"Formula AS" în Banatul Montan - Comorile din Munţii Locvei

Munţii Locvei sunt o bijuterie ascunsă a României. Nu se vorbeşte prea des des­pre ei, dar dacă ajungi să le baţi potecile, frumuseţea lor îţi taie respiraţia. Şi nu e vorba doar despre drumeagurile prin păduri cu vegetaţie luxuri­an­tă, mediteraneană, cum doar în sudul Banatului poţi găsi!

Aceşti munţi, aflaţi de-a lungul Clisurii Dunării, coboară mai lin sau mai abrupt în marele flu­viu, lăsându-ţi deschise prive­lişti de vis. Prin pădurile lor găseşti la tot pasul cascade, par­că anume lăsate de Dumnezeu să facă un decor de poveste. Zeci de mori de apă încă mai funcţionează şi ai senzaţia că aici timpul s-a oprit în loc, în urmă cu secole. Cele câteva sate, risipite ici şi colo pe creste sau la poale, sunt şi ele diferite: dacă jos sunt pescarii sârbi, mai sus sunt românii şi pe vârfuri sunt aninate comunităţile ce­heşti.
Am pornit la pas, prin această parte necunoscută a Ro­mâniei, curios şi încântat de pri­veliştile şi întâmplările care-mi ieşeau în drum.

Bunica Ana

În urmă cu doar câteva mi­nute, eram la poalele munţi­lor Locvei, în satul Coronin, stând de vorbă cu pescarii sârbi, care îşi reparau plasele pe malul Du­nării. A urmat apoi drumul si­nuos către creste, Dunărea s-a văzut ca o panglică strălucitoare cu insula Ostrov prinsă în ea, şi iată-mă deasupra pământului, în satul cehesc Sfânta Elena, la masă cu doamna Ana Salaba. Aşa sunt de fapt munţii Loc­vei: cu peisaje diferite la fiecare pas, cu altfel de poveşti după fiecare creastă sau vale.
Ana Salaba arată ca o bunicuţă din poveşti, aşa cum stă în geam, cu părul argintiu, ivit de sub batic, şi cu privirea albastră-albastră căutând, parcă, în depărtare, sau poate în trecut. Are 81 de ani. Toată casa e curată şi în ordine, o casă mare, cu camere largi şi înalte. Se aude doar ticăitul ceasului şi vocea bătrânei: "Nu se mai ştie când am venit noi, cehii, aici. Ni se spune pemi, dar nici asta nu se mai ştie de ce... că aşa s-a pomenit. Dar ştiu din poveştile bătrânilor, care erau de vârsta mea când eram eu copil, că au venit cu căruţele, cu boii şi cu caii, şi că au făcut şapte săptămâni pe drum, din Cehia şi până aici. Au venit că era sărăcie şi război mare şi au fugit din drumul lui. Aici, când or venit, era numa' pădure, şi apoi au făcut sat, au tăiat pădurea şi au făcut poienile. Şi în apropiere de ei se zice că şi un şarpe mare şi-a făcut loc şi venea şi mânca viţeii şi mânca mieii. I-au dat foc şi aşa au scăpat de el. Aşa e povestea".
În afară de povestea neamului ei şi de un mic accent cehesc, povestea bunicii Ana este aceeaşi cu a tuturor bătrânilor din satele României: ei rămân cu singurătatea şi cu nostalgia vremurilor frumoase, în timp ce tinerii pleacă în lume, de parcă nu ar vrea să creadă că şi aici se poate trăi cu rost. "Nu mai este cum a fost înainte, că acuma nu se mai gândeşte nimeni la bătrâni", spune doamna Ana privind mai departe pe fereastră. "Nu mai ţin ani­male. Mai am doar o găină, una singură. Asta e viaţa. Acu­ma, ştiţi, or ajuns timpurile de nu mai vor copiii să stea cu bătrânii. Eu am avut 60 de ani când mi-a murit soacra şi 40 de ani am stat cu ea în casă. Şi am fost orfană de mamă şi am avut trai greu. Am plecat servitoare, şi când m-am întors, nici câinii nu m-au cunoscut. Şi m-am mă­ritat. Şi a fost greu, dar Dum­nezeu le dezleagă pe toate. Tre­buie să fim credincioşi. Acum, nici nu se mai lucră atât cât s-a lucrat înainte. Plecam să lu­crăm grădinile oamenilor pen­tru 25 de lei pe zi, da' azi nimeni nu mai vrea să lucreze pământul. Mulţi tineri sunt ple­caţi la Cehia, cum fac 18 ani, se duc. Şi eu am nepoţi acolo, şi au şi copii. Înainte s-au iubit oamenii şi s-au ajutat unii pe alţii. Când construia cineva ceva, toţi veneau. Acum nu mai vin. Nu mai e iubire: acum fiecare are televizor şi stă şi se uită. Făceam şezători la fel şi fel de treburi. Se ajuta lumea, şi nu ţineam cont că e român sau sârb sau ceh. Strigam de pe dealuri unii la alţii şi ne înţe­legeam bine între noi. Diferit e că noi nu păzim mortu' ca ei. Îl punem într-o cameră, încuiem şi gata. Şi nici pomană nu dăm pentru mort, că ăla nu mai vine să mânce. Dumi­nică, mergeam la biserică, şi numai de sărbători mer­geam să jucăm şi să dan­săm. În rest, muncă, mun­că multă şi grea, că nu erau ca acum: cu coasă se cosea, cu furcă se aduna şi cu căruţa se căra. Muncă multă şi grea. Grâul tre­buia secerat şi legat în snopi şi îl aduceam acasă să îl treierăm şi era mult praf şi nici baie ca acuma nu era. Veneam noaptea, târziu, ziua era căldură mare, da lumea a trăit mai mult ca acuma şi nu era aşa de bolnavă, şi nu lucra cât am lucrat noi. Da... vara mâncam numa' ver­de­ţuri, din pământul nostru. Făceam în cuptor câte patru piţi, de-alea mari, şi ce bună era!... Au tre­cut... Am îmbătrânit şi gata!". Ana zâmbeşte. Mă cercetează cu privirea ei limpede. Se ridică încetişor şi îmi aduce o cană cu ceai îndulcit cu miere.

Pemii

Cinci sate ceheşti au munţii Locvei şi toate sunt aşezate pe creste, ca o cunună: Sfânta Elena, Gîr­nic, Ravensca, Eibenthal (sau Tisove Udoli pe ce­heşte) şi Bigăr. Dintre ele, doar Gîrnicul şi-a păstrat povestea întemeierii, poate şi pentru că este singurul sat de agricultori, unde se făcea grâu pentru toată regiunea. Se spune că primul ceh care a locuit în Gîrnic era de fapt un apicultor. Venise din Cehia cu nişte albine "ceheşti", fiecare purtând un nume. Seara, apicultorul le striga pe fiecare în parte şi verifica dacă s-au întors toate acasă. Numai că în­tr-o seară, două albine nu au răspuns la apel: Brecila şi Albinea. Dimineaţă s-a dus să le caute şi să le strige pe dealuri. Abia când a fost aproape de Du­năre, ele l-au auzit, că erau la sârbi, peste apă. Acolo le prinsese un sârb şi le potcovise, le înhămase la plug şi ara cu ele. Când au auzit glasul stăpânului, albinele odată s-au ridicat şi au zburat peste Dunăre, cu tot cu plug. Şi de atunci, plugul a ajuns în Gîrnic şi oamenii au început să cultive pământul.
Domnul Francisc Draxel, profesor de istorie şi unul dintre membrii comunităţii ceheşti, mi-a ex­plicat de ce există această legendă: "Povestea îi diferenţiază pe cei din Gîrnic, pentru că toate cele­lalte sate de cehi au fost înfiinţate pe la începutul secolului XIX, cu scopul de a coloniza o zonă mon­tană. Iniţial, cehii au fost aduşi cu ordin militar, ca să păzească graniţele Imperiului Austro-Ungar. Apoi, ei au devenit o bună forţă de muncă pentru exploatarea pădurilor. În cele din urmă, majori­tatea au devenit mineri. Colonizarea cu cehi a unor zone din Banat s-a făcut în mai multe etape, ultima nemaifiind militară, ci din interese comerciale".
Dacă până în perioada interbelică, cehii au avut şcolile lor, cu profesori veniţi din Cehia, odată cu perioada comunistă, a început ştergerea diversităţii culturale. Şcolile s-au închis, unii dintre cehi au fost deportaţi în Bărăgan şi, încetul cu încetul, s-a ajuns în situaţia de astăzi, în care astfel de comunităţi sunt în agonie. Izolarea lor în munţi a făcut ca identitatea comunităţilor ceheşti să se păstreze ca prin minune, până în zilele noastre. Este motivul pentru care într-un judeţ precum Caraş-Severin, cu peste 18 minorităţi etnice, mai putem vedea costume tra­diţionale ceheşti. Cât despre faptul că cehilor li se spune pemi, domnul Draxel mi-a explicat: "Şi cehilor, şi nemţilor veniţi în acea perioadă, li se spune pemi. Asta, pentru că erau aduşi din aceeaşi zonă, Boemia. Şi cum românii spuneau pe scurt că aceştia sunt veniţi din Pemia, numele lor popular a rămas de pemi. Astăzi, soarta pemilor se pare că depinde de turism. Sunt tot mai mulţi cehi care vin să îşi vadă aceste rude îndepărtate, care încă vor­besc o limbă veche. Poate dacă le-am putea oferi condiţii mai bune turiştilor, cu drumuri asfaltate şi confort, comunitatea s-ar salva".

Hoinarii

Dacă te uiţi atent la zecile de turişti care mişună pe toate potecile şi drumurile munţilor Locvei, îţi dai însă uşor seama că, de fapt, confortul este ultima dorinţă pe care o au. Francezi, nemţi, italieni şi mai ales cehi se fotografiază în faţa cascadelor, a căpi­ţelor de fân sau la braţ cu câte un cioban ce-şi poartă oile pe uliţele satelor pierdute în munţi, şi le poţi citi fericirea pe feţele arse de soare. De obicei, poartă rucsacuri enorme în spate, bocanci grei şi îşi stabilesc mici tabere de corturi prin poieniţe. La Berăria lui Picec am stat de vorbă cu un grup de astfel de hoinari veniţi din Cehia. "Noi am aflat de Banatul Montan de la prieteni care au venit aici şi au fost impresionaţi de natură. Natura neatinsă din România este principalul motiv pentru care am venit. Am văzut Bigăr, Ravensca şi Gîrnic. Toate ne-au plăcut! Şi ne-a plăcut li­niş­tea. Împăcarea oamenilor cu soarta. Pentru noi e o plăcere să stăm cu ei, să ne încărcăm din liniştea lor, din timpul pe care ei îl au din belşug. E uimitor, ori­cum, să venim în România şi să putem vorbi cu oamenii ca aca­să. Suntem aici de şase zile şi mai stăm probabil încă trei. Am fost în satele de pe dealuri, am mers foarte mult pe jos pentru că am vrut să vedem natura, pentru asta am venit. Cred că aveţi cea mai frumoasă natură din Eu­ropa". Toţi sunt tineri, IT-işti sau ingineri. Au venit cu microbuzul din Cehia şi au făcut pe drum 16 ore, dar nu regretă: "Chiar dacă drumul e greu ca să ajungi aici, merită, îmi spune un tânăr, ce vine cu un nou rând de bere. Faţă de Cehia, aici natura este mult mai sălbatică şi mai puţin atinsă de civilizaţie. Asta îţi dă un sentiment de libertate, dar şi de linişte şi calm. Azi am văzut o moară veche şi am vizitat sălaşul unui om care ţinea animale. Ţăranul de acolo ne-a întrebat în ce dată suntem, că muncea şi nu ştia. E foarte frumos să întâlneşti aşa ceva în zilele noastre. Cumva, timpul s-a oprit pentru oamenii de aici, sau nu con­tează. În lumea din care venim noi totul este contra-cronometru, şi să vezi aşa ceva ca aici e uimitor! Avem şi noi valaşi (valahi) în Cehia. Ştim că ei se ocupă cu ciobănia, că stau cu oile în munţi, dar nu ştiam că vin de aici. E interesant ce descoperim. Ştim Sibiul, am fost anul trecut pe acolo, pe moto­ciclete, când am mers pe Transfăgărăşan. Ne place foarte mult România!", a zis unul dintre ei şi şi-au mai comandat un rând de bere în cinstea vlaşilor.
În curtea unui ţăran din Peregul Mare, am văzut un alt grup de turişti, la o masă lungă, cu ştergar alb, pusă la umbra unui nuc. Mâncau cu atâta poftă şi voie bună, încât n-am cutezat să îi deranjez, dar nu m-am putut abţine să nu întreb gazda cu ce i-a ser­vit. "Ce-am avut şi noi în casă, mi-a spus femeia, dar le place. Le-am servit aşa (şi începu să numere pe degete): coleşă de porumb, brânză friptă de vacă, tăiată aşa, felii mari, şi dată prin mălai, cârnaţi scoşi din untură, lapte fiert, slănină friptă, o tocăniţă de pui tot cu coleşă, plăcintă cu caş şi căpşuni. Da' nu au putut să mânce tăt, şi nu ştiu cum mai pleacă de aici, că le-am dat şi răchie de-a noastră, şi îs veniţi cu bicicleţii".

Moara lui Lazăr

"Aţi văzut vreodată porumb alb? Uitaţi aici! Numai la noi se face, noi mai avem aşa ceva!", îmi spune mândru Lazăr Gruiţă, din satul românesc Sicheviţa. Pune porumbul într-o straiţă, ia un fel de pâlnie de lemn şi pornim către moara lui. "Asta se cheamă găleţeauă, aşa îi zicem noi. Fără asta, moa­ra nu merge", ţine să precizeze, arătându-mi pâl­nia aceea ciudată.
Moara lui Lazăr este cea mai veche dintre morile mun­ţilor Locvei şi încă funcţio­nea­ză. A fost făcută de şapte fa­milii: unii au dat terenul, alţii lemnul, alţii fierul sau pietrele, şi tot aşa... La început, fiecare familie avea dreptul să macine o zi pe săptămână. Acum, nea­mul întemeietorilor s-a înmul­ţit, şi 21 de familii îşi aşteaptă rândul la moară. "A noastră e cea mai bună, funcţionează cel mai bine", îmi explică Lazăr. Noi avem şi şupă, unde să laşi animalele sau remorca, nu se intră în moară oricum. Eu sunt şef de moară, eu îi adun pe toţi, eu le ţin rândul. Ieri, am lucrat la reparaţia ei: am bătut nişte coajă de tei pe pereţi, ca să o tencuim. Am mai refăcut la ea în timp, că iarna e frig şi nu mai poţi să o laşi cum era. Înainte, când nu venea la lucru la moară vreunu', era amendă. Acum, nu mai e chiar aşa".
Moara e o căsuţă mică din lemn. Nu e pusă pe cursul apei, ci pe un fir deviat al ei, numit ierugă. Lazăr merge şi mută o scândură la cursul apei şi îl deviază. Apa începe să curgă cu putere pe canalul îngust şi să ţâşnească pe găleţeaua montată de el. Roata morii începe să se învârtească. Piatra, rotundă şi mare, huruie şi, după ce Lazăr mai meştereşte ceva la ea, porumbul alb porneşte a picura bob cu bob, lăsând să iasă de sub piatră mălaiul. Miroase a făină proaspătă.
"Aici este un lemnuşor care loveşte în ciocot, adică în vasul cu boabe. Lemnuşorului îi zice bobar, că pe el cu cât îl las să vibreze mai tare, cu atât vor curge mai multe boabe sub piatră. Şi piatra asta e făcută de un pem din Gîrnic. Nu­mai când am montat-o, am văzut că nu e perfect rotundă, da' nu i-am mai zis nimic, că e cremene şi se lu­crează foarte greu. Merge şi-aşa moara noastră. Puteaţi să vedeţi o fotografie cu ea, dar e mai fru­moasă atunci când merge. Aici nu e ca la muzeu, moara noastră e vie!", zice morarul, ţinând mâna în cursul moale şi alb al făinii.
Se spune că tradiţia moare, dar sunt locuri în care oamenii nu se despart nici morţi de trecut. În ziua de azi, când oricine îşi poate cumpăra o măcinătoare electrică, oamenii încă vin la moara lui Lă­zărică! Nu doar pentru că forţa apei nu costă şi e mai ieftin, dar şi pentru că gustul făinii e mult mai bun: măcinate pe piatră, la viteză mai mică, grâul şi po­rumbul îşi păstrează gustul ade­vărat. Mulţi investitori au venit să facă o afa­cere eco la moara asta, însă Lazăr le-a explicat că moara lui nu e pentru afaceri, e pentru o viaţă cu măsură, aşa cum era cândva: "E făcută pe măsura traiului, nu pe măsura îmbo­găţirii. Oamenii macină aici cât au nevoie pentru familia lor şi atât". Morile din munţii Locvei nu sunt doar piese excepţionale de patri­moniu, ci sunt măsura vieţii acestor oameni, măr­turie a echili­brului într-o lume modernă, care vrea cât mai repede şi cât mai mult.
Acasă la el, Ana, soţia lui Lazăr, mă serveşte cu coleşă făcută din porumb alb şi brânză proaspătă de vaci. Ei doi muncesc şi ţin toată gospodăria, care înseamnă două vaci, doi viţei, un tăuraş, stupi de albine, păsări şi grădina. Muncesc mult, dar nu se plâng. Au pus şi câteva rânduri de căpşuni pentru turişti, şi tot pentru musafiri au făcut sirop din muguri de brad. "Vin mulţi cehi cu motociclete şi cu ATV-uri şi le mai dăm ba fructe, ba miere... Ei vin în concediu aici, că lor nu le admite în Cehia să facă ture cu motocicletele în păduri, ca la noi. Şi vin să se uite cum cade apa de la înăl­ţime peste pietre. Dacă asta le place... De cazat, se cazează în sate ceheşti, că trag la ai lor", spune Ana.
Lazăr şi Ana sunt români şi locuiesc în satul românesc Sicheviţa. Cehii, românii şi sârbii s-au înţeles mereu bine în părţile astea, s-au căsătorit între ei şi multe familii sunt mixte. Şi-au împărţit muntele frăţeşte. O frăţie care face munţii Locvei şi mai frumoşi. Poa­te frumuseţea cascadei Bigăr, care a făcut în­conjurul Europei, este într-adevăr unică. Dar şi fru­mu­seţea acestor oameni, atât de diferiţi şi totuşi trăind în pace şi armonie, poate ar trebui să fie un "obiectiv" turistic, într-o lume obsedată "să moară ca­pra vecinului". Rostul lor omenesc, măsurat în rit­mul vechilor mori, este cea mai importantă co­moa­ră din munţii Locvei.