"Formula AS" în Munţii Poiana Ruscă: Preaminunatele biserici de lemn din Ţara Făgetului

- În satele de pe partea bănăţeană a Munţilor Poiana Ruscă se află 16 biserici de lemn, monumente istorice. Vechi de sute de ani, în cele mai multe dintre ele nu se mai slujeşte. Au rămas doar ca embleme ale unui trecut care a ars de credinţă în Dumnezeu -

Furul Maicii Domnului

Pe peretele dinspre altar era o fereastră de două palme, cu cercevele din lemn. Prin ea pătrundea spre prânz, la finalul Liturghiei, o rază de soare, care prefăcea potirul cu Sfinte­le Tai­ne într-o cupă de foc. Copiii care îl aju­­tau pe preot în timpul slujbei, îmbră­caţi în stihare dia­coneşti, jurau că aura din jurul paharului de metal era Hristos pre­schimbat în lumină. Într-o după-amia­ză de vară, unul dintre ţânci s-a furi­şat în ogra­da bisericii, chiar în faţa acelei fe­res­truici minunate, uimit că, deşi este atât de mică, în gea­mul ei se oglindea tot cerul. Ştia că dincolo de ea îl aşteaptă o "păpu­şă" pe care o râvnea pentru sora lui mai mică. O statuetă din porţelan, cu ochi trişti şi veşminte alb-albastre. Băia­tul a privit de câteva ori la stânga şi la dreap­ta, a ciulit urechea să prindă zgo­mot de paşi, dar satul moţăia fără grijă, ca în orice dumi­nică după-amiază. Apoi, a tras încet fe­reastra din perete, ca pe un sertar. Băga­se de seamă, mai demult, că rama se des­prindea uşor dintre bârnele de lemn slă­bite de sutele de ierni şi veri trecute peste ele. A pus-o pe iarbă şi s-a strecu­rat prin gaură în biserică. A înşfă­cat-o pe Maica Domnului de pe masa alta­rului şi, cât ai clipi, a fost iar afară. Prevăzător, n-a dus sta­tueta acasă, ci a as­cuns-o într-o căpiţă de fân. Trei zile au căutat-o creştinii şi şi-au cercetat co­piii. În cele din urmă, a fost silit să mărturi­sească şi să îna­poieze odorul. Atunci l-a bătut pri­ma oară bunicul. Bătrânul era om bun şi blând, dar asta n-a putut să i-o ierte. Era un sacrilegiu. L-a apucat deci de ceafă, l-a bă­gat cu capul între picioare şi, strângân­du-l bine cu genun­chii, i-a ars câteva palme la fund. Mi­cuţul a plâns mai mult de necaz, decât de durere. Şi a ţinut minte acest episod toată viaţa. Mi l-a po­ves­tit şi mie, în­tr-o după-amiază de primă­vară, anul acesta, când a ajuns cam la vârsta de odinioară a bunicului său.

Cu "moroleuca" peste biserică

Cât îmi istoriseşte păţania din copilărie, dăm ocol bisericii din Băteşti de mai multe ori. Are mers, gesturi şi vorbă de profesor. Patru­zeci şi doi de ani la catedră se văd. Unii spun că a fi dascăl e un dar. Nu se-nvaţă. Şi, fără îndoială, Ion Căliman are acest dar. O confirmă foştii săi elevi de la liceul din micul oraş Făget, unii olimpici la limba ro­mâ­nă, alţii nume promiţătoare, la început de drum în lite­ra­tură.
Chipul profesorului Căliman este sever, dar la răs­timpuri îşi schimbă expresia, ur­mând cuvântu­lui. Uneori arată că ştie şi să zâmbească. Îi poartă o pioasă amintire bunicului său, Iosif, în grădina că­ruia se află biserica de lemn din Bă­teşti, cu hra­mul "Sf. Parascheva". Şi regretă şi azi necazu­rile pe care i le-a făcut. Pozna cu sta­tueta e ni­mic pe lân­gă o alta, câţiva ani mai târziu, când pu­ţin a lipsit să nu dea foc bisericii. Era într-o duminică de Lăsata Secului, la intrarea în Postul Mare, zi în care la Bă­teşti se ţine obi­ceiul numit "Moro­leuca", un străvechi ritual de purificare, în care tinerii, adu­naţi în cete, pe dea­luri, strigă păcatele as­cunse ale săte­ni­lor - adultere, al­coolism, lene, mândrie, hoţie - şi-apoi le "ard" cu toiege aprin­se pe care le arun­că peste sat. De unde de neunde, lui Ion Căliman, care era şef de ceată, i-a venit ideea să arunce "moroleuca" peste bise­rică. Dar a ales biserica "nouă" (ridicată în 1936), din zid, temându-se, totuşi, să nu aprindă şindrila celei vechi. Îndemnându-i pe tovarăşii săi, a învârtit primul "moro­leuca" deasupra capului şi a azvârlit băţul tocmai pe acoperiş. A luat foc sto­căria, dar oamenii au sărit şi au stins repede flăcă­rile. Atunci l-a bătut bunicul a doua şi ultima oară. Şi a învăţat, o dată pentru totdeauna, că bise­rica e sfântă, iar de ea nu te atingi. Când îmi spune asta, se opreşte să-mi vadă reacţia şi zâmbeşte. Poa­te de aici i se trage pasiunea pentru bisericile de lemn în zonă, a căror istorie o ştie pe de rost.

Biserica lui Traian Vuia

"Biserica noastră de lemn e veche, dar nu mai veche decât satul, care e menţionat în documente pentru prima oară la 1554. A fost adusă pe tăvă­lugi, trasă de doisprezece perechi de boi uriaşi, din satul Veţa, astăzi dis­părut. Având în ve­dere că a fost pictată de zugravul bănă­ţean Gheorghe Dia­co­novici, după cum o arată pisania, în anul 1783, biserica a fost construită cel mai pro­babil tot în a doua jumătate a vea­cului al optspreze­ce­lea", crede profe­so­rul Căliman. De când s-a trezit ca prunc cu ochii asupra ei, în bisericuţa aceasta s-a slujit puţin. Ea a fost păstrată de sat ca un semn de nobleţe a tre­cutului, slujbele du­minicale ţinân­du-se în biserica de zid. Totuşi, au fost şi perioade în care Liturghiile s-au ţinut lanţ în micul lăcaş de lemn. Ca bunăoară atunci când a fost pictată biserica nouă. "Eu unul n-am simţit niciodată o emoţie mai mare la slujbă, ca în biserica de lemn din Băteşti. Are o căldură aparte şi un mister mereu viu pentru mine", măr­turiseşte Ion Căliman. Unde mai pui că între pereţii ei au fost botezaţi, cununaţi şi prohodiţi toţi strămoşii lui. Pro­fesorul regretă că astăzi bi­se­ricuţa a devenit un fel de pie­să de muzeu, admirabil re­staurată, e drept, dar lipsită de îngerii şi sfinţii care se coboa­ră din cer la fiecare Liturghie, pentru a se alătura oamenilor întru slăvirea lui Dumnezeu.
Crâsnicul Tonică Ursu, crâs­nic din tată-n fiu, cum s-ar zice, deschide biserica şi in­trăm. E ca o casă frumoasă, dar nelocuită. Pereţii îi sunt încă acoperiţi cu "foiţă japo­neză", pusă înaintea lucrărilor de reabilitare, pentru a proteja pictura. În altar, bucurie! Câ­teva scene sunt descoperite total şi dau măsura artei lui Diaconovici. Sfinţii par vii şi asta schimbă totul. Văd, în sfârşit, că profesorul zâmbeşte şi cu ochii. Tonică Ursu ne spune, bucuros şi el, că, deşi e ceva mai tânăr, a avut noroc să prindă slujbe în biserica asta, adevărate sărbători sufleteşti. "Ţî să topea inima, zâceai că eşti în cer, lângă Dumnezău. Cre­dinţa între ziduri de lemn îi altfel decât între ziduri de pia­tră." Profesorul Căliman ne mai face o dezvăluire: în acest altar a slujit, timp de unsprezece ani, tatăl lui Traian Vuia, preo­tul Simion Popescu. Deşi pio­nie­rul aviaţiei mondiale s-a năs­cut într-un sat vecin, pare-se că a rămas legat de această bise­rică, în care se va fi rugat de multe ori. Iar când s-a ridicat cea nouă, a trimis 12.000 de franci pentru ea.

"Lâna de aur"

Călăuză de preţ, pe drumul nostru spre câteva din cele 16 biserici monumente istorice, din partea bănăţeană a Munţilor Poiana Ruscă, profesorul Că­li­man ştie poveştile "Ţării Făgetului" - cum îi place să numească acest colţ de Românie - ca nimeni altul şi îi place să hoinărească. În tinereţe, a organizat multe ta­bere cu copiii, încercând să le inoculeze dragostea pentru locurile natale, pentru istorie şi pentru tradiţie. Şi le-a fost exemplu, căci motivat de această dragoste a rămas la Făget, chiar şi după ce şi-a luat un doctorat în istorie şi etno­grafie, şi după ce a pu­blicat zeci de cărţi. "Vatra adună, iar dorul risipeşte", crede profeso­rul. Am ales, aşadar, ca prima oprire să fie la biserica "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" din Zolt (Fâr­dea), construită, şi ea, în se­colul al XVIII-lea, într-un sat care şi-ar putea trage numele după aurarii care treceau prin sită râurile de aici (în sla­vo­nă, "zoloto" înseamnă aur). "În tot cazul, cândva, la Zolt, puteai vedea aievea mitica «lână de aur», scoasă de prin apele reci şi limpezi care curg din munte", spune pro­fesorul. Zolt e atestat docu­mentar cu o sută de ani înain­tea Băteştiului, deci, la mijlo­cul secolului al XV-lea, şi, probabil că satul a mai avut şi alte biserici, pâ­nă la aceasta care ni se ridică îna­inte, pe un deal care domină aşe­za­rea. Aceeaşi fundaţie de piatră, acelaşi acoperiş de şindrilă, ace­leaşi bârne îmbinate fără cuie şi aceleaşi cruci de lemnînduioşă­toare, ţintuite în lemnul bisericii, pentru veşnica pomenire a tine­ri­lor din sat, căzuţi pe frontul primu­­lui război mondial. Vieţi jefuite înainte de vreme, răstignite de ca­sa lui Dumnezeu, spre luare amin­te a jertfei lor. Când credincioşii intrau duminica în biserică, îşi descope­reau creştetul nu doar în faţa stă­pâ­nu­lui lumii, ci şi a eroilor seceraţi înainte să apuce să joace în hori.
Biserica din Zolt a fost pictată la 1781, de către Teodor Zugravul şi Atanasie din Lugoj. În pronaos apare şi portretul ctitorului, cneazul Petre Obeadă, îmbrăcat în straie populare de sărbătoare.
Din pragul bisericii, cuprinzi cu privirea tot sa­tul. Primăvara nu şi-a intrat încă în drepturi, iar dea­lurile sunt golaşe şi gri. Totuşi, colinele premer­gătoare muntelui sunt învelite într-un abur scânteie­tor, care arată că anotimpul soarelui şi-al cerului înalt şi albastru nu poate să fie oprit.

Biserica de rămas-bun

Homojdia. Sat de poale de munte, cu nume stra­niu, înconjurat de alte sate cu biserici vechi, de lemn. Aştept de mult să întreb: "De unde tradiţia asta a bisericilor de lemn în Banat? Ele sunt con­sacrate drept pecete a Maramureşului şi Transil­vaniei...". "Şi aici a fost stăpânire habsbur­gică, iar românii nu aveau voie să-şi construiască bi­se­rici de zid. Noroc că lemn bun am avut şi pe-atunci, din belşug. Şi credinţă în Dumnezeu", răspunde profe­sorul. Bisericile au fost ridicate cu mare jertfă, ade­seori cu preţul vieţii. Mă gân­desc că poate de asta sunt atât de frumoase, în sim­plitatea lor.Atât de smerite şi blânde, de-ţi vine să le mângâi, să le răs­plăteşti pentru îndelungata lor răb­dare şi suferinţă, să le strângi, cu re­cunoştinţă, la piept.
Homojdia pare cel mai sărac din­tre satele vă­zute până acum. Pe jumătate părăsit, cu casele do­bo­râte de bătrâneţe, cu un drum noroios, străbătut de pârâiaşe provenite de la topirea zăpezii, nu e deloc priete­nos. Totuşi, biserica a fost restaurată şi aici. De jur-împrejur, cimitirul cu morminte proas­păt săpate arată că se mai slujeşte în ea. Câteva cruci stră­vechi, uitate, parcă, din altă lume, vorbesc despre credinţa sim­plă, dar atât de frumoasă a ţăranilor locului. Unele au legate la "piept" buchete de flori şi de ierburi uscate, hotărâte, parcă, să le însoţească, până în lu­mea de dincolo. Imagini de-o fru­museţe răsco­litoare, care vor­besc de credinţă, aşa cum nu vei afla nicio­dată în manuale sau cărţi.