Poveşti cu case
- Cât timp a trăit şi scris în Bucureşti (peste 30 de ani), I.L. Caragiale a avut parte de câteva momente astrale: a obţinut succesul literar şi publicistic, a fost numit director al Teatrului Naţional, s-a căsătorit la 37 de ani cu o domnişoară din lumea bună, mai tânără cu 13 ani decât el, a fost tată de cinci ori, s-a bucurat de simpatia şi sprijinul reginei Elisabeta, a călătorit în străinătate, a moştenit o parte însemnată din averea unei mătuşi bogate (cunoscută sub numele de Momuloaia), dar destinul i-a hărăzit şi câteva neîmpliniri, printre care şi faptul că marele dramaturg nu a avut niciodată o casă a lui, nu a fost proprietar, "apropritar", cum spun personajele sale, a fost un etern chiriaş, mai mereu cu lucrurile în trăsură, mutându-le de la o adresă la alta -Pe drumul BucureştiuluiCaragiale a călcat pentru prima oară în Capitală în 1869, când avea 17 ani. Venea de la Ploieşti, unde locuise cu familia sa şi unde tatăl, Luca, îşi găsise un post de supleant la Tribunalul Prahova. Tânărul Ion Luca abia absolvise cursurile Gimnaziului "Sfinţii Petru şi Pavel" şi căuta să-şi ia zborul spre Bucureşti, unde avea doi unchi, pe Costache şi pe Iorgu, amândoi oameni de teatru. Ajuns în marele oraş de pe Dâmboviţa, junele ploieştean a fost primit de unchiul Costache la cursurile de actorie organizate de acesta la "Teatrul cel Mare" de pe Calea Victoriei (unde se află azi hotelul Novotel), construit pe locul vechiului teatru distrus în 1944 de bombardamentele aviaţiei germane. O fi învăţat repede tainele actoriei, s-o fi plictisit de statutul de învăţăcel, poate a fost ademenit de lumea adevărată a teatrului sau, pur şi simplu, fiindcă primea o oarecare "sâmbrie", s-a mutat în trupa celuilalt unchi, Iorgu, ca sufleor şi copist. Observaţiile şi anecdotele din acea perioadă le-a consemnat mai târziu în textul memorialistic Din carnetul unui vechi sufleur. Iată ce a scris acolo despre unchii lui: "Direcţia teatrului o ţinea Costache Caragiale, în tovărăşie cu Costache Mihăileanu. Iorgu Caragiale ieşise din şcoala de muzică a cadeţilor -- adică jumătate ieşise şi trei sferturi fusese dat afară, pentru că nu-nvăţa nimica şi se ţinea de farse toată vremea". Bun, cursuri de actorie, muncă în culisele teatrului, dar unde o fi locuit Caragiale la începutul vieţii sale de bucureştean? E probabil să-l fi cazat unchii săi, deşi nu dispuneau de un spaţiu locativ generos. O informaţie în acest sens o aflăm chiar de la dramaturg: "Iorgu se emancipase de frate-său Costache şi locuia singur în casa unde se făceau probele, în dosul teatrului; avea un salonaş şi o odaie de culcare". Aşadar, "în dosul teatrului", doar că nimic nu a mai supravieţuit din imobilele care se aflau acolo în 1870. Au dispărut ca Atlantida în apele oceanului.
Pribegi prin cartiereUn pat primitor în anii aceia putea să-i fie oferit tânărului Caragiale de cele două mătuşi, surori ale tatălui său şi ale lui Costache şi Iorgu, cu toţii copii ai lui Ştefan Caragiale, cel care sosise din Fanarul Istanbulului în Valahia, în 1812, ca bucătar sau şef de bucătari, în suita lui Caragea-Vodă. Cele două mătuşi, Ecaterina şi Anastasia, locuiau în casele boierului Manu, situate undeva în apropierea Bisericii Boteanu. Acolo, cu siguranţă, tânărul putea fi mai bine primit decât în locuinţele unchilor săi actori. După cum, pentru câteva nopţi sau săptămâni, veneticul din Ploieşti putea dormi oriunde, nu-i ţinea nimeni, cum se spune, socoteală.
În 1870, prin toamnă, tatăl său a murit, iar mama şi sora, rămase fără sprijin, s-au stabilit şi ele în Bucureşti, în case închiriate, cum a fost cea din str. Armenească, nr. 33. O scrisoare trimisă în 1883 de Caragiale unui amic din Câmpina, pentru a-i solicita un împrumut financiar de 60 de franci, conţine exact adresa din cartierul armenesc, unde văduva şi fiica ei, împreună cu Ion Luca, închiriaseră o locuinţă. Totuşi, nu e cazul să ne lăsăm prinşi în capcana aparenţelor considerând că locuinţa aceea este chiar clădirea pe care o descoperim acum la nr. 33. Aici e, într-adevăr, o casă de epocă, dar nu suntem siguri că este chiar casa în care au stat cu chirie "ai lui Caragiale". Clădirea pare construită după 1890, când Bucureştiul a cunoscut un adevărat avânt imobiliar, concretizat în reşedinţe cu etaj. Până la 1890, spune Valentin Mandache, expert în arhitectura veche a oraşului, nu erau case cu etaj în Bucureşti. Aşadar, altfel arăta casa chiriaşilor noştri şi, ţinând cont că numerotaţia s-a tot schimbat, cine mai ştie unde era, în 1883, casa nr. 33!?
Nenea Iancu, la starea civilăÎn 1885, Ecaterina Caragiale, mama scriitorului, şi sora acestuia, Luchi, nu mai locuiau în str. Armenească. Aveau locuinţă închiriată în str. Frumoasă, situată în apropierea Pieţei Victoriei, între Calea Victoriei şi Calea Buzeşti. Scriitorul locuia şi el la adresa aceasta, fiindcă nu avea bani pentru două chirii, iar din banii pe care-i câştiga trebuia să le ajute şi pe cele două femei, mama şi sora sa. Între timp, scriitorul devenise tatăl unui băiat, fruct al iubirii pentru Maria Constantinescu, funcţionară la Regia Monopolului de Stat, unde avusese şi el o mică slujbă. Ion Luca a recunoscut copilul, botezat Mateiu. Recunoaşterea a fost consemnată în certificatul de naştere de la starea civilă, actul fiind cercetat de cel mai neobosit biograf al scriitorului, criticul literar Şerban Cioculescu. Părinţii lui Mateiu nu s-au căsătorit, ba chiar s-au despărţit în scurt timp, iar copilul va fi crescut de Caragiale. Căsătoria, câţiva ani mai târziu, în 1889, cu Alexandrina, fiica arhitectului bucureştean Gaetano Burelly, nu i-a rezolvat scriitorului situaţia locativă. După nuntă, însurăţeii au plecat în călătorie prin Italia, iar după ce s-au întors în ţară, au locuit o vreme în casa socrului, din str. Pitar Moş, casă construită de acesta între 1863 şi 1877 şi cumpărată în 1890 de un alt arhitect, Ion Mincu. Prin lucrări succesive, acesta a transformat-o, obţinând înfăţişarea cunoscută astăzi de cei care ajung în intersecţia străzilor Pitar Moş şi pictor Arthur Verona. Din păcate, nicio informaţie, nicio inscripţie despre faptul că I.L. Caragiale, în calitate de ginere al primului proprietar, a locuit un timp aici nu le este oferită trecătorilor. Dar tânăra familie Caragiale nu a zăbovit prea mult în casa socrului. Cel mai probabil, înainte de naşterea primului copil, o fiică, ei s-au mutat cu chirie într-o casă din str. Polonă. Acolo li s-a mai născut o fiică. Din păcate, copilele au murit la vârste fragede, din cauza tusei convulsive. Duiliu Zamfirescu, amic cu Caragiale, l-a întâlnit pe stradă pe scriitorul îndoliat şi a consemnat: "L-am întâlnit astă-iarnă, după ce-i muriseră copilaşii, sărmanul, în poarta Ministerului de Externe, şi nu l-oi uita niciodată, din cauza felului în care era răsfrânt gulerul paltonului, a căciulii de imitaţie de astrahan, din care ieşea cleiul, a ochilor miopi, pe care-i supăra frigul, a modului cum mi-a zis: «Ce mai faci, mă, Duilă?»".
"În loc să scază, chiriile cresc"Bucuria a sosit din nou în familia Caragiale când li s-a născut un fiu, Luca Ion (Luchi), şi apoi o fiică, Ecaterina (Tuski). Nu se ştie pe unde a mai locuit scriitorul în următorii ani, dar către sfârşitul secolului se afla la o adresă din str. Sf. Spiridon, în prezent cunoscuta stradă Maria Rosetti, la nr. 5. Casa a supravieţuit unui secol deloc prietenos cu moştenirea arhitecturală a vechiului Bucureşti şi o putem privi şi astăzi. Lipită de ea se află o casă geamănă, împrejurare care i-a inspirat scriitorului schiţa De închiriat. Fiica lui Caragiale, Ecaterina, a povestit mai târziu că tatăl ei a avut o dispută cu proprietarul, fiindcă acesta nu a acceptat să facă schimb de case. Ca urmare, dramaturgul şi-a luat familia şi s-au mutat într-o casă situată peste drum, pe str. Rotari, în prezent str. I.L. Caragiale. Era la începutul sec. XX. Casa a rezistat vremurilor, iar după 1989 şi până în prezent au funcţionat aici câteva restaurante. Acum e de vânzare! În memoriile sale, fiica scriitorului, Ecaterina, căsătorită Logadi, a notat că stăpânul casei avea un căţel "foarte răsfăţat" pe care-l striga Bùbico. Ştim ce sfârşit i-a hărăzit scriitorul-chiriaş căţelului, în schiţa cu acelaşi nume. O fi fost vreo răzbunare a omului de litere faţă de proprietar, pentru că avea o casă, în timp ce el, scriitorul, era nevoit să schimbe întruna adresa, plătind chirii la preţuri piperate? Sigur este că nu-i era uşor dramaturgului să scoată din buzunar, lună de lună, banii pentru chirie, mai ales că, având familie, nu putea închiria o cămăruţă cu un pat, aşa cum făcuse prietenul lui, Eminescu. Dramaturgul era familist şi nici nu-i plăcea să locuiască prin cine ştie ce magherniţă. Soţia lui, Alexandrina, crescuse în casa din Pitar Moş, ca fiică a unui arhitect. Scriitorul se zbătea să le asigure membrilor familiei sale un trai confortabil. Era un chiriaş exigent, dar problema lui era suma de bani pe care trebuia să o achite. "...În loc să scază, chiriile cresc. Asta e soarta noastră, a chiriaşilor".
Moştenitor al MomuloaieiAr fi fost de aşteptat ca suma mare de bani moştenită din averea mătuşii sale, Momuloaia, să fie investită în achiziţionarea unei case pricopsite, cu etaj, cum deja se construiau în Bucureşti, de câţiva ani. Dar gârla de bani care-i intrase în buzunar l-a convins pe scriitor să ia o altă decizie: să se auto-exileze cu familia la Berlin, după ce înainte tatonase terenul ca să se mute într-unul din marile oraşe ale Transilvaniei. E curios de ce Caragiale, având în mână bani cât nu visase vreodată, nu şi-a cumpărat, totuşi, o casă şi astfel să intre în rândul proprietarilor bucureşteni. O explicaţie ar fi aceea că lumea germană pe care o cunoscuse prin Eminescu şi junimişti îl fascina cu ordinea şi frumuseşea ei geometrică pe el, balcanicul din ambele ramuri familiale, atât cea paternă (strămoşii lui se trăgeau din Albania, de unde se stabiliseră pe o insulă grecească numită Idra), cât şi cea maternă (mama lui, fiica lui Luca Chiriac Caraboas, din neam de negustori greci, probabil aromâni, stabiliţi la Braşov). Aşa că, în loc să-şi cumpere o casă frumoasă în Bucureşti, iată-l pe Caragiale pribegind cu toată familia la Berlin, unde, fireşte, tot chiriaş a fost. Acolo a cheltuit banii Momuloaiei, o femeie avută, a cărei casă, înconjurată de un teren viran, s-a aflat în capătul străzii Batiştei, cam pe unde se înalţă în prezent hotelul Intercontinental. Momuloaia, pe numele său oficial Ecaterina Cardini, era verişoară primară cu mama dramaturgului. În baza acestei legături de rudenie, Ion Luca a fost un candidat important la împărţirea averii. Procesele de succesiune au durat peste 15 ani, ba chiar, pentru unii dintre urmaşi, s-au prelungit până după Primul Război Mondial. O adevărată epopee judiciară, în care Caragiale a fost implicat direct şi a dovedit o veritabilă ingeniozitate, pentru a reuşi să apuce o felie cât mai consistentă din tortul de 3 milioane de lei aur! Cu banii obţinuţi, dramaturgul şi-a împlinit visul de a părăsi Bucureştiul, şi nu s-a mai oprit până la Berlin, unde a şi murit în 1912. Mormântul lui se află însă în Cimitirul Bellu, pe
Aleea Scriitorilor, la mică distanţă de cel al lui Eminescu. Doi "rătăcitori" geniali, un ploieştean şi un bucovinean, porniţi spre Bucureşti, în căutare de glorie. Spirit neliniştit, de pe urma căruia a rămas o uriaşă operă literară, Caragiale nu are şi o casă memorială, aşa cum s-ar fi cuvenit. Caragiale a murit fără casă. Casa lui e opera sa. O casă din cuvinte, materiale mai rezistente decât toate pietrele şi cărămizile.
(Autorul acestui articol a gândit şi întocmit un ghid literar-turistic "Cu I.L. Caragiale prin Bucureşti", disponibil pe site-ul edituramnlr.ro. Ghidul este o invitaţie la plimbare prin opera şi viaţa dramaturgului, dar şi prin Bucureştiul de altădată.)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
