CORNEL DINU - "Am învățat să privesc cu oarecare nostalgie trecutul, să discern ce a fost bun și ce poate fi bun în continuare, și să trec pe trotuarul celălalt când vine vorba

- reprezentant de elită al fotbalului românesc, fost căpitan și antrenor al echipei Dinamo și al echipei naționale -

Cornel Dinu nu mai dă interviuri. E mai selectiv, nu doar când vine vorba de prie­teni, ci și când vine vorba să iasă în față. Își dozează aparițiile publice, strict la câteva emisiuni tv, dedi­ca­te fotbalului, unde punctează cu un șarm și-un umor din vremuri mai bune ale spiritului, aprecieri fără greș, care îi lasă pe ceilalți comen­tatori repetenți.
Marea vedetă a echipei Di­namo și a echipei naționale de fotbal a luat o distanță nos­tal­gică față de lumea din jur. O nos­talgie care se vede, se simte și care des­chide ferestre pentru măr­­turisiri. Cum e cazul și în in­ter­viul pe care "Mister" (cum re­ve­rențios îi spune lumea fotba­lului) a ac­cep­tat să-l acorde re­vistei "For­mula AS".

Lecțiile mătușii Elena

- Domnule Cornel Dinu, v-ați clădit, în ultimii ani, o bună notorietate ca "interpret" de excep­ție al fotbalului pe micul ecran. Cum ați izbutit să vă reinventați? Preocupările dvs. actuale acoperă golul lăsat de anii de glorie, petrecuți pe terenurile de fotbal?

- Sunt două lucruri care m-au călăuzit de mic: setea de cunoaștere, curiozitatea de a ști ce se pe­trece în lume și, pe de altă parte, ambiția. Din casă, de la bun început, mi s-au inspirat dorința de a cunoaște, respectul pentru adevăr și dreptate și, cel mai important, simțul patriotic. M-am născut într-o familie de intelectuali, care a avut foarte mult de su­ferit de pe urma comunismului. Tata venea din­tr-o familie de boieri moldoveni, era un soi de Ceaur Alcaz al lui Ionel Teodoreanu, și îmi povestea ore în șir despre frumusețea familiilor negustorești ale Bârladului. Am copilărit, la Târgoviște, între niște oameni extraordinari. Tata își luase doctoratul în Drept la Liège, mai aveam un unchi, avocatul Trifu, o somitate, și mai era și nașul meu, Herișescu-Bo­lin­tineanu, casierul Reginei Maria... Dar personajul principal al devenirii mele a fost mătușa Elena, soția nașului Herișescu. Absolventă de filosofie, cu doc­toratul luat la Paris, ne lua verile pe toți cei patru nepoți și ne ducea, în fiecare dimineață, la Curtea Domnească, iar acolo, în acel cadru încărcat de sensuri istorice, ne învăța franceza, româna și marea poezie națională. La 4 ani, recitam Bolintineanu, Coșbuc și Goga, știam pe de rost 40-50 de poezii! Mătușa, care suferise pe seama exilului unchiului meu, arestat pe nedrept, ne spunea mereu: "Puneți mâna pe carte, că altfel iar or să vină nenorociții ăștia, cum s-a întâmplat după '45, și se va alege pra­ful de nația română! Măcar să știți carte!". Mai târ­ziu, când eram deja cineva, "ma­dam Elena", care avea un umor fin, mă tot necăjea spunând că am ajuns rușinea familiei, că lu­crez în Miliție. Se pre­făcea că nu pricepe distincția între ce practi­cam eu, fotbalul, și ce însemnau niște grade primite pe criterii spor­­tive și o ținea pe a ei, cu zâm­­­betul acela superior și cu umo­rul ei savuros, că sunt "ruși­nea familiei"...

- Mulți sportivi se scuză că nu pot face și mare perfor­man­ță, și carte în același timp. Dum­neavoastră cum v-ați descurcat?

- Eu unul am făcut o școală de excepție la Târgoviște. Ci­team până dimineața, pe la 5-6, căci profesorul de Română avea o exi­gență ieșită din co­mun. Dacă voiai 10, trebuia să știi și ce cu­loare avea hamul lui Tu­dor din "Neamul Șoi­mă­­reș­tilor"! Până în clasa a VII-a, am fost un elev emi­nent, după care am luat-o pe dru­mul per­forman­ței spor­tive și am avut de muncit foar­te mult, deoarece nu am avut un talent deosebit pentru fot­bal. Mie munca mi-a cizelat calită­țile! E firesc să exis­te și renunțări: a tre­buit să abandonez ma­teriile exacte, în­să la Istorie și la Limba Română am rămas tot timpul de 10. Mai târziu, tră­ind în anturajul se­lect al profesorilor de la Drept, am citit foar­te mult, pe la 17 ani citisem poate ju­mă­tate din literatura română de calitate. După aceea, chiar și în cantonamente mi-a plăcut să stau cu cartea în mână, lucru pe care acum, poate și dato­rită unor suferințe inte­rioare, îl fac mai rar. Dar am un anumit fond care mă ajută să depășesc răutățile din ziua de azi, să privesc cu oarecare nostalgie trecutul, dar să reușesc să discern ce a fost bun, ce poate fi bun în conti­nua­re și să trec pe trotuarul ce­lă­lalt când vine vorba de rău.

Ambiția sârbească

- Dar ambiția dumneavoastră de unde vine? În­dârjirea aceea atât de vizibilă pe terenul de sport?

- Ambiția vine pe filon sârbesc, am moștenit-o de la mama. Din partea mamei suntem sârbi: buni­cul a venit de la Belgrad, în 1901, cu chimirul plin de bani și cu două pistoale. Când a fost nebunia cu atentatul de la Sarajevo, în startul Primului Război Mondial, bunicul a pupat-o pe bunica, și-a luat puș­ca, pistoalele, cuțitele, și dus a fost! A murit după două săptămâni, în război, pentru sângele acesta al lor, sârbesc... În nebunia mea de a face sport, a con­tat foarte mult această ambiție sârbeas­că. Pe mine nu m-a împins nimeni de la spate. Am plecat de unul singur pe drumul meu și am reu­șit numai prin această ambiție.

- Vorbeați de su­fe­rințele prin care a tre­cut familia, după veni­rea comuniștilor. În ce fel v-au marcat ele tra­iectoria de mai târziu?

- Am cunoscut din plin, de mic, nenoro­ci­rea elitei românești, în anii '50. Tata a suferit mult. A fost rănit la Co­tul Donului, salvat de cai, care l-au scos din bă­taia Katiușei. A fost dus la Cernăuți, iar mai­că-mea l-a îngrijit vre­me de două luni, pe pa­tul acela de spital. A ajuns apoi prim-procu­ror la Bacău, unde con­ducea și o echipă de fotbal. Dar, nu trăia din simbria de șef de club, făcea totul din pasiune. Mi-a zis me­reu că salariul pe care îl avea ca magistrat în inter­belic era îndestulător, pentru a-l face să dea verdic­tele numai pe litera legii și pe propria conștiință. Dintr-un salariu de atunci, îmi povestea, își putea cumpăra cinci costume de haine, 20 de cămăși, zece cravate, cinci perechi de pantofi și putea să mănân­ce în fiecare zi la restaurant! După venirea comuniș­tilor, tata a fost sfătuit să se retragă din magistratură: era vânat și risca să ajungă în în­chisoare, așa că zece ani, până în '58, când a fost primit în avocatură, a fost maistru sondor la o schelă petrolieră. În anii aceia, mama a ținut casa. Făcuse Academia Comer­cială, fusese șefă la finanțe, apoi a fost și ea trimisă mai jos, șefă la panificație. O femeie extraordinară! Moștenesc, într-un fel, aceas­tă ambiție și această curățenie sufletească pe care o avea și tata, dar în mod deosebit, mama.

- Ați avut o carieră sportivă de excepție: me­ciuri glorioase, tribune în delir, titluri și cupe de campion, atât la Dinamo, cât și la echipa națio­na­lă. După atâția ani de glorie pe terenul de fot­bal, nu mai există dorul de arenă?

- Există, desigur, o nostalgie. Nici eu, nici prie­tenii mei, nu prea mai mergem pe stadioane în ulti­ma vreme. Jucând atât de mult în prim-plan, ajungi la un moment dat să stai într-o expectativă și să privești cu oarecare nostalgie spre timpu­rile de altădată. Mi-e greu să merg pe "Arena Națională", eu am rămas cu ima­ginea atâtor ani în care am jucat pe ve­chea are­nă, cu farmecul ei irezistibil, cu tribu­nele în care încăpeau 100.000 de spectatori! Mă gân­desc mereu că noi, oamenii sun­tem fericiți cu ade­vărat atunci când adu­cem daruri. Iar ce am adus noi, fotbaliștii, ca daruri, au fost prestațiile de pe vechea arenă, care au încântat atâta lume, mai ales când jucam sub tricolor! Am rămas în istorie ca niște dătători de bucurie oa­menilor, o bucurie uriașă care mai îndul­cește dorul de anii care s-au dus.

Boema cu scriitori

- În mărturisirile și în cărțile dvs., vă referiți, ade­sea, la prietenii pe care îi aveați în afara ga­zonului, boema fru­moasă în care, înainte de '89, marii campioni și mari scriitori stăteau la aceeași masă.

- Fac ce fac și revin la mătușa Elena. Avea o prie­tenie deosebită cu Veturia Goga și cu Maria Antonescu. Se pare că în noaptea în care a fost ucis marele Nicolae Iorga, mătușa și prietenele ei jucau bridge, iar nașul, care era la o petrecere cu simpati­zanți de dreapta, a aflat despre un co­man­do plecat să-l ridice pe istoric. Maria An­tonescu l-a sunat ime­­diat pe Mareșal, dar corpul de jan­darmi n-a mai ajuns la timp... Ei bine, mătușa, care făcea parte din această elită a românismului, mi-a transmis că în viață e foarte important să te înconjori de oameni de valoare. Nu în­tâmplător, și eu, și bunul meu prie­ten, Flo­rin Cheran, fost coleg la Dinamo, am fost apropiații unora dintre oamenii de spirit cei mai im­por­tanți ai generației noastre... Mulți dintre ei s-au dus, dar nu înainte să ne fi molipsit și pe noi de lu­mina pe care o aveau. În lumea tinereții noastre se practica șueta subțire, se vorbea de lite­ratură, de teatru, de muzică, totul pigmentat cu sclipiri de geniu, cu exersarea ascuțimilor spiritului prin ex­presii de duh, care, pe undeva, au com­pletat verbul nativ pe care eu îl aveam și care vine din celebra expresie "Gură de Târgo­viște".

- Ați avut o relație deo­sebită cu scri­itorul Fă­nuș Nea­gu. Cum s-a legat această mare prietenie?

- Prima oară m-am întâlnit cu Neagu și cu Băie­șu prin '68, în celebra braserie de la "Athé­née Pa­lace", unde eu eram la masă cu Dumitrache (cele­brul atacant dinamovist - n.n.). Fă­nuș ne-a trimis la masă niște bomboane fondante. Atunci ne-au căzut primele plom­be! Am devenit nedespăr­țiți și am ajuns să fiu unul din­tre personajele romanului său, "Frumoșii nebuni ai marilor orașe". A urmat peri­oada Mo­go­­șoaia, o perioadă extraordi­nară din isto­ria literaturii ro­mâne. Eram acolo, zi de zi, cu Vava Cheran, cu maestrul Va­sile V. Vasilache, cu graficianul Florin Pucă, cu Fănuș, Băieșu, Mazi­lu. Fănuș mi-a fost și naș de că­să­torie apoi. Am sute de în­tâmplări extra­or­dinare cu Fă­nuș, dar cel mai mult țin la da­tinile românești pe care le prăz­nuiam împreună. Din '77, și până și-a dat ultima suflare, Cră­ciunul și Paștele ni le-am petrecut împreună, la fel și ani­versările.

- Pe vremea în care erați căpitanul echipei de fotbal Di­namo, exista o mare rivalitate cu Steaua. Din afară se vedea un conflict foarte dur între cele două echipe. Cum era, în realitate, relația cu cei de la Steaua?

- Între făuritorii jocului a existat mereu prietenie și respect. Nu întâmplător, pe la sfârșitul anilor '70, Eugen Barbu a scris în "Săptămâna", citez, "să nu creadă publicul că der­biul de pe «23 August» s-a ter­minat pe stadion. Nu, el a continuat în barul «At­lantic», unde o selec­ționată a jucătorilor de la Dina­mo și Steaua - ceea ce era era adevărat - a jucat, ca de obicei, la finalul pro­gramului, cu selecționata ospătarilor și a bale­rinilor, pe care nu a reușit să o bată niciodată în tenebrele nopții". Așa se terminau derbiurile. Eram prieteni, o frumoasă prietenie prin cedare, pentru că în prietenie trebuie să dai, nu să ceri.

Sute de ore, cu mingea la zid

- Când vă uitați în urmă, ce anume definește cel mai bine generația aceea frumoasă a fotbalu­lui românesc din anii '70?

- În formarea noastră, mentorii pe care i-am avut au sădit o exigență extraordinară a compe­ten­ței. Eram, cum se spune, cu școlile făcute "la zi", cu abilitățile tehnice și fizice mult aprofundate, față de ziua în care am început zbenguiala după minge în praful ulițelor. Acum se strecoară în joc fel de fel de execuții tehnice nesigure, alarmante, pentru că au dispărut acești mentori de excepție. Lucru vala­bil pentru întreaga societate româ­neas­că! Lipsa va­lo­rilor! Atunci, dacă gre­șeai o exe­cuție, îți era rușine să intri în cabine la pauză, pentru că aveai de-a face și cu critica antrenorului și cu umorul de bună cali­tate al colegilor. Noi am bătut sute de ore mingea la zid, ca să o lovim corect și am exersat enorm atacul și deposedarea, pentru a fi la nivelul celor din "lu­mea bună" a fotba­lu­lui. Lumea merge înainte prin mo­dele. Ne uitam cu jind și încercam să ne co­piem idolii din Ita­lia sau Ger­ma­nia. Atunci eram, din punctul de ve­dere al capa­cității fotba­lis­­tice, la același nivel cu ei. Iar "boom"-ul a venit în anii '80-'90. Uitați-vă azi ce diferențe exis­tă între noi și Occident! Nu se mai face acea școală de formare "la zi", se face "la FF", cum se fac și fa­cultățile.

Excepția Hagi

- Se vorbește asiduu în fotbal des­pre criza de modele de azi. Oare chiar nu există motive de opti­mism? Cum ve­deți, din acest punct de vedere, vic­toria în campionat a lui Gică Hagi și a Viitorului, echipa academiei sale de fotbal?

- Incontestabil, suntem un popor ta­lentat. Dar cât timp nu ne vom recu­noaște racilele, cât timp le vom ascun­de sub preș, nu avem șansa să excelăm. După '90, a fost o gene­rație de excepție, s-a defilat cu rezulta­tele Naționa­lei, și nimeni nu a mai fost preocupat de baza pira­midei. Nu poți să culegi dacă nu se­meni! Singura rază de lumină (care ne arată că ju­cătorul român se poate exprima, în continuare, la vârf) e munca la care s-a înhămat Gică Hagi, unul dintre puținii sportivi care au re­in­vestit în fotbal ceea ce fotbalul i-a dat. Asta înseamnă și o frumu­sețe su­fletească, și un sacrificiu pe care el l-a acceptat, căci nu e ușor să conduci o echipă, și tactic pe teren, și din punct de vedere financiar. Se spune că în anii de haos, cum sunt cei de după '89, se răstoarnă tomberonul istoriei și ies la iveală gunoaiele. Spun "gunoaie" cu ghilimele, dar e cert că în locul elitelor au apărut tot felul de dubioși, dornici doar să-și facă propriile hatâruri, nu să sfințească locul. Hagi e o excepție!

- Domnule Dinu, pe lângă marile bucurii pe care le-ați avut în viață, ați fost supus și la mari încercări: moar­tea prematură a soției, operația grea, de inimă, prin care ați trecut. Rezis­tența, călirea pe care le-ați învățat pe terenul de sport v-au fost de folos?

- În mod cert, viața de sportiv te călește. Spor­ti­vii sunt o categorie aparte, ei "mor" de două ori, prima dată, când își termină prinosul din arenă și apoi, când destinul le taie firul. Moartea sportivă e du­reroasă, dar te înarmează pentru restul vieții. Dar mai bine să rămâi înarmat, fără să cunoști suferința, mai ales când vine spre anii târzii. Eu sunt, prin fire, un om extrem de sensibil, și am făcut apel la cele mai adânci resurse din mine, ca să-mi păstrez echi­librul. Și mai este și bătrânețea care are, și ea, o cotă mare de disperare. Dar ești om și trebuie să rez­iști. Ăsta ți-e datul. Dar suferința rămâne... Întorci capul și este în urma ta...