chiar să te bucuri de lumea asta com­plet nouă. Dar altce­va este când tu te ridici deasupra satului, și conul tău de cunoaștere se lărgește la infinit, deși tot­deauna ești legat de locul, de lumea ta. Fără să vrei te raportezi la ea, simți că îi ești dator, că trebuie să faci ceva pentru ea. Măcar să-i arunci un zâmbet, un gând frumos.

- Până la urmă, originile ar­de­lenești v-au ajutat în viață? V-au dat ceva în plus?

- Eu, fiind transilvănean, îmi iubesc locurile mele cu istoria lor încărcată. Dar cred că acum, noi, românii, suntem cam la fel peste tot. Nu pentru că ne-am fi unifor­mizat. Nici înainte, românii nu erau chiar atât de deo­sebiți. Erau deprinderi deo­sebite, mentalități, administrații care au lăsat niște urme. Dar au fost și orgolii regio­nale care câteodată au exa­cerbat deosebirile mai mult decât tre­bu­ie. Așa cum era odată acea "mân­­drie", sau "domnie" a ar­de­­lenilor. Dar să ne gândim la oamenii care cons­ti­tuiau modele în România, înainte de 1945. Erau oameni activi, inteligenți, bine pregătiți, din zona rurală. Și erau răspândiți peste tot: din Dobrogea și Muntenia până în Oltenia și Ardeal. Primii care au umplut pușcăriile au fost ei. Cei mai mulți oameni din pușcăriile comuniste au fost țăranii. Elita zonei rurale a fost călcată în picioare cu o ură nemăsurată.

- Cum vă raportați la lumea de azi, maestre Câlția? Cum vă păstrați direcția și clarul de minte, cu atâta mizerie împrejur?

- Ce ne lipsește nouă e să mai dăm puțin cu flit, încât gândacii să se ducă în locurile unde stau gândacii, la gunoaiele societății, nu să-mi vină mie în mijlocul orașului. Gândiți-vă cât de greu le-a fost oamenilor, în 1920, să pornească la a se folosi de această șansă teribilă, România Mare. Și cum au reușit să o facă! Și atunci erau la fel ca azi, oa­meni care furau, oameni nesimțiți și șmecheri. Deo­se­birea este că atunci au fost împinși în față oamenii de caracter. I-au pus pe ei să facă lucrarea. Dacă vom reuși și noi lucrul ăsta, vom trăi momente ex­traordinare pentru România.