Un palat de poveste
Galațiul își deschide inima călătorului, pe faleza largă și luminoasă a Dunării. Spectaculos și neașteptat. Nu prin priveliștea scânteietoare a apei, ci printr-o biserică-fortăreață care veghează orașul de câteva secole. O biserică emblematică, închinată Maicii Domnului și "alintată" atât de frumos Sfânta Precista, care se traduce prin "Neîntinata" sau "Preacurata". Un soi de palat de poveste, care adăpostește miracole și istorii cu monahi, domnitori și prințese. Înaltă, cu ziduri groase, ca de cetate, clădite din piatră adusă din castrul roman de la Barboși, și din cărămidă roșie, ca hlamidele împărătești, cu turle cu acoperiș țuguiat și-un foișor cu zăbrele de lemn, privește peste Dunăre, în zarea albastră, ca un stăpân la hotar. Când te apropii, semeția i se mai îmblânzește, poate sub efectul grădinii care o înconjoară, plină de flori și de pomi roditori și traversată de păsări multicolore. Sau poate pentru că liniștea nefirească, arareori punctată de țipătul vreunui pescăruș, e tulburată de glasurile unui grup de adolescenți, care intră taman atunci pe poartă. Maică bună și ocrotitoare, la Sfânta Precista vin tineri, zi de zi, în alai, în căutarea alinării sau ca să-i mulțumească pentru ajutor.
Dar trebuie să intri apoi în pântecele acestei biserici neasemuit de frumoase, ca uimirea să-ți fie deplină. Pe ziduri, Sfinții pictați în culori potolite par vii, în lumina puțină și joasă, strecurată prin ferestrele înguste, încât aștepți să te ia de mână și să te treacă într-o altă dimensiune a lumii, pe care nu o știi, dar o simți și o nădăjduiești. Catapeteasma este împodobită de o broderie în lemn, aurită, și de icoane străvechi, fiecare în parte o comoară a artei de stil bizantin. Tresari, când din altar se aude vocea puternică a părintelui Eugen Buruiană, protopop de Galați și slujitor al acestui lăcaș, de aproape două decenii. Bărbat falnic și impunător, se îmblânzește și privirile i se umezesc când vorbește de Maica Domnului.
Bun cunoscător al istoriei, părintele Eugen ne-a primit cu drag și delicatețe în casa lui, înviind în fața noastră povestea celei mai iubite biserici din Galați, fostă mânăstire închinată Sfântului Munte Athos. Ne-a condus printr-un culoar, pe o scară de piatră, până în turn. La mijlocul scării ne-a arătat trapa-capcană, care dădea într-o fântână de zece metri, unde mulți dușmani și-au găsit sfârșitul. Apoi, de pe meterezele prevăzute cu locașuri de tras cu arcul, ne-a lăsat să ne desfătăm cu priveliștea Dunării curgând molcom și cenușiu, sub cerul ușor încruntat, de primăvară întârziată. Bucuros să rostească povestea minunatei cetăți a lui Dumnezeu, bunul părinte ne-ar fi dus și prin tunelul care pleacă de sub altar, departe de sfântul lăcaș, săpat special pentru refugiu, în caz de primejdie...
Odoarele din pământ
"Nu se știe dacă ducea la Mânăstirea Sf. Gheorghe, de peste Vadul Sacalelor, sau la firul apei, de unde se putea fugi cu barca, sau până în câmp, mai departe de oraș. Unii spun că ar fi trecut pe sub Dunăre, până la cetatea Dinogeția. Personal, mă îndoiesc, pentru că dincolo de Dunăre erau turcii și nu aveai de ce să te arunci în brațele lor, decât, eventual, ca să le faci o cale de acces către mânăstire. Cert este că acest tunel a existat. Cum la fel de sigur este că undeva, în grădină, există și astăzi îngropate odoarele bisericii. Am găsit ceva indicații prin documente, cum că, într-un moment de cumpănă grea, călugării și-au ascuns în pământ straiele, sfintele vase și cărțile sfinte cu care slujeau, făcute din aur și din argint. Odoare neprețuite, pentru că în sfintele vase se pun trupul și sângele Domnului, iar în Evanghelie e scris Cuvântul lui Dumnezeu. Veșmintele sunt sfințite, și ele, și nu se cădea să ajungă pe mâna păgânilor pentru a fi batjocorite. Nu știm însă unde se află toate acestea, pentru că nu s-au făcut cercetări arheologice. Când va rândui Dumnezeu, le vom găsi negreșit". Cât privește istoria, am aflat că mânăstirea a fost construită la 1647, în timpul domnitorului Vasile Lupu, de către doi negustori brăileni, frații Dia și Șerbu, fiii lui Coman, și un gălățean, Teodor al lui Coman, pe locul unei biserici mai vechi, făcute din vălătuci și nuiele. Arhitectura, neîntrecută în frumusețea ei, este o sinteză moldo-valaho-transilvană, simbol al unirii în duh a românilor, cu mult înainte de unirea propriu-zisă a principatelor.
În podul fortificat au stat ascunși, printre alții, domnitorul Constantin Mavrocordat și mai apoi eteriștii, pe vremea revoluției lui Tudor Vladimirescu.
Odată cu secularizarea dictată de Cuza Vodă, Mânăstirea Precista s-a desființat, călugării au luat drumul Athosului, iar biserica a rămas de mir. Comuniștii au interzis slujbele în biserică și au transformat-o în muzeu. Din 1990, viața de parohie a fost reluată, cu mare spor duhovnicesc, după cum ne-a încredințat părintele Eugen.
"Fiecare biserică este o grădină a Raiului"
- Părinte Eugen Buruiană, slujiți într-o minunăție de biserică ortodoxă. Ce alte miracole tăinuiește, în afară de frumusețea ei?
- Fiecare biserică este o grădină a Raiului, în parte văzută, în parte nevăzută. Deci, în biserică se petrec mereu minuni. Chiar fiecare simplă venire la Sfânta Liturghie este una suprafirească, pentru că este o întâlnire cu Dumnezeu. Dar această biserică este specială și pentru că în ea se face rugăciune aproape neîntreruptă, de peste 360 de ani. Până și pietrele sunt impregnate de rugile creștinilor care i-au trecut pragul. În plus, sfântul lăcaș a rezistat la numeroase tentative de a fi distrus. A cunoscut asedii crâncene și furia focului, în vremea luptelor dintre creștini și turci, cu atât mai mult cu cât dincolo de Dunăre, la Brăila, era Raia turcească. A răbdat cutremure. A fost în planul de demolare al administrației comuniste. N-a putut fi dinamitată, pentru că zona era locuită. S-a încercat ancorarea ei de un șlep, care să o tragă în valuri și s-o înece, așa cum s-a întâmplat cu mânăstirea-soră de peste Vadul Sacalelor, închinată Sfântului Gheorghe. Însă aici, distanța până la Dunăre era prea mare. Așa că s-a încercat folosirea așa-zisei "dinamite de Galați": infiltrații cu apă sărată în fundația bisericii, ca să se prăbușească singură. Însă Maica Domnului a ocrotit biserica și, cu toate încercările, ea nu s-a dărâmat. Și dacă au văzut că nu o pot doborî, comuniștii au hotărât să o împresoare cu blocuri, ca măcar să nu se mai vadă. Fiind așezată pe acest promontoriu care domină Dunărea, era văzută de turiștii care făceau croaziere pe fluviu și deranja. Nici asta n-au izbutit, și biserica a rămas, ca o adevărată minune, acolo unde a fost așezată dintru început. Biserica Precista a rămas în picioare. Maica noastră cea sfântă, pe care o iubim și care ne ocrotește cu puterile ei.
Dar la fel de mult ne bucură minunile pe care biserica aceasta le face cu oamenii. Este o minune cu fiecare credincios care vine și se reculege și pleacă mângâiat acasă. Este minune cu fiecare copil care se botează și cu fiecare pereche de tineri care începe viața de familie sub binecuvântarea lui Dumnezeu, aici.
- Aveți credincioși foarte legați de biserică...
- Da, și căutăm cât mai multe ocazii de a ne ruga împreună, căci rugăciunea comună are o putere foarte mare. Un astfel de moment este în ajunul Schimbării la Față, când ne este adusă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mânăstirea Adam, care poposește peste noapte la noi. Atunci se umplu curtea și grădina de credincioși. Se face rugăciune și priveghere. Până la miezul nopții, credincioșii rămân afară, între flori și pe sub copaci, ascultând slujba, apoi se adună în biserică, în jurul icoanei Maicii Domnului și citesc Psaltirea până la ziuă. Sunt obosiți, împovărați de necazuri și suferințe, dar pentru Maica Domnului găsesc putere să vină și să înalțe spre ea rugăciuni. Atunci când intrăm în biserică, luăm grijile lumești și le punem la picioarele Crucii. Având încredere în Dumnezeu, putem căpăta forțe noi și putem vedea soluții neașteptate la problemele noastre, de la cele mai mici până la cele mai mari. Tot ce avem de făcut este să nu încetăm să vorbim cu Dumnezeu direct sau prin Sfinții Lui.
"La răscruce de vânturi și ape"
- Trăitori pe malul Dunării, aproape de vărsarea în mare, expuși la toate vicisitudinile istoriei, într-un oraș care a fost foarte industrializat și a adunat lume de peste tot, un loc care a amestecat, cu sau fără vrere, credințe, obiceiuri și tradiții, cum sunt creștinii gălățeni?
- Suntem, într-adevăr, într-o zonă de răscruce de vânturi și de ape. Am fost în calea multora. Drept pentru care s-au întâlnit aici mai multe naționalități și religii. Au fost în special comunități puternice de greci și de turci. Filonul a rămas însă ortodox, s-au păstrat bine tradițiile noastre și slujirea noastră, nealterată. În timpul regimului comunist, fondul de tradiție a suferit ceva modificări, dar nu atât pentru că oamenii veneau din zone diferite, ci mai ales pentru că s-au temut să se manifeste liberi în credință. Și-atunci am cunoscut o oarecare estompare a tradițiilor pe care le-am moștenit, o îndepărtare de biserică și de slujirea ei, ba și o deschidere prea riscantă către alte tradiții. Mulți nu se cununau și nu-și botezau copiii de frică, ori o făceau pe ascuns, acasă. Și asta a lăsat urme. Faptul că nu au avut o viață liturgică normală se vede.
- Și acum, după aproape trei decenii de libertate?
- Acum sunt alte ispite. Trăim într-o epocă a sincretismului, pentru că oamenii călătoresc mult mai mult, de nevoie, după un loc de muncă, sau pentru studii, ori de plăcere. Și, în locurile pe unde umblă, intră în contact cu alte tradiții și obiceiuri, care le schimbă credința. Pe de altă parte, secularismul avansează și la noi, după ce a luat în stăpânire Vestul. Avem de-a face acum cu o tânără generație contaminată cu o ideologie împotriva credinței și care nu vine pe un teren apărat, pentru că părinții lor au trăit în comunism și au sufletele suferinde din acea perioadă. Din punct de vedere religios, cred că cea mai mare crimă a comunismului a fost intenția de a ucide credința în Dumnezeu din om. În unii, au omorât-o, altora le-au slăbit-o grav. Chiar dacă, după căderea comunismului, a fost un reviriment al credinței și aici, ca în toată țara, de zece-cincisprezece ani încoace cunoaștem o nouă ofensivă a secularismului. Însă, nădăjduim că, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh, așa cum a fost ocrotită și întărită această biserică, așa vom fi și noi ridicați la o viață spirituală mai înaltă.