Construit între anii 1740-1780, probabil de János Teleki, are o formă simplă, de cetate. În parcul castelului, care cândva era extins, se găsesc niște copaci rari, cu o vechime de sute de ani, care amintesc evenimentele romantice petrecute în acest loc. Aici există un frasin care are peste 200 de ani și sub care, potrivit legendei, lăutarul țigan Pócsy Laci i-a cântat compozitorului Franz Liszt. Contele Sándor Teleki a fost prietenul compozitorului, l-a însoțit la unele din concertele din Europa, a răpit o prințesă rusoaică pentru el, s-a duelat pentru onoarea muzicianului și l-a invitat la Coltău. Un alt arbust, de data aceasta un corn, e legat de Sándor Petofi, marele poet maghiar, alt prieten de suflet al contelui Teleki. Se spune că la umbra frunzelor lui a scris cele mai frumoase poezii de dragoste. Cornul s-a uscat, dar o mlădiță a început să crească din el.
Castelul a fost renovat în 1821, când i s-a adăugat o terasă pe latura de nord. De aici ai o panoramă mirifică asupra zonelor învecinate. Privirea trece peste fânețe, peste apa Lăpușului, peste dealuri cultivate cu pruni, peste păduri de stejar, peste turlele bisericilor din 18 localități, ca să se oprească în zidurile Carpaților. Însuși Teleki spunea cu mândrie: "Din grădina mea este o vedere, că pe teritoriul continental este greu de găsit așa ceva." Și nu erau simple vorbe. Sándor Teleki a călătorit prin toată Europa, din 1841, când a împlinit 20 de ani, și până în 1845. A călătorit în Germania, Portugalia și Spania. S-a reîntors în Germania unde în timpul studiilor îl cunoscuse și se împrietenise cu pianistul și compozitorul Franz Liszt. I s-a alăturat lui Liszt în turneul acestuia și au străbătut împreună jumătate din Europa. A dus o viață aventuroasă, presărată cu dueluri și pericole. În Rusia era să moară, când a încercat să răpească nevasta unui prinț rus, de care se îndrăgostise Liszt. În 1845, când a împlinit 25 de ani, părinții lui i-au oferit castelul de la Coltău, cu scopul de a-l "aduna" de pe drumuri. A fost așa, numai pe jumătate. În anii care au urmat, castelul de la Coltău a fost plin de viață și de prieteni, în majoritate artiști, printre care Franz Liszt și Sándor Petofi. Poetul l-a numit pe Teleki "contele sălbatic".
În 1846, Sándor Teleki a intrat în viața politică. A câștigat alegerile de deputați din 1846-1847, în Țara Chioarului, cu o cuvântare liberală, rostită în limba română. În revoluția din 1848-1849, a fost colonel în armata generalului Józef Bem și a participat alături de el la bătălii importante. După ce armata austriacă a învins armata maghiară, Sándor Teleki a fost luat prizonier și închis în cetatea Aradului. A avut noroc și a reușit să fugă în Belgrad, apoi la Constantinopole, pentru că tribunalul militar austriac l-a condamnat la moarte și chiar l-a executat, în mod simbolic. A trăit în exil 18 ani. Inițial, s-a stabilit la Paris, dar a fost silit să se refugieze pe insula Jersey, unde se adunaseră "proscriși" din toată Europa. În 1852, li s-a alăturat Victor Hugo, cu care Sándor Teleki s-a împrietenit. Până în 1855, "proscrișii" au editat un ziar săptămânal, L'Homme, Journal de la Démocratie Universelle. În octombrie 1855, în paginile gazetei a fost publicată o scrisoare nepotrivită, adresată reginei Victoria a Marii Britanii. Drept urmare, cei 40 de proscriși din jurul ziarului L'Homme au trebuit să părăsească insula Jersey în două săptămâni. Printre ei era și Sándor Teleki, care și-a mutat exilul în insula Guernsey. Aici s-a căsătorit, pentru doar un an, cu Jane Bickersteth Harley, o tânără englezoaică bogată. A trăit apoi în Turcia și Elveția. În 1858, l-a cunoscut la Nisa pe italianul Giuseppe Garibaldi și a intrat în armata lui. În campaniile din 1859, din Sicilia, Calabria și Napoli, Teleki a luptat cot la cot cu Garibaldi, ca prieten și general în Legiunea maghiară. În Sicilia, după o bătălie, Garibaldi a făcut schimb de cămașă cu Teleki, gest care semnifica faptul că deveniseră frați. În 1867, Teleki a fost amnistiat, i s-au restituit bunurile și s-a reîntors în Coltăul său drag, cu a doua soție, franțuzoaica Mathilde Litez-Tiverval. Cei doi au avut patru copii: Sándor, László, János și Blanka. S-a retras din viața politică și a început să scrie memorii din revoluție și emigrație. Castelul era deschis în continuare musafirilor, printre care se număra și marele scriitor ungur Jókai Mór. A murit în 1892, la Baia Mare, dar a dorit să fie înmormântat sub "cornul lui Petofi" din Coltău.
Scriitorul Jókai Mór, alt prieten al lui Teleki, a rezumat viața contelui astfel: "... A trăit, s-a distrat și s-a luptat împreună cu toate națiile culturate și barbare ale continentului, a răbdat gloria și a căutat necazul, a trecut prin foc de tun, prin furtună pe mare, nevătămat, a fost prieten bun cu Victor Hugo, cu cei doi Dumas, cu Liszt, Petofi și cu alți scriitori, muzicieni, pictori și sculptori faimoși ai secolului nostru, a ajutat pe Garibaldi să cucerească țări și pe alți oameni să atingă vise irealizabile, a discutat cu regi și împărați și s-a entuziasmat cu pribegi și poeți pentru libertate, a umblat prin toată Europa, ca să descopere ce frumoasă panoramă este de pe dealul Coltăului...".
Ceardașul din Coltău al romanticului Franz Liszt
În anul 1846, Franz Liszt a venit pentru prima dată în Ardeal, în turneu, și a vizitat și Coltăul, unde a petrecut câteva zile la prietenul său, contele Sándor Teleki. Liszt era în apogeul carierei lui interpretative și crease ceea ce Heinrich Heine a numit "Lisztomania", o reacție isterică la prezența lui Liszt și la concertele sale. Interpretarea lui Liszt ridica starea de spirit a publicului la un nivel de extaz mistic. Admiratorii lui se luptau pentru batistele și mănușile lui. Fanii îi purtau portretul pe broșe și camee. Femeile încercau să obțină șuvițe din părul lui și, ori de câte ori Liszt rupea o coardă de pian, admiratorii încercau să o obțină, ca să își facă brațară din ea. Unele admiratoare purtau chiar flacoane de sticlă în care turnaseră zațul cafelei băute de Franz Liszt. Potrivit unui raport al epocii, Liszt a aruncat o dată un chiștoc de trabuc în stradă, sub ochii atenți ai unei infatuate doamne de onoare, care l-a ridicat cu pioșenie din mocirlă, l-a pus într-un medalion și l-a înconjurat cu monograma "F.L." bătută în diamante.
La Coltău, Liszt a vrut să asculte un lăutar autentic, iar Teleki l-a adus pe lăutarul Pócsi Laci din Sighet, împreună cu taraful lui. Pócsi interpreta liber, cu improvizații, piese din folclorul maramureșan. Franz Liszt a fost fascinat de interpretarea lăutarului. "Ochii i s-au aprins, degetele alergau pe masă ca pe clapele pianului, scotea exclamații de admirație, după care s-a așezat la pian și a interpretat și reinterpretat piesa", scrie Teleki Sándor în memoriile sale.
De câte ori venea prin Coltău, Liszt îl asculta pe violonistul Pócsi. Melodiile interpretate de el și de taraful lui i-au inspirat piesa muzicală cunoscută sub numele "Ceardașul din Coltău" sau "Ceardașul Pocsi", care a stat la baza Rapsodiei Ungare nr. 1.
Poetul romantic Petofi Sándor și-a petrecut luna de miere în castelul din Coltău.
Sándor Teleki l-a cunoscut pe poetul Petofi Sándor, poetul național maghiar și erou al revoluției de la 1848, în 1846, la un bal în Carei. Teleki l-a invitat pe Petofi la Coltău. În același an, Petofi Sándor a venit în vizită la Coltău, la castelul contelui Teleki.
Lui Petofi i-a plăcut mult la Coltău. A învățat să călărească și a făcut excursii pe jos sau cu trăsura în împrejurimi. A cunoscut o tânără țigancă, Pila Anikó, despre care Petofi n-a amintit nimic în poeziile lui, dar despre care contemporanii își amintesc că îl vizita pe Petofi din când în când, în nopțile din toamna petrecută la Coltău. Deja, din 1846, Petofi a eternizat în poeziile sale regiunea Coltăului, pe Sándor Teleki și impresiile trezite de acest colț al Maramureșului. Anul următor, în 1847, Petofi a vizitat de mai multe ori castelul contelui din Coltău. În una din vizite, Petofi l-a rugat pe Teleki să-i împrumute castelul pentru că ar dori să-și petreacă aici luna de miere, cu viitoarea lui soție, Julia Szendrey. Teleki i-a îndeplinit cu bucurie dorința prietenului său și în castel nu a mai rămas nimeni, în afară de bucătar și bucătăreasă. Pe 8 septembrie 1847, Petofi Sándor s-a cununat cu Julia la Ardud. După cununie, s-au urcat în trăsură să vină la Coltău, dar s-a rupt osia trăsurii și au trebuit să înnopteze în Baia Mare, la Hanul "Vulturul Negru". Între 9 septembrie și 20 octombrie 1847, s-a desfășurat ultima ședere a lui Petofi în Coltău. Îndrăgostit, împreună cu tânăra lui soție, Petofi a petrecut aici cele mai frumoase șase săptămâni din viața lui. Tinerii căsătoriți au locuit într-o cameră din partea de nord-vest a castelului cu o panoramă minunată asupra munților maramureșeni. În fiecare zi făceau o plimbare la izvorul "Vajda", ca să asculte cântecul apei. În parcul castelului poposeau sub un corn, care a devenit cunoscut sub numele de "cornul lui Petofi", de unde peisajul era minunat. La masa de piatră de sub corn, Petofi a scris cele mai frumoase 28 de poezii de dragoste, între care și poemul "Sfârșit de septembrie":
Zbucnesc încă-n vale flori multe-n lumină,
E verde-ncă plopul, fereastra păzind,
Dar vezi lumea iernii ce-i gata să vină?
Acoperă coasta zăpada sclipind.
E încă, în inima-mi tânără, vară
Și-n ea, încă-n floare, un întreg răsărit,
Dar toamna în negrul meu păr se-nfășoară,
Mi-i capul de brumele iernii pălit.
Se scutură floarea, și viața gonește...
Rămâi, o, soție, la pieptu-mi pe veci!
Dar fruntea-ți ce-n brațele-mi azi se odihnește,
Ca mâine, la groapa mea, n-o s-o apleci?
Oh, spune-mi tu: primul de-o fi să mor, spune,
Vei pune un văl pe mormântu-mi, plângând?
Și-o dragoste nouă putea-va răpune
Din sufletul tău al meu nume, curând?
Al văduvei văl de-o să-l zvârli odată,
Agață-l la groapa-mi: un negru drapel,
La mijlocul nopții, din lumea-ntristată
Veni-voi, și-n groapă m-oi duce cu el.
Să-mi șteargă tăcutele lacrimi amare,
Plângându-ți credința zdrobită-ntr-o zi,
Și a inimii rană să leg celui care
Și-atunci, și acolo, în veci te-o iubi!
(traducere de Eugen Jebeleanu)
Bătrânul corn s-a uscat, dar din el a răsărit un lăstar, ca o speranță pentru toți îndrăgostiții din lume.
După 9 luni, la 31 iulie 1849, Petofi Sándor a dispărut în Albești, lângă Sighișoara, pe când lupta împotriva habsburgilor, în armata generalului Bem. Jókai Mór a scris în jurnalul lui de călătorie că Pila Anikó, țiganca care se iubise cu Petofi și pe care romancierul a întâlnit-o în Coltău, pleca în fiecare an, în pelerinaj, la Albești, ca să pună flori pe mormânt.
Prozaicul secol 20
În 1937, ultimul proprietar al castelului, contele Ioan Teleki, a părăsit definitiv satul și a donat castelul comunei Coltău. Vechiul castel a fost de atunci abandonat sau folosit ca depozit de CAP, cămin cultural, dispensar medical, școală primară, grădiniță și bibliotecă comunală.
Din 1960, aici s-a deschis Muzeul "Teleki-Petofi".