Furul Maicii Domnului
Pe peretele dinspre altar era o fereastră de două palme, cu cercevele din lemn. Prin ea pătrundea spre prânz, la finalul Liturghiei, o rază de soare, care prefăcea potirul cu Sfintele Taine într-o cupă de foc. Copiii care îl ajutau pe preot în timpul slujbei, îmbrăcați în stihare diaconești, jurau că aura din jurul paharului de metal era Hristos preschimbat în lumină. Într-o după-amiază de vară, unul dintre țânci s-a furișat în ograda bisericii, chiar în fața acelei ferestruici minunate, uimit că, deși este atât de mică, în geamul ei se oglindea tot cerul. Știa că dincolo de ea îl așteaptă o "păpușă" pe care o râvnea pentru sora lui mai mică. O statuetă din porțelan, cu ochi triști și veșminte alb-albastre. Băiatul a privit de câteva ori la stânga și la dreapta, a ciulit urechea să prindă zgomot de pași, dar satul moțăia fără grijă, ca în orice duminică după-amiază. Apoi, a tras încet fereastra din perete, ca pe un sertar. Băgase de seamă, mai demult, că rama se desprindea ușor dintre bârnele de lemn slăbite de sutele de ierni și veri trecute peste ele. A pus-o pe iarbă și s-a strecurat prin gaură în biserică. A înșfăcat-o pe Maica Domnului de pe masa altarului și, cât ai clipi, a fost iar afară. Prevăzător, n-a dus statueta acasă, ci a ascuns-o într-o căpiță de fân. Trei zile au căutat-o creștinii și și-au cercetat copiii. În cele din urmă, a fost silit să mărturisească și să înapoieze odorul. Atunci l-a bătut prima oară bunicul. Bătrânul era om bun și blând, dar asta n-a putut să i-o ierte. Era un sacrilegiu. L-a apucat deci de ceafă, l-a băgat cu capul între picioare și, strângându-l bine cu genunchii, i-a ars câteva palme la fund. Micuțul a plâns mai mult de necaz, decât de durere. Și a ținut minte acest episod toată viața. Mi l-a povestit și mie, într-o după-amiază de primăvară, anul acesta, când a ajuns cam la vârsta de odinioară a bunicului său.
Cu "moroleuca" peste biserică
Cât îmi istorisește pățania din copilărie, dăm ocol bisericii din Bătești de mai multe ori. Are mers, gesturi și vorbă de profesor. Patruzeci și doi de ani la catedră se văd. Unii spun că a fi dascăl e un dar. Nu se-nvață. Și, fără îndoială, Ion Căliman are acest dar. O confirmă foștii săi elevi de la liceul din micul oraș Făget, unii olimpici la limba română, alții nume promițătoare, la început de drum în literatură.
Chipul profesorului Căliman este sever, dar la răstimpuri își schimbă expresia, urmând cuvântului. Uneori arată că știe și să zâmbească. Îi poartă o pioasă amintire bunicului său, Iosif, în grădina căruia se află biserica de lemn din Bătești, cu hramul "Sf. Parascheva". Și regretă și azi necazurile pe care i le-a făcut. Pozna cu statueta e nimic pe lângă o alta, câțiva ani mai târziu, când puțin a lipsit să nu dea foc bisericii. Era într-o duminică de Lăsata Secului, la intrarea în Postul Mare, zi în care la Bătești se ține obiceiul numit "Moroleuca", un străvechi ritual de purificare, în care tinerii, adunați în cete, pe dealuri, strigă păcatele ascunse ale sătenilor - adultere, alcoolism, lene, mândrie, hoție - și-apoi le "ard" cu toiege aprinse pe care le aruncă peste sat. De unde de neunde, lui Ion Căliman, care era șef de ceată, i-a venit ideea să arunce "moroleuca" peste biserică. Dar a ales biserica "nouă" (ridicată în 1936), din zid, temându-se, totuși, să nu aprindă șindrila celei vechi. Îndemnându-i pe tovarășii săi, a învârtit primul "moroleuca" deasupra capului și a azvârlit bățul tocmai pe acoperiș. A luat foc stocăria, dar oamenii au sărit și au stins repede flăcările. Atunci l-a bătut bunicul a doua și ultima oară. Și a învățat, o dată pentru totdeauna, că biserica e sfântă, iar de ea nu te atingi. Când îmi spune asta, se oprește să-mi vadă reacția și zâmbește. Poate de aici i se trage pasiunea pentru bisericile de lemn în zonă, a căror istorie o știe pe de rost.
Biserica lui Traian Vuia
"Biserica noastră de lemn e veche, dar nu mai veche decât satul, care e menționat în documente pentru prima oară la 1554. A fost adusă pe tăvălugi, trasă de doisprezece perechi de boi uriași, din satul Veța, astăzi dispărut. Având în vedere că a fost pictată de zugravul bănățean Gheorghe Diaconovici, după cum o arată pisania, în anul 1783, biserica a fost construită cel mai probabil tot în a doua jumătate a veacului al optsprezecelea", crede profesorul Căliman. De când s-a trezit ca prunc cu ochii asupra ei, în bisericuța aceasta s-a slujit puțin. Ea a fost păstrată de sat ca un semn de noblețe a trecutului, slujbele duminicale ținându-se în biserica de zid. Totuși, au fost și perioade în care Liturghiile s-au ținut lanț în micul lăcaș de lemn. Ca bunăoară atunci când a fost pictată biserica nouă. "Eu unul n-am simțit niciodată o emoție mai mare la slujbă, ca în biserica de lemn din Bătești. Are o căldură aparte și un mister mereu viu pentru mine", mărturisește Ion Căliman. Unde mai pui că între pereții ei au fost botezați, cununați și prohodiți toți strămoșii lui. Profesorul regretă că astăzi bisericuța a devenit un fel de piesă de muzeu, admirabil restaurată, e drept, dar lipsită de îngerii și sfinții care se coboară din cer la fiecare Liturghie, pentru a se alătura oamenilor întru slăvirea lui Dumnezeu.
Crâsnicul Tonică Ursu, crâsnic din tată-n fiu, cum s-ar zice, deschide biserica și intrăm. E ca o casă frumoasă, dar nelocuită. Pereții îi sunt încă acoperiți cu "foiță japoneză", pusă înaintea lucrărilor de reabilitare, pentru a proteja pictura. În altar, bucurie! Câteva scene sunt descoperite total și dau măsura artei lui Diaconovici. Sfinții par vii și asta schimbă totul. Văd, în sfârșit, că profesorul zâmbește și cu ochii. Tonică Ursu ne spune, bucuros și el, că, deși e ceva mai tânăr, a avut noroc să prindă slujbe în biserica asta, adevărate sărbători sufletești. "Țî să topea inima, zâceai că ești în cer, lângă Dumnezău. Credința între ziduri de lemn îi altfel decât între ziduri de piatră." Profesorul Căliman ne mai face o dezvăluire: în acest altar a slujit, timp de unsprezece ani, tatăl lui Traian Vuia, preotul Simion Popescu. Deși pionierul aviației mondiale s-a născut într-un sat vecin, pare-se că a rămas legat de această biserică, în care se va fi rugat de multe ori. Iar când s-a ridicat cea nouă, a trimis 12.000 de franci pentru ea.
"Lâna de aur"
Călăuză de preț, pe drumul nostru spre câteva din cele 16 biserici monumente istorice, din partea bănățeană a Munților Poiana Ruscă, profesorul Căliman știe poveștile "Țării Făgetului" - cum îi place să numească acest colț de Românie - ca nimeni altul și îi place să hoinărească. În tinerețe, a organizat multe tabere cu copiii, încercând să le inoculeze dragostea pentru locurile natale, pentru istorie și pentru tradiție. Și le-a fost exemplu, căci motivat de această dragoste a rămas la Făget, chiar și după ce și-a luat un doctorat în istorie și etnografie, și după ce a publicat zeci de cărți. "Vatra adună, iar dorul risipește", crede profesorul. Am ales, așadar, ca prima oprire să fie la biserica "Sfinții Apostoli Petru și Pavel" din Zolt (Fârdea), construită, și ea, în secolul al XVIII-lea, într-un sat care și-ar putea trage numele după aurarii care treceau prin sită râurile de aici (în slavonă, "zoloto" înseamnă aur). "În tot cazul, cândva, la Zolt, puteai vedea aievea mitica «lână de aur», scoasă de prin apele reci și limpezi care curg din munte", spune profesorul. Zolt e atestat documentar cu o sută de ani înaintea Băteștiului, deci, la mijlocul secolului al XV-lea, și, probabil că satul a mai avut și alte biserici, până la aceasta care ni se ridică înainte, pe un deal care domină așezarea. Aceeași fundație de piatră, același acoperiș de șindrilă, aceleași bârne îmbinate fără cuie și aceleași cruci de lemn înduioșătoare, țintuite în lemnul bisericii, pentru veșnica pomenire a tinerilor din sat, căzuți pe frontul primului război mondial. Vieți jefuite înainte de vreme, răstignite de casa lui Dumnezeu, spre luare aminte a jertfei lor. Când credincioșii intrau duminica în biserică, își descopereau creștetul nu doar în fața stăpânului lumii, ci și a eroilor secerați înainte să apuce să joace în hori.
Biserica din Zolt a fost pictată la 1781, de către Teodor Zugravul și Atanasie din Lugoj. În pronaos apare și portretul ctitorului, cneazul Petre Obeadă, îmbrăcat în straie populare de sărbătoare.
Din pragul bisericii, cuprinzi cu privirea tot satul. Primăvara nu și-a intrat încă în drepturi, iar dealurile sunt golașe și gri. Totuși, colinele premergătoare muntelui sunt învelite într-un abur scânteietor, care arată că anotimpul soarelui și-al cerului înalt și albastru nu poate să fie oprit.
Biserica de rămas-bun
Homojdia. Sat de poale de munte, cu nume straniu, înconjurat de alte sate cu biserici vechi, de lemn. Aștept de mult să întreb: "De unde tradiția asta a bisericilor de lemn în Banat? Ele sunt consacrate drept pecete a Maramureșului și Transilvaniei...". "Și aici a fost stăpânire habsburgică, iar românii nu aveau voie să-și construiască biserici de zid. Noroc că lemn bun am avut și pe-atunci, din belșug. Și credință în Dumnezeu", răspunde profesorul. Bisericile au fost ridicate cu mare jertfă, adeseori cu prețul vieții. Mă gândesc că poate de asta sunt atât de frumoase, în simplitatea lor. Atât de smerite și blânde, de-ți vine să le mângâi, să le răsplătești pentru îndelungata lor răbdare și suferință, să le strângi, cu recunoștință, la piept.
Homojdia pare cel mai sărac dintre satele văzute până acum. Pe jumătate părăsit, cu casele doborâte de bătrânețe, cu un drum noroios, străbătut de pârâiașe provenite de la topirea zăpezii, nu e deloc prietenos. Totuși, biserica a fost restaurată și aici. De jur-împrejur, cimitirul cu morminte proaspăt săpate arată că se mai slujește în ea. Câteva cruci străvechi, uitate, parcă, din altă lume, vorbesc despre credința simplă, dar atât de frumoasă a țăranilor locului. Unele au legate la "piept" buchete de flori și de ierburi uscate, hotărâte, parcă, să le însoțească, până în lumea de dincolo. Imagini de-o frumusețe răscolitoare, care vorbesc de credință, așa cum nu vei afla niciodată în manuale sau cărți.