Părintele NICOLAE CLINCIU - Brateiu, jud. Sibiu - "Bucuriile vin totdeauna când trebuie!"

Preoţii satelor româneşti

E scund de statură părintele Nicolae Clin­ciu. Şi e tânăr. Mai că nu-ţi vine a crede că ţine frâiele uneia dintre cele mai pes­triţe comunităţi ortodoxe din judeţul Sibiu: pe cea a credincioşilor din loca­litatea Brateiu, la doar câţiva kilometri de Mediaş. Păs­toreşte o comunitate apar­te, pentru că pe lângă români, popu­laţia satului e alcătuită majoritar din ţigani şi cor­turari. În plus, biserica pe care o păs­toreşte adăposteşte o comoară: Icoana Maicii Domnului Pantanassa, făcătoa­re de minuni.

Pe ciment, cu picioarele goale

A rămas orfan la doi ani. Trei ani a stat apoi într-o casă de copii, unde a mâncat mai multă bătaie decât pâine, atât de la personalul instituţiei, cât şi de la colegii mai mari. S-a îmbolnăvit de rinichi, pentru că a stat desculţ pe ci­mentul rece. Avea cinci ani când o mătuşă biruită de milă a decis să-l ia la ea şi să-l crească omeneşte, lângă cei­lalţi copii ai ei. Tot ea a fost cea care i-a insuflat credinţa şi bucuria de a fi aproape de Dum­nezeu, învăţându-l că fără El nu poţi face nimic în viaţă. "Mi-am pus toată nădejdea în Dum­nezeu, dar pentru că rămăsesem orfan, am simţit-o mai ales pe Maica Domnului ca pe o mamă care te ajută şi te sprijină când îi ceri ajutorul", mărtu­riseşte părintele Clinciu.
Poate de aceea, când a avut ocazia să ajungă în Muntele Athos, i s-a lipit de suflet icoana Maicii Dom­­nului Pantanassa, făcătoarea de minuni, de la Mânăstirea Vatopedu. Şi-a dorit să aibă o copie în parohia lui de acasă, în satul lui din Ardeal, a cărei păstorire tocmai îi fusese încredinţată. "Mi-am dorit tare mult o astfel de icoană. În icoana origi­nală, lângă Maica Domnului, pe mar­gine, sunt doi sfinţi: Sf. Nicolae şi Sf. Nectarie. Am făcut comanda în 2014. După un an, mi-a telefonat călugărul care o pictase şi mi-a spus că icoana e gata, dar e o pro­blemă. Mă gândeam că e vorba de preţ. «Vă supă­raţi dacă tre­buie s-o dăm în altă parte?», m-a între­bat. «Dacă aş spune că mă bucur, v-aş minţi. Dar dacă Maica Domnului a în­gă­duit asta, aşa să fie!». Călugărul mi-a mai spus: «O să aveţi o bucurie şi mai mare!». A mai trecut un an până când a fost gata. Atunci am aflat că voi avea parte de un unicat: Pentru prima dată, Maica Domnului era pictată încon­jurată de şase sfinţi: Sf. Nicolae, Sf. Nectarie, Sf. Maxim, Sf. Sera­fim de Sarov, Sf. Luca al Crimeii, Sf. Calinic. A fost lucrată cu foiţă de aur, timp de un an. Înainte să se apuce de lucru, călugărul care a pictat-o a ţinut post 40 de zile. Când nu avea stare, se oprea, se ruga, apoi conti­nua munca. Şi tot aşa. Icoana asta nu e comer­cială, ci trăită duhovniceşte, iar asta e mare lu­cru!", spune cu emoţie părin­tele Clinciu.

Serbarea soarelui

Emoţionantă este şi povestea sosirii icoanei la Brateiu. Era 20 februarie 2016, se anunţase ploaie şi frig. Icoana urma să fie întâmpinată de o mulţime de oameni, în frunte cu oficia­lităţile locale. Cu o zi înainte, s-au amplasat corturi în curtea bisericii, pentru ca ceremo­nia să decurgă în cele mai bune condiţii, dar noap­tea, o furtună le-a pus pe toate la pământ. "Era în­no­rat tare în ziua aceea, dar, când au co­borât pă­rin­ţii călugări din maşini, cu icoana în braţe, a ieşit soarele. A fost ceva ex­tra­ordinar! Erau de faţă vreo 2000 de per­soane, venite din întreaga ţară. Am lăsat icoana în curtea bisericii, la închi­nare. În faţa alta­rului, avem o raclă cu moaştele a 11 sfinţi: Eca­­terina, Şte­­fan, Nec­ta­­rie, Epictet, Astion, Ioan, Serghie şi Patriche de la Ierusalim şi Anas­tasia Romana, plus alţi doi sfinţi necunoscuţi din Sf. Munte Athos. Din când în când, moaştele aces­tea emană un miros plă­cut, de mir. La fel s-a în­tâm­plat şi atunci când am dus icoana la locul spe­cial pregătit pentru ea. Parcă sfinţii cărora le apar­ţin acele moaşte s-ar fi bu­curat că Maica Domnului a venit să-i viziteze tocmai aici", spune părintele.

Corole de minuni

Icoana s-a bucurat de mii de pelerini, după ce, în prezenţa sa, s-au consemnat vindecări. Sub sticla ce-o acoperă, sunt etalate numeroase bijuterii, puse acolo de oameni cărora li s-a îndeplinit o dorinţă. "Au venit din Timişoara două doamne, una diag­nosticată cu cancer de sân, cealaltă cu cancer de colon, care s-au vindecat la scurt timp; o familie din Mediaş a trimis o litografie a icoanei în To­ronto, nepoţelului lor, care se afla în comă de şapte luni, iar medicii nu-i mai dădeau nici o şansă. Şi-a revenit spectaculos, spre mirarea doctorului şi a celor de acolo, care nu-şi puteau explica cum de s-a produs minunea aceasta. Acum, băieţelul e în clasa I, merge la şcoală, e totul în regulă. Două femei, una de 42 de ani, şi una de 35 de ani, care, în ciuda numeroaselor tratamente pe care le încer­caseră, nu rămâneau nicicum însărcinate, au avut parte de această mare bucurie la scurt timp după ce au fost aici şi s-au rugat în faţa icoanei Maicii Domnului Pantanassa. Sunt multe astfel de cazuri, dar contează şi condiţia credinţei de aici. Dumne­zeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă. Dacă tu nu folo­seşti traista bunătăţii şi a sincerităţii faţă de Dumnezeu, degeaba, e greu să se deschidă singură. Vin mulţi pelerini din ţară, care au auzit de minunile şi de puterea acestei icoane. Când pleacă, sunt mult mai bucuroşi, mai liniştiţi, mai încrezători că Maica Domnu­lui le va ajuta în îndeplinirea dorinţelor", spune părintele Nicolae Clinciu.

Nimic fără Dumnezeu

Lui Nicolae îi plăcea foarte mult, încă de copil, să participe la sfintele slujbe. Din această cauză, avea mereu probleme cu directorul şcolii, care le scădea nota la pur­tare şi-i bătea pe cei pe care-i vedea mer­gând la biserică. Bunicul a fost cel care, înainte să se stingă, la 105 ani, i-a lăsat, ca testament verbal, dorinţa ca el să devină preot. "El rămăsese văduv de tânăr, cu 11 copii, şi şi-ar fi dorit tare mult să se călu­gărească. L-a împiedicat episcopul locului, spunându-i că misiunea sa e să-şi crească pruncii, nu să fugă din calea greutăţilor, alegând viaţa în mânăstire. Şi asta a făcut şi a făcut-o bine, căci toţi copiii i-au ajuns oameni frumoşi şi adevăraţi, cu studii, făcându-şi mândru tatăl".
Viaţa i-a rezervat părintelui o mulţime de sur­prize, nu toate plăcute, iar drumul pe care l-a par­curs, până să ajungă să-L slujească pe Dumnezeu, a fost plin de sinuozităţi. "Viaţa este pe cât de dură, în unele cazuri, pe atât de frumoasă, când poţi să răzbeşti, să treci cu puterile tale prin toate". A fost plecat la lucru în Ger­mania şi în Turcia şi era cât pe ce să plece în Serbia, când s-a întâmplat să ajungă ghid şi muzeograf la Mânăstirea Cheia din Prahova, metoc patriarhal. Apoi a dat la Facultatea de Teologie, la Craiova. Vor­bise cu cineva să îl cazeze timp de trei zile, cât durau examenele. Plătise înainte, dar a doua zi, întors de la examen, a găsit uşa închisă. Două nopţi a dormit în gară. La admitere, au fost subiecte grele, con­curenţa era mare, iar el învăţase de unul singur, cum s-a priceput. "N-am crezut că voi reuşi. După o lună, am mers să-mi iau dosarul. M-au întrebat de ce vreau să mă retrag, pentru că reuşisem, şi încă pe lo­curile fără taxă. A fost voia lui Dumnezeu să fiu aici, în slujba lui. Atunci mi-am dat seama că nimic nu e întâmplător. Apoi, pentru că în primul an avusesem media generală peste 9, am avut posibilitatea ca anii II-III să-i fac într-un sin­gur an. A fost greu, dar m-a ajutat bunul Dumne­zeu să intru în anul IV fără nicio restanţă".
În ultimul an de studenţie, s-a căsătorit. Locuia cu soţia sa, preoteasa Cornelia, într-o cameră de cămin. Când li s-a născut primul copil, doctorii nu i-au prea băgat în seamă, erau tineri şi fără posibili­tăţi. Pruncul a primit la naştere nota 1,8, aproape de moarte, aşa că li s-a spus că nu are nicio şansă. Părintele a slăbit 20 kg, iar doamna preoteasă a stat o lună de zile în spital, ascultând lamentările docto­riţei care le spunea că pruncul va avea un handicap toată viaţa, asta, dacă va supravieţui. Părintele aler­ga în toate părţile: făcea mâncare, spăla scutece, se ducea la spital, fugea la şcoala unde preda, iar după-amiaza, la facultate. "Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să ieşim la liman. Niciodată nu ne-am pier­dut încrederea. La un moment dat, i-am zis soţiei: «Dacă e să moară pruncul, hai să-l botezăm, să nu moară nebotezat». Era noiembrie, minus 22 de grade, şi a fost botezat în holul bisericii. A dormit 16 ore neîntrerupt după aceea, deşi nu dor­mea mai mult de o oră-două pe noapte. Chiar am crezut că a murit. Apoi, uşor, uşor, şi-a revenit. Acum are 16 ani, e un copil sănătos, e elev la Semi­na­rul Teologic din Alba Iulia. Eu nu i-am sugerat nimic, l-am lăsat să decidă singur. Dacă va fi să ajun­gă preot, va fi doar cu îngăduinţa lui Dum­nezeu şi a Maicii Domnului".

Păştenii corturari

Când a venit părintele Clinciu în Bratei, le-a spus credincioşilor săi că n-o să le fie doar preot de du­minică. "Viaţa de preot nu se rezumă la preoţia de duminică. Spuneau mulţi: lasă, că este boierie, primeşti colaci, colivă, ai slujbă doar duminica, la înmormântări ei plâng, tu cânţi, e viaţă de huzur. Nu e aşa! Dacă ar fi aşa, am fi mai ceva ca funcţionarii publici, şi atunci n-ar trebui să-i condamnăm pe parla­mentari că dorm, căci noi dormim mai mult ca ei. Cu toate că păstoresc aici o comunitate eterogenă, am încercat să-i învăţ pe oameni să vină mai des la biserică, de aceea fac sluj­be aproape în fiecare zi. La liturghia de sâmbătă, facem Acatistul Maicii Domnului Pantanassa şi parastas pentru cei adormiţi. Părintele Iu­lian Prodromitul, un duhovnic în vârstă de la Muntele Athos, care e un bun sfătuitor pentru toţi pelerinii, mi-a zis să nu treacă sâmbătă fără să fac parastas pentru cei adormiţi: «Aşa cum este balsamul pentru o rană la cei vii, aşa este parastasul pentru cei adormiţi!», aşa mi-a spus".
Parohia Brateiu este o parohie grea. Cre­dincioşii ortodocşi sunt nu numai ro­mâni, ci şi ţigani şi corturari, căci aceştia din urmă nu trebuie con­fundaţi între ei. Corturarii au respect şi credinţă în Dumnezeu, unii chiar ţin toate posturile. Părintele Clinciu i-a bote­zat pe cei nebotezaţi, i-a cu­nu­nat pe cei necununaţi. Are, astfel, 15 fini de botez şi vreo 11 pe­rechi de fini de cununie. A avut şi cazuri în care cei doi miri erau foarte în vârstă, imobilizaţi la pat sau în scaun cu rotile, pe care i-a cununat acasă. Au plâns de bucurie, au spus că toată viaţa au aşteptat să fie cununaţi, să fie în rândul lumii. "La scurt timp, unul chiar a trecut la Domnul. Am cău­tat să-i sprijin pe cei săraci. Asta e me­nirea preotului, să fie lângă oameni. Iar dacă acel om are de dus crucea asta, a sărăciei, tu caută să i-o uşurezi. Milostenia nu înseamnă doar să-i dai nişte haine, sau mâncare, sau nişte bani, ci înseamnă şi rela­ţia ta personală cu oamenii. E mare lucru să fii lângă cel în suferinţă, lipsit de posi­bilităţi. Iar dacă acesta are o dragoste mai mare decât cel care are bani, e ceva ce te copleşeşte".
Anul acesta, la Brateiu, păşteni au fost o familie de corturari. Aşteptau de 20 de ani ca preotul să le îngăduie şi lor să plătească Sfintele Paşti. Acum, părintele Clinciu le-a acceptat jertfa şi le-a făcut cea mai mare bucurie din viaţa lor. Obiceiul locului e ca, în a doua zi de Paşti, preotul să fie invitat la masă în casa păştenilor. Părintele le-a trecut pragul, s-a aşezat cu ei la masă şi a mân­cat din bucatele puse dinainte-i. Ba, la sfârşit, s-a şi fotografiat pur­tând una dintre pălăriile specifice aces­tei etnii. "Ro­lul preotului e să încerce să ridice nişte oameni din greutăţi, şi să nu-i alunge. Unii sunt mai răi pentru că nu-L au pe Dumnezeu în sufletul sau în trăirea lor. Un om care-L are pe Dumnezeu are iubire şi, dacă are iubire, nu are răutate. Preotul tre­buie să fie împăciuitor, un mediator între binele şi răul dintre oameni. Încerc să fiu cel care împacă, să-i îndrum, să-i ajut, e cel mai frumos şi mai curat legământ în comuniunea cu Dum­nezeu. Dacă ai astea, nu-ţi trebuie nimic în plus".
L-am întrebat pe părintele Clinciu unde anume s-a simţit mai "acasă", în Moldova, unde s-a născut, sau aici, în Ardeal. "E foarte grea în­trebarea. În toate locurile e o porţiune de acasă. Dacă le aduni, faci o casă întreagă, cu mai multe încăperi. Sufletul se împarte şi se readună în toa­te amintirile frumoase. Omul trebuie să trăiască frumos acolo unde este şi să se bucure de acel loc. Căci Dumnezeu este peste tot, şi Maica Domnului, şi sfinţii. Fie­care loc are specificul lui, oamenii sunt la fel peste tot, şi mai buni, şi mai puţin buni. Im­por­tant este să îi unească iubirea şi credinţa în Dumnezeu".

"Greutăţile ni le facem noi"

Încercările prin care a trecut în viaţă nu l-au făcut pe părintele Nicolae Clinciu să deznădăjduiască. Dimpotrivă: "Consider că cea mai grea cruce e crucea familiei, prima cruce pe care Dumnezeu a dat-o omului. De multe ori, e grea şi anevoioasă pentru că intervin multe greutăţi, dar sunt şi multe bucurii. Bucuriile vin mult mai târziu, dar vin atunci când trebuie. Nicio­dată n-am disperat, chiar dacă am avut neajunsuri. În ultimul an de studenţie, când copilul era bolnav, se-ntâmpla de multe ori, cu soţia, să dăm mobila la o parte, ca să găsim, poate, ceva bani mărunţi că­zuţi pe jos, ca să ne luăm o pâine. Atunci trimitea Dumnezeu şi Maica Domnului pe câte un coleg: ne aduceau fie pâine, fie plăcinte, fiecare ce putea. Asta le spun şi celor patru copii ai mei: să nu credeţi că veţi primi totul în palmă! În ziua de azi, suntem mai emancipaţi, avem mai multe lucruri fru­moase, avem tehnologie, dar ne lipseşte un lucru, care e vital pentru noi: liniştea. Stresul vine de la greutăţi, se spune. Nu! Greutăţile ni le facem noi, pentru că, în loc să căutăm sim­plitatea, noi ne complicăm viaţa. Am avut recent întâlnirea de 25 de ani de la termi­narea liceului şi am întâlnit o colegă, pasio­nată de fotografiat, care mi-a povestit că a fost într-un cerc foto în Africa. Spunea că sunt oameni foarte săraci, dar au ceva ce nouă ne lipseşte: bucuria de a trăi. «Cum să fie bucuroşi, dacă sunt săraci?», am în­trebat. «Sunt fericiţi cu ceea ce au. Era aco­lo o fetiţă săracă, se uita la mine cum mân­cam. I-am dat 20 de dolari, în bancnote de câte un dolar, apoi am urmărit să văd ce face cu ei. A mers, a cumpărat lapte, cor­nuri, ceva dulce, apoi a venit cu 19 dolari înapoi. I-am spus că-s ai ei. A zis: «Nu, îmi ajunge cât mi-am luat! Mulţumesc, acum am mâncat, pentru azi e destul atât!». Mă gândeam la câtă risipă se face în lumea mo­dernă, la cât de extravagante sunt vieţile unora care nu se gândesc la cei care nu au. Nu sunt de condamnat bogăţia sau bogaţii, ci e de condamnat că se risipesc foarte mulţi bani inutil".

"Viaţa este frumoasă aşa cum este!"

Nu este patimă în spusele părintelui Clin­ciu, atunci când îşi aminteşte de încer­cările prin care a trecut. "Viaţa este frumoa­să aşa cum este, cu toate greutăţile ei. Im­portante sunt trei lucruri: să fii bucuros că trăieşti, să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru ceea ce ai, cu bune şi rele, şi să te rogi să-ţi poţi duce crucea până la capăt, indiferent cât de grea sau uşoară este. Dacă este grea, poate Dumnezeu vrea ca să fii un pic mai încercat - pe cine iubeşte, pe acela îl în­cearcă mai mult".
Purtăm acest dialog în micuţa biserică din Brateiu, în faţa icoanei Maicii Domnului Pantanassa. La un moment dat, în sfântul locaş intră câteva femei cu fuste înflorate. Se apropie tăcute de icoană, ne zâmbesc stin­gher, apoi se închină, ca şi când n-ar fi acolo decât ele şi Maica Domnului. "Sunt din familia de păşteni de anul acesta", îmi şopteşte părintele. E greu să le ghicesc vârsta, dincolo de broboadele ce le încadrează chi­pul. Le privesc pe furiş. Cum stau, aşa, îngenun­cheate, par să fi căzut pe de-a-ntregul în rugăciune. Într-una mai altfel decât toate. Nescrisă şi necreată încă. Doar rostuită cu sufletul, în 20 de ani de aş­teptare.