În acest fel, BOR îi cinstește în mod special pe toți cei care au fost prigoniți pe motive de credință sub regimul comunist. Potrivit statisticilor, aproximativ două milioane de români au trecut prin malaxorul aparatului de represiune în perioada comunistă, au fost urmăriți și anchetați sub tortură de către Securitate, deținuți în lagăre și închisori, trimiși în domiciliu obligatoriu (tot un fel de lagăr). Dintre aceștia, peste 2000 au fost preoți care au pătimit sau au murit în temnițe. Însă BOR nu se referă doar la clerici și la călugări, ci și la mirenii care au făcut opoziție comunismului de pe poziții creștin-ortodoxe și au fost închiși sau uciși. De asemenea, BOR nu îi are în vedere numai pe martiri - deci pe cei care și-au dat viața pentru Hristos -, sau pe sfinții închisorilor - pentru care există deja o evlavie populară -, ci pe toți cei care au alcătuit o veritabilă rezistență creștină la comunism. Mai mult, BOR a stabilit ca pe 9 Martie, Ziua Deținuților Politici (fixată prin lege încă din 2011) să se facă "slujbe de pomenire celor care au pătimit în timpul regimului comunist ateu, apărând credința în Dumnezeu și demnitatea poporului român".
Despre aceste gesturi omagiale și rostul lor în istoria zilei de azi am vorbit cu doi intelectuali cu preocupări vechi pentru istoria noastră recentă și cu deosebire pentru rezistența creștină din epoca comunistă: Răzvan Codrescu, autor, printre altele, al masivului volum "Cartea mărturisitorilor" (Ed. Rost, București 2014), și Radu Preda, conf. dr. la Facultatea de Teologie din Cluj și președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Ei au avut amabilitatea de a ne răspunde la următoarele întrebări:
1. Ce însemnătate are omagierea oficială a apărătorilor ortodoxiei din timpul comunismului, la 27 de ani după revoluție?
2. Stadiul în care au ajuns cercetările istorice ne permite să decantăm între sfinți, martiri și eroi ai acestei perioade? Putem distinge net și între cei care au rezistat, exclusiv, de pe pozițiile credinței religioase și cei care au rezistat motivați politic?
3. De ce și-a făcut comunismul o țintă prioritară din creștini?
4. În ce măsură recunoașterea unei rezistențe creștine la comunism va fi de natură să readucă în prim-plan ororile regimului comunist? Și cât mai poate interesa această realitate lumea românească de azi?
RĂZVAN CODRESCU
"Dacă propriul nostru trecut nu ne mai interesează, nu mai avem nici viitor"
1. În lumea românească postcomunistă, fie nu reușim să facem ce trebuie, fie facem cu mare întârziere. Biserica, instituțional vorbind, suferă și ea de acest handicap național. Dar mai bine mai târziu decât deloc. Decizia sinodală de care vorbim răscumpără multe inerții și s-a dovedit deja mobilizatoare - și pentru păstori, și pentru turmă (în nici trei luni, tema a suscitat numeroase manifestări comemorative și dezbateri de idei, atât în mediile bisericești cât și în cele laice, în țară și în diaspora). De aici și până la viitoarele canonizări potențiale, mă tem, însă, că rămâne o cale destul de lungă. E loc însă de nădejdi care până mai ieri păreau deșarte. Acest aspect este important pentru mentalul comunitar: e ca și când ni s-a eliberat, oficial, calea spre noi înșine, spre "conștiința noastră mai bună". Aș zice că situația a fost deblocată la nivel principial; acum urmează - vom vedea în ce ritm și cu ce fermitate - deblocarea... de la caz la caz. Poate va începe să se facă simțită și activitatea Comisiei de Canonizare de pe lângă Sfântul Sinod al B.O.R. în privința fenomenului neomartiric, neglijat până acum, cu o consecvență demnă de o cauză mai bună...
2. În cele mai multe cazuri, lucrurile sunt amestecate, iar chestiunea este una de accent. Toți cei prigoniți merită reverența noastră istorică, sunt eroi tutelari ai trecerii noastre prin veac, dar nu toți pot fi numiți martiri și nu toți se pot număra cu sfinții. Există însă, cred, destule cazuri incontestabile de mărturisitori jertfelnici ai lui Hristos (fie morți în temnițe, fie prigoniți, atât în detenție, cât și după eliberare, până la capătul zilelor lor) pe deasupra oricăror angajamente politice: un Arsenie Boca, un N. Steinhardt, un Daniil Sandu Tudor, ba chiar un Mircea Vulcănescu se numără printre ei. Dar și cei cu anumite aderențe politice controversate (mai ales simpatizanți și membri ai Mișcării Legionare, ori trecuți prin Frățiile de Cruce), dacă se pot produce dovezile că și-au asumat să sufere și/sau au murit pentru credința lor în Hristos (cazul lui Valeriu Gafencu, cazul Maicii Mihaela Iordache, cazul părintelui Gheorghe Calciu etc.), atunci jertfa lor martirică nu poate fi anulată de nimic de ordin conjunctural (sfințenia nu se măsoară cu criterii politice). Biserica n-are voie să-și trădeze criteriile consfințite prin Tradiție și să se lase intimidată de ideologiile laice mai vechi sau mai noi.
3. Pentru că omul creștin este structural și esențial opus "omului nou" pe care voia să-l creeze comunismul materialist și ateu. Rezistența prin credință a fost principalul impediment al bolșevizării forțate - și în Rusia, și la noi, și pretutindeni. La noi a fost și situația aparte reprezentată de ferma poziționare creștină a vechii Mișcări Legionare, extrem de răspândită și de activă în România antebelică, mai ales în rândurile tineretului și ale intelectualității tradiționaliste (care a dominat spiritual și cultural perioada dintre războaie), și ai cărei supraviețuitori au fost, pe tot cuprinsul țării (dar și în exil), și foarte numeroși, și foarte incomozi, drept care și măsurile represive au fost pe măsură (e de ajuns să evocăm "reeducarea" de la Pitești, experiment fără egal în tot lagărul comunist, apoi pe cea de la Aiud, mai puțin violentă, dar la fel de perversă). Ba mai mult: Securitatea a suprapus după bunul ei plac etichetele de "creștin" și de "legionar", încât s-au pomenit tratați ca "legionari" (un fel de sumă a tuturor răutăților în concepția noii ideologii) mulți creștini care n-au avut nici o legătură cu legionarii și care nici n-au făcut politică în viața lor!
4. Sigur că toate lucrurile acestea ar fi avut alt impact psiho-moral și socio-cultural dacă ar fi fost tratate cum se cuvine - și de Stat, și de Biserică, și de istoriografie, și de presa curentă - încă din primii ani de după căderea formală a regimului comunist. N-a fost să fie așa, ba chiar am asistat - mai ales pe fondul guvernărilor neocomuniste - la un fel de întrecere între indiferență și mistificare. S-a ocultat sau s-a bagatelizat oficial un capital de suferință și jertfă care a reprezentat singurul nostru titlu de vrednicie și onoare de după Al Doilea Război Mondial. Pus cum se cuvine în evidență, el ar fi fost lămuritor, atât pentru a da noilor generații adevărata imagine a ororii și monstruozității regimului comunist, cât și pentru conștiința noastră istorică și identitară, inclusiv pentru demnitatea noastră de popor creștin. Dar să pariem încă o dată pe... "mintea românului cea de pe urmă"! Dacă propriul nostru trecut nu ne mai interesează, atunci nu mai avem nici viitor, nu ca masă biologică, desigur, ci ca națiune. Pentru că o națiune înseamnă, înainte de toate, un profil identitar întemeiat pe o memorie colectivă. Altminteri, rămâi o simplă populație, de râsul curcilor istoriei... Și ți se răsucesc morții în morminte...
RADU PREDA
"Nu se putea ca un capitol de martiriu consumat timp de o jumătate de secol să rămână ignorat"
1. Inițiativa Bisericii noastre majoritare este binevenită din mai multe motive. Primul: pentru prima dată de la căderea comunismului, în urmă cu aproape trei decenii, o structură comunitară de anvergura și importanța BOR pune în mod sistematic pe agendă problematica trecutului recent. Al doilea: scoaterea în evidență a rezistenței spirituale pe durata dictaturii proletariatului, în închisori și nu numai, subliniază natura profundă a conflictului dintre firescul unui proiect de societate și absurditatea regimului comunist. Al treilea: în contextul în care unii au parcă plăcerea de a pune reflectoarele doar pe exemplele negative, iată că anul 2017 ne oferă prilejul de a recunoaște faptul că românii nu au cedat fără rezistență în fața tăvălugului istoriei. Este o lecție de demnitate din care se poate hrăni inclusiv civismul noilor generații. În fine: nu se putea ca un capitol de martiriu precum cel consumat timp de aproape o jumătate de secol să rămână ignorat de către Biserică. Exemplele de mărturisitori, unii cu prețul vieții, sunt tot atâtea forme de confirmare a faptului că actul credinței este un act de viață, că teologia nu este o ideologie, ci un mod de a fi, care trebuie tezaurizat prin instrumentul memorial predilect al Bisericii: calendarul bisericesc. Parcursul firesc pentru vremea ce vine ar trebui să se concretizeze în câteva canonizări, dacă Dumnezeu îngăduie și oamenii sunt deschiși la mesajul Lui. Așa cum știți, Ortodoxia nu are o procedură rigidă privind recunoașterea sfințeniei, căile prin care se ajunge în Împărăția lui Dumnezeu fiind foarte diverse. Cu toate acestea, cum în calendarul bisericesc se regăsesc toate perioadele istorice relevante - de la epoca martiriului în Imperiul Roman, la jugul turcesc sau conflictele dintre ortodocși și greco-catolici în Transilvania - comunismul, ca perioadă de mare încercare, nu are cum lipsi. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să aibă locul său distinct, dovadă că am învățat inclusiv teologic ceva din cele petrecute.
2. Da și nu. Nu se poate distinge tranșant, decât cu riscul de a comite noi nedreptăți. De la caz la caz, în măsura în care suntem în posesia unor mărturii nemijlocite din spațiul concentraționar și din afara acestuia, putem să ne dăm seama despre procesul de decantare prin care a trecut o persoană. Concret, este în continuare demn de studiat modul în care convingerea religioasă a dominat, uneori până la eliminare, opinia politică inițială. Cu alte cuvinte, nu putem exclude convertirile în sensul cel mai concret al cuvântului. Sigur, în aceste cercetări trebuie să fim atenți, să ținem cont de contextul personal și colectiv al diferitelor biografii.
3. Nu doar comunismul. Național-socialismul lui Hitler era la fel de anticreștin, dovadă aplecarea către mitologia germană păgână și tentativele de subordonare a catolicilor și protestanților germani. În ansamblu, un regim totalitar este concurat de Creștinism, din simplul și fundamentalul motiv că în vreme ce totalitarismul este caricatura totalității - de unde și dorința patologică, la limită criminală, de a controla toată societatea și toată viața fiecăruia în parte -, identitatea creștină se bazează pe o libertate totală. Creștinul crește la școala libertății și a iubirii, îmbrățișând creația lui Dumnezeu. Iată de ce, politic, creștinul nu poate idolatriza pe liderii care se prezintă drept salvatori.
4. Problematica rezistenței anticomuniste care a reprezentat, pentru a-l cita pe Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), "un tot unitar, indiferent de orientare politică, etnie sau confesiune", este relevantă pentru lumea românească de azi, cel puțin din două motive, deja anunțate mai devreme. În primul rând, ținând cont de durata în timp, de peste un deceniu, a rezistenței armate și apoi a celei interioare, până în decembrie 1989, această reacție poate inspira în mod real civismul generațiilor născute după comunism. Orice formă de angajare publică trebuie dublată constant de discernământ, adică de exercițiul libertății de gândire. Pe cale de consecință, un angajament public care cere suspendarea judecății proprii este suspect. În al doilea rând, legat direct de estomparea inevitabilă a legăturii cu perioada comunistă, cred că aici trebuie să insistăm asupra necesității unei culturi a memoriei. Or, cine poate contribui mai bine la o asemenea formă memorială decât Biserica majoritară, alături de celelalte culte și etnii? La urma urmelor, trauma comunismului poate să se dovedească, cu trecerea timpului, drept elementul paradoxal de legătură între absolut toate comunitățile care, la un loc, formează și susțin ceea ce numim societatea românească.
Simpozionul de Martirologie de la Aiud
Fundația Aiud organizează anual, în Duminica Sfintei Cruci (a treia din Postul Paștelui), un Simpozion de Martirologie, cu scopul unei mai bune cunoașteri a celor care s-au jertfit pentru credință. Organizația a construit, în ultimii câțiva ani, un Memorial - cu mânăstire de călugări și centru de cercetări în martirologie - pe Râpa Robilor din Aiud, unde au fost îngropați cei morți în penitenciarul orașului, în timpul comunismului. Până la finalizarea edificiului, Simpozionul, aflat la a treia ediție, se desfășoară la Alba Iulia, cu binecuvântarea și participarea ierarhului ortodox al locului, ÎPS Irineu.
Duminică, 19 Martie a.c., în Aula Universității din Alba Iulia, a avut loc o nouă ediție a manifestării, în cadrul căreia au vorbit, în ordine, scriitorul Răzvan Codrescu, conf. univ. dr. George Ardeleanu, șeful Departamentului de Studii Literare de la Universitatea București, medicul Corneliu Zeană, filosoful Sorin Lavric, jurnalistul Claudiu Târziu, actorul Dan Puric, prof. univ. dr. Pavel Chirilă și ÎPS Irineu, Arhiepiscopul Albei. Lucrările care au stat la baza discursurilor se vor reuni într-o carte, editată sub egida Arhiepiscopiei din Alba Iulia.
Memorialul "Închisoarea Pitești"
În urmă cu trei ani, într-o parte a clădirii folosite ca penitenciar în regimul comunist, la Pitești (str. Negru-Vodă nr. 30), a început amenajarea unui Memorial. Întâi a fost deschis un paraclis ortodox în Camera 4 Spital, locul în care avea loc "reeducarea" prin schingiuire a deținuților, în anii 1949 - 1951. Cu binecuvântarea ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, aici este slujită Sfânta Liturghie zilnic.
Apoi, în alte câteva camere a fost organizat un mic muzeu și un spațiu expozițional, care pot fi vizitate și care se adresează mai ales generației tinere.
Maria Axinte, președinte fondator al Fundației "Memorialul Închisoarea Pitești", ne-a declarat în legătură cu anul omagial decretat de BOR: "Era nevoie de recunoașterea apărătorilor Ortodoxiei în mod oficial de către Biserică, pentru că ei sunt luptătorii din prima linie a frontului anticomunist și cei care ne-au permis să ne păstrăm demnitatea în vremuri în care frica și represiunea erau realități cotidiene. Cinstirea acestor mărturisitori de către Biserica Ortodoxă și, poate, canonizarea unora dintre ei îi va ridica la rangul de model de urmat, spre încurajare și întărire în vremurile tulburi de azi."