Etajul 1, etajul 3, parter. Ușile se deschid, când pe o parte, când pe alta, nu intră nimeni. Înăuntru suntem numai noi. Am apăsat de mult butonul cu cifra 4. E prea cald în cutia asta, deja ne topim de la atâta zăpușeală. Acum suntem la 2, ușile s-au deschis pe partea stângă. Pustiu. Se văd niște trepte de marmură, acoperite cu covoare prăfuite. Poate că ar trebui să coborâm, să scăpăm odată de aici. Prea târziu. Ușile se închid iar, coborâm, ajungem la subsol, liftul se oprește, se gândește un pic fără să mai deschidă vreo ușă, apoi o ia ușurel în sus, urcă, tot urcă, 2, 3, 4, am ajuns. Așteptăm să se deschidă ușile, nu se deschid. Ne zâmbim unul altuia, nici nu știm prea bine de ce. Coborâm iar. Murim de cald, ajungem la parter, ușile se deschid, în cutia noastră mai intră trei turiști germani, hallo, ne înghesuim cu toții înăuntru, ne zâmbim transpirați, "la ce etaj mergeți?", ne întreabă ei, "la 4", răspundem, "la 4 și noi", zic ei, apasă iar butonul cu cifra 4, liftul urcă, ajunge la 4, ușile se deschid, în sfârșit, am ajuns.
Revoluția nevăzută
Sunt aproape 10.000 de kilometri din București până în Havana. Un zbor lung, în care timpul se strânge și ajunge să doară, exact ca genunchii tăi, pe scaunul de avion. Sunt 7 ore mai puțin în Cuba decât la noi. Dar asta nu-i o problemă, ceasul e întotdeauna ascultător, are rotița aia pe care o învârți și, gata, 4 dimineața din țară a devenit aici 9 seara. Mai greu e să-ți reglezi mintea la noul fus orar. Pentru că decalajul n-ar fi doar de 7 ore, ci, după socotelile mele aproximative, de vreo 25, poate 30 de ani. Cuba, acum, e în punctul acela tulbure, mlăștinos și de răscruce dintre vremuri și puteri politice. Revoluția comunistă a lui Fidel Castro împlinește anul ăsta 58 de ani. 57 va avea embargóul pe care S.U.A. l-au impus insulei ăsteia dintre Caraibe și Atlantic. Și doamna Revoluție și domnul Embargó nu arată prea bine. Au obosit, au riduri, cearcăne, o tuse suspectă. Au obosit și cubanezii, într-o luptă absurdă, care nu a fost a lor. Au trăit-o pe viu: un război cumplit de rece, americano-sovietic, într-o țară cu temperaturi subtropicale. Victimele, atunci când se războiesc marile puteri, sunt întotdeauna oamenii. Iar oamenii, după aproape 60 de ani de captivitate, vor o schimbare. Dacă pe domnul Embargó nu l-au iubit niciodată, pentru că nici nu aveau cum, pe doamna Revoluție o găsesc prea bătrână și înăcrită ca să-i mai farmece cu ceva. Ce vor să pună în loc nu știu nici ei prea bine. Dar simplul fapt că taximetriștii năvălesc spre tine, de cum ai trecut de punctul de control, simplul fapt că ți s-a dat voie să intri ca turist într-o țară până de curând închisă, că ai schimbat banii tăi europeni în moneda convertibilă cubaneză (moneda turistului, alta decât cea a localnicilor), că oameni de toate națiile lumii se bulucesc în muzeul ăsta viu care este Havana, că ți se deschid larg portierele mașinilor Lada și ți se spune că, da, să nu-ți faci griji, după trei milioane două sute de kilometri motorul încă merge, e semnul că vremurile sunt gata să se schimbe. Ai ajuns doar în momentul acela ciudat, în care, aparent, lucrurile sunt la fel, revoluția și embargóul încă la putere, doar că, pe dedesubt, fisurile unui mare cutremur se tot măresc. Iar tu, chiar tu, românul care ai zburat 10 mii de kilometri până aici, cu banii tăi europeni pe care îi vei schimba în moneda turistului, banii ăștia cu care îți vei plăti vizita, ești o mică parte din această fisură. Reglează-ți ceasul minții pentru ceea ce vei vedea. Prin simpla ta venire aici, ai ajuns parte dintr-o revoluție nevăzută. Bine ai venit în Cuba! Și, da, după 3.200.000 kilometri rulați, Lada asta chiar merge!
E noapte în Havana. Taximetristul ne vorbește de Fidel. "Bine că a murit, el și treningurile lui Adidas!". Nu înțeleg mare lucru, mi se închid ochii, iar la școală am învățat rusă, nu spaniolă. Havana pare ireal de frumoasă la lumina semafoarelor, sunt atât de puține mașini pe stradă, câteva Lada și, din când în când, câte un Cadillac uriaș, plutind peste bulevarde dintr-un alt timp. Clădirile sunt somptuoase, un muzeu de arhitectură cu oameni vii înăuntru, sau cel puțin așa ar trebui să fie. Nu vezi pe nimeni în stradă, doar niște polițiști cu arme: bărbații au pantaloni, femeile, fuste scurte și ciorapi plasă. "Revoluția a fost bună", zice taximetristul, "doar că Fidel s-a dovedit un porc bolnav de putere". Sau atât pot să traduc eu. Cunosc ideea, îmi imaginez și ce poate să însemne puerco. Ațipesc. Fusul orar e de vină. Orașul ăsta ireal de frumos. Clădirile lui din alt timp. Armele polițiștilor. Ciorapii plasă.
Noua minune ascunsă a lumii: Havana
Havana are o poveste ciudată, la fel ca și Cuba. Vreme de secole este un oraș colonial spaniol, fortificat împotriva atacatorilor de orice fel. Apoi, în secolul XIX, o nouă putere începe să se înstăpânească peste Caraibe. Burghezia înflorește, orașul se umple de rafinament și stil, toți marii actori ai lumii ajung să joace pe scenele noilor teatre construite aici. Havana își câștigă numele de Parisul Insulelor Antile. Zidurile spaniole sunt dărâmate, orașul trebuie să se extindă, timpul piraților fioroși a dispărut, începe o nouă epocă. Noua putere se numește S.U.A., iar arma ei cea mai de preț este comerțul. Havana devine acum un mare centru comercial. Doar că în spatele strălucirii, ca întotdeauna, se ascunde ceva: America sudistă, înfrântă în războiul civil, își mută aici, vreme de decenii, comerțul ei înfloritor de sclavi. Timpurile se schimbă, monștrii cei vechi rămân.
La începutul secolului XX, Statele Unite oficializează ceea ce era evident: Cuba intră sub ocupație americană. Hoteluri și apartamente de lux, cazinouri și cluburi de noapte, toate luminile și extravaganța lumii se construiesc cu o viteză buimăcitoare. Istoria nevăzută e și ea la fel de simplă: vechii proprietari de sclavi sudiști sunt înlocuiți de noii proprietari de sclavi ai secolului. Mafia italiană. Corupția, gangsterii, luxul, starurile, prostituția, drogurile și pariurile fac din capitala Cubei noua perlă a lumii. Se construiește furibund, se construiește grandios. Banii ascunși ai lumii sunt aici, în afaceri subterane, iar Havana întrece cu mult Las Vegas-ul în fast și câștiguri. Cum avea să spună ceva mai târziu, John F. Kennedy: "Țara asta striga după o revoluție". Iar ea a venit, firesc, pentru că altfel nu se mai putea. Clasa de mijloc cubaneză ajunsese la prosperitate, însă pătura de jos se înfunda cu totul în bezna istoriei. Președintele țării, Fulgencio Batista, adusese nepăsarea, corupția și despotismul la înălțimi aiuritoare. De la astfel de înălțimi, te prăbușești cu zgomot. În 1959, anul revoluției, Fidel Castro și Che Guevara au fost întâmpinați de popor ca apostoli ai libertății. America s-a arătat trufașă, cu siguranța celor care nu-și închipuiau la ce se va ajunge. Nici măcar Fidel n-a știut. Pactul său cu Uniunea Sovietică avea să vină abia după ce s-a convins că S.U.A. persistă în trufia ei imperială. O nouă epocă se năștea în Cuba și în Havana ei strălucitoare. Toate proprietățile private, în majoritatea lor covârșitoare, americane, sunt naționalizate, marile hoteluri și cazinouri ajung niște fantome triste. Havana devine un muzeu prăfuit, gol, păzit cu rachete sovietice. Clasa mijlocie se prăbușește, poporul primește, în sfârșit, bruma lui de demnitate, un sistem de învățământ și de sănătate impecabile. Primește, totodată, și raționalizarea hranei, propagandă la kilogram, interdicție de a părăsi țara, poliție politică, embargou american, în fine, tot dichisul pe care îl ascunde reversul unei medalii. Imperiul sovietic se prăbușește în 1991, ajutoarele încetează. Cuba lui Fidel se află în fața extincției. O insulă înconjurată de ape calde, cu oamenii vii, care n-au avut niciodată nicio vină pentru ce li s-a întâmplat. Revoluția, obosită, prăfuită, pustiită de sărăcie, continuă. Ceva trebuia făcut. Iar Fidel o face. După ani în care Cuba a fost captiva comunismului sovietic și embargoului american, granițele se deschid și turiștii, cu valuta lor salvatoare, sunt lăsați să intre în țară. Havana redevine încet noua minune ascunsă a lumii.
Bomboane cubaneze
Asta e acum Havana. Un soi de spectacol viu al istoriei. O poți privi în voie, din toate unghiurile posibile. Urmele trufașe ale colonialismului spaniol, luxul ostentativ-părăginit american, gloria săracă și sovietică a revoluției eterne, înghețul comunist, care a păstrat orașul ca într-o rezervație a unei lumi dispărute. Mașinile sunt exorbitant de scumpe. Poți ajunge să plătești pentru un MGM, de pildă, 100.000 de euro. Banii pe care, ca de obicei, nu-i au decât foarte puțini și suspuși oameni. Salariul mediu în Cuba este sub 100 de RON. Așa că marile mașini americane interbelice încă circulă, precum dinozaurii, pe bulevardele Havanei, împreună cu Moskvich-uri, Lade și alte nestemate rusești. Toți proprietarii de mașini trebuie să fie și buni mecanici. La 10 intersecții, vei vedea cel puțin un șofer trebăluind sub mașină cu o trusă de unelte. Magazinele sunt goale, la fel ca alimentarele noastre în anii '80. Doar că, dacă noi aveam creveți din belșug, ei au rom. Toate felurile de rom Havana. Iar noi mai aveam ceva ce ei n-au: bomboane cubaneze. În toată Cuba, nimeni n-a putut să-mi spună unde le pot găsi. În fine. Clădirile cochete sunt înțesate de oameni, puțini însă au și banii de a le renova. Într-o țară săracă și sub embargó economic, noțiunile de ipsos, ciment, vopsea lavabilă au altă conotație decât cea pe care o știm. Așa că orașul are acum aerul acela, și cochet, și șic, și distins, și nostalgic, și trist, al unei mari frumuseți din alte vremuri, ajunsă înspre sfârșitul vieții. O doamnă bătrână, cu voaletă și tocuri, cu o rochie de mătase ciuruită de molii, întorcându-se de la cumpăruri cu plase de plastic în mână. Ai vrea să o ajuți, să-i iei plasele alea din mână, s-o întrebi de sănătate, s-o conduci până acasă, să-i săruți mâna. Doar că nu știi cum. Ești și tu unul dintre acei indivizi ciudați care formează hoarda aceea informă de oameni care se numesc turiști. Îi vezi, îngrămădiți cu toții, în partea veche a orașului. Grupuri de spanioli care virează la stânga, grupuri de germani care staționează în centru, la fluierul ghidului, grupuri de asiatici care cotesc la dreapta și-l aplaudă pe trompetistul din piață. Te consolezi cu gândul că nu ai niciun ghid, ești român și înțelegi câte ceva din viața unui oraș care se trezește din comunism. Te consolezi cu gândul că, uite, ai văzut ce aveai de văzut în centru, toate națiile pământului, gata să fotografieze orice, și că poți să traversezi niște străzi ca să intri în adevărata Havană, cea a cubanezilor.
Câteva cărți poștale
Oamenii. Oamenii ăștia care au fost întotdeauna sub istorie și, de fapt, tăinuit, deasupra ei. Oamenii ăștia, mai buni sau mai răi, așa cum sunt toți oamenii de pe pământul ăsta, sunt cel mai frumos lucru pe care-l poți vedea în Cuba. Departe de turiști, în sărăcia lor lucie de pe străduțele înghesuite cu clădiri șubrede, oamenii ăștia își duc viețile mai departe și au puterea să și râdă. Nu știu spaniolă, n-am apucat să stau prea mult de vorbă cu ei. Dar sunt câteva imagini pe care le voi lua cu mine, oricând, oricum. Imaginile alea ale oamenilor care se poartă așa cum sunt ei, neștiind că cineva îi privește: domn în vârstă, cu un câine în brațe, legânându-se discret într-un balansoar, în umbra unei camere în care am apucat să văd o motocicletă, o icoană uriașă a lui Iisus, un tablou cu Che Guevara și un portret al unei doamne splendide, probabil soția. Pe ea nu am văzut-o nicăieri; mulțimea de oameni în genunchi, târziu în noapte, într-o biserică cu porțile larg deschise, dintr-un orășel pierdut; niște copii cu zmeie de hârtie în mâini, alergând prin albia unui râu după niște vaci costelive; o doamnă uriașă, strivind la pieptul enorm un domn plăpând, cu mustață, răsucindu-l ca pe o jucărie, la un colț de stradă, printre câini, pisici și gunoaie, într-un dans de o tandrețe incredibilă, pe o muzică pe care o auzeau doar ei; imaginea unei camere în miez de noapte, cu un ventilator obosit, încercând să răcorească vreo șapte copii și cinci adulți, toți ochi și urechi la o mamă care cânta dumnezeiește la chitară; un om în niște pantaloni uriași, cu vreo patru numere mai mari, privind nemișcat, minute bune, un afiș în care se anunța un spectacol de balet; sălile sărăcăcioase de box, în care băieți zdraveni îndesau pumni cu o viteză incredibilă în niște saci descusuți; terasa ponosită, pe o căldură toridă, unde câțiva bărbați cu burți și salopete albastre, probabil într-o pauză nesfârșită de lucru, se ridică brusc în picioare în același timp, cu niște doamne între două vârste, de la alte mese, se strâng împreună în centru, trag scaunele deoparte, improvizează un ring și încep să danseze reggaeton, în cel mai perfect și mai senzual fel pe care l-am văzut vreodată; o fată de o frumusețe nepământeană, întinzând rufele și dansând în același timp în curtea unei case construite doar din cărămizi; o bunică la fereastră, învățând niște fetițe să danseze în stradă; toți bărbații care m-au întrebat șoptit, conspirativ, în ordine crescătoare, dacă vreau trabucuri, femei sau droguri, ca apoi să-mi ureze sănătate, să mă bată pe umeri și să-mi spună pe unde să o apuc când aflau că nu vreau; nesfârșita candoare a unei prostituate de la malul oceanului Atlantic, care încerca să-și găsească clienți aruncând cu pietre în valuri; copiii, în uniformele lor perfecte, ieșind de la școală, într-o remorcă trasă de cai; o bătrână cu voaletă, pe tocuri, nepăsătoare la lumea din jur, împingând un cărucior în care se afla o splendoare de pisică persană; tinerii strânși în piețele centrale, în care se află rooter-ul care emite semnal de internet; febrilitatea cu care, pentru o cartelă de o oră și doar aici, în locuri publice, de la dispozitive controlate de stat, puteau, în sfârșit, să fie conectați, la o viteză infimă, cu restul lumii; trompeta sfâșietoare care se auzea de nicăieri în mijlocul unui câmp cu trestie de zahăr; blocurile ponosite de lânga Fabrica de Nichel din Moa, lumea la ferestre privind spre ocean; penumbra dintr-o fabrică de trabucuri. Trabucurile, nichelul și trestia de zahăr, marile exporturi ale Cubei; toate zâmbetele oamenilor din jur, toată bunătatea și căldura, toate gesturile acelea mici, care arată o libertate uriașă. O libertate pe care istoria nu a putut să le-o ia oamenilor ăstora, care și-au iubit revoluția până când li s-a acrit de ea. Am întrebat, printre puținii oameni care știau engleză, o tânără pe care am întâlnit-o într-o altă minunăție de oraș, Camagüey, care-i lucrul care-i place cel mai mult în țara ei. Mi-a spus, fără să clipească, că siguranța. Siguranța ei ca femeie pe stradă, la orice oră din zi și din noapte. L-am întrebat pe soțul ei ce-i lipsește cel mai mult. Mi-a spus și el, tot fără să clipească, că internetul, legătura cu lumea de dincolo de granițele țării. Connect Cuba e singurul slogan, în afară de cele revoluționar-patriotice, pe care îl poți vedea pe zidurile orașelor.
Muzica, lumina
Și am mai luat o imagine cu mine. Liftul hotelului central din Santiago de Cuba, Casa Granda. Liftul ăsta care se tot oprește. Absurd. Intrăm pe terasă. Suntem doar noi și câțiva turiști plictisiți, care se joacă de-a rafinamentul. Au trabucuri mari, cămăși albe, pahare cu rom. Pe scenă cântă o orchestră. Santiago e orașul din care au pornit mai toți marii muzicieni ai Cubei. Interpretul e trecut de 50 ani, are chelie, e îmbrăcat în cămașa aceea prea largă, cu mâneci scurte și descheiată la piept, în pantalonii aceia de stofă cu două numere mai mari. E obosit, cântă pentru o mână de oameni care privesc orașul, farfuria de mâncare și paharul de rom de pe terasa hotelului central. O piață, o splendoare de biserică spaniolă, străduțele întunecate, luminițele din portul de la Caraibe și, în depărtare, munții. În munți e o lumină mare, pare să ardă ceva. E cald. Trompetă, percuție, chitare, bass, pian, voce. Omul cântă, în cămașa lui cu mâneci scurte, leoarcă de apă. Cântă în fața a nici 20 de oameni, care se joacă cu trabucurile și vorbesc, nepăsători, germană. Cântă dumnezeiește, cu o claritate a vocii pe care n-am întâlnit-o la niciun alt vocal pe care l-am ascultat în concert. Cântă firesc, simplu, cu microfonul ținut departe de gură, pentru ca vocea să nu-i ajungă în munți. Cântă liber, ca și cum ar respira, cu bucurie, tristețe, sfâșiere și libertate, toate împreună, toate într-un cântec de dragoste. Cântă, pur și simplu, deasupra istoriei. Ne mulțumește pentru aplauze. Unii l-au aplaudat mai mult, alții doar s-au prefăcut că o fac. E noapte în Cuba. Turiștii se joacă iar cu trabucurile, lumina aceea neștiută strălucește mai departe în munți, ne pregătim de plecare, de la ușa liftului, îi mulțumesc omului cu cămașă albă, el mă vede, se apleacă discret, îmi zâmbește, apoi face un semn către orchestră și începe să cânte o altă melodie.