Blestemele Castelului Martinuzzi

Eugenia Hila
În "săraca" Românie sunt cam 600 de cas­tele declarate monument istoric.

Vechi de 800 de ani, noi de nici 100 de ani, simple ca niște cazărmi, bogat ornamentate, în ruină, sau în plină splendoare, de ele și de cei care le-au locuit se leagă multe întâmplări și legende.
Unul dintre cele mai sumbre castele din Ro­mânia este castelul Martinuzzi, din Vințu de Jos. Frumosul castel de odinioară, aflat în ruină de peste 200 de ani, este situat pe E 68, la 10 km de Sebeș și 15 km de Alba Iulia. Soar­ta cumplită a celor care l-au locuit i-a făcut pe oameni să creadă că acest castel este legat cu mai multe bles­teme teribile, care aduc nefe­ricirea și moartea prema­tură și violentă a celor ce îl lo­cuiesc.

Blestemul "câinilor lui Dumnezeu"

Povestea castelului Martinuzzi este legată de colonizarea Vințului de Jos (o comună în apropiere de Sebeș-Alba) de către sași, începând cu anul 1248. Nou veniții au bene­ficiat de apele navigabile ale Mu­reșului, de solurile fertile din lunca lui, de drumurile de pe timpul ro­manilor care erau încă practi­cabile. În câteva decenii, valorificând ceea ce le-a oferit locul, sașii au ajuns la o mare bunăstare, ceea ce le-a per­mis să ceară și să primească de la regii maghiari, stăpânii de atunci ai Transilvaniei, privilegii pe care nici o altă comunitate rurală săsească nu le-a mai primit. Între altele, au obținut dreptul de a ridica o mâ­năstire, slujită de călugări domini­cani, așa-numiții "călugări cerșe­tori", care depuseseră jurământ de sărăcie și erau foarte activi în propagarea cuvântului bisericii catolice.
Construirea mânăstirii domi­ni­cane a început după 1300. Finan­țarea a fost făcută prin donații ale locuitorilor și prin dania consis­tentă a unei văduve bogate. Do­vezile arheologice atestă că însuși regele Ludovic I și regina-mamă, Elisabeta, vă­duva lui Carol Robert de Anjou, au făcut donații pentru construirea mânăstirii. Această implicare regală arată o dată în plus cât de importantă era comunitatea rurală săsească de la Vințu de Jos. Prima atestare documentară a mânăstirii apare în 1362, dar probabil ea era funcțională cu câteva decenii mai înainte. Secolul al XIV-lea a fost foarte prosper pentru comunitatea de la Vințu de Jos și, implicit, pentru mânăstirea dominicană de aici. Declinul mânăstirii a început odată cu incursiunile turcilor dintre 1438 și 1442, care au afectat-o grav. La asta s-a adăugat faptul că sașii au început să nu mai fie majoritari în zonă, ci să fie înlocuiți de maghiari și români, care nu mai erau atât de interesați de bunăstarea mânăstirii dominicane. Astfel s-a ajuns ca, în anul 1529, biserica să fie slujită doar de un singur călugăr, fratele Tadeu. În 1532, nobilul Nicolae Kozar de Zwd l-a alungat și s-a instalat acolo, transformând mânăstirea în castel. Profanarea mânăstirii și evacuarea călugărului din mânăstirea de la Vințu de Jos i-au determinat pe dominicani, care mai erau numiți și "câinii lui Dumnezeu", să-i bles­teme pe cei care vor beneficia în viitor de castelul obținut prin abuzuri, să nu aibă liniște și să nu se poată bucura de el.

Tezaurul lui Decebal și blestemul dacilor

Blestemata mânăstire-castel a revenit, pe rând, principelui Transilvaniei, Ștefan Mailath, apoi domnilor Țării Românești, Radu de la Afu­mați și Radu Paisie. În 1546, castelul i-a revenit gu­vernatorului Transilvaniei, cardinalul Gheorghe Martinuzzi, un călugăr catolic paulin, fiul unui nobil croat și al unei nobile venețiene, al cărei nume l-a purtat. Diplomat extrem de iscusit, Martinuzzi a fost guvernator al Transilvaniei între 1541 și 1552. În anul 1543, el a devenit foarte bogat, având o avere sporită în mare parte prin confiscarea unei comori descoperite de niște pes­cari români. Se spune că pescarii ar fi găsit în­tâmpător tezaurul dacic al lui Decebal, pe când intrau cu luntrile din Mureș în apa Streiului. În apropierea localității Sântămărie-Orlea, unul dintre ei s-a aplecat să lege ambarcațiunea de un copac prăvălit în râu și a văzut ceva strălucind în apă. S-a scufundat și a dat de o hrubă, năruită de rădăcinile copacilor. În hrubă, pes­carii au găsit 40.000 de galbeni, cu efigia lui Lysimach, regele Mace­doniei antice. La scurt timp, aflând despre comoara descoperită de pes­cari, cardinalul Martinuzzi a ordonat să fie confiscată, și pescarii - arestați. Oamenii lui Martinuzzi i-au torturat pe pescari ca sa afle locul comorii, apoi i-au ucis. În bolta de sub Strei s-au găsit alte câteva mii de galbeni. Cu aurul descoperit, Martinuzzi a restaurat castelul de la Vințu de Jos în stil renascentist, astfel încât în 1551, era ștearsă orice urmă care să aducă aminte că aici a fost o mânăstire. Martinuzzi a apelat la cei mai renu­miți meșteri ai epocii pentru restau­rarea castelului, iar planurile au apar­ținut arhitectului Domenico din Bo­logna. Castelul avea două nivele și era apărat de ziduri de piatră de jur-împrejur, o palisadă dublă pe latura sudică și estică și de valuri de pământ și șanțuri cu apă. Martinuzzi s-a ins­talat în castelul care de acum înainte îi va purta numele în anul 1551, dar nu s-a bucurat de confortul și luxul său, pentru că blestemele s-au abătut asupra lui la numai câteva luni. Bles­temului călugărilor dominicani i s-au adăugat vechile blesteme ale dacilor și blestemele pescarilor uciși. Aurul dacilor era destinat luptei de eliberare de sub romani. Cei care îl foloseau în alt scop erau blestemați să nu se poată bucura de el nici măcar o zi, să moară în chip straniu, atât ei, cât și familiile lor. Efectele blestemului s-au trans­mis și asupra celor care au ajuns mai târziu în posesia unor piese din tezaurul dacic.

Lăcomia, plătită scump

În tradițiile multor popoare, protecția como­rilor îngropate este încredințată unor puteri ma­lefice, care pot fi puse în acțiune prin mijlocirea unor cumplite jurăminte, care aduc nenorociri și chiar moartea celor care nu le iau în seamă. A fost și cazul blestemului dacic, un popor care își as­cundea tezaurele, protejându-le cu grele blesteme. Legendele spun că de la această comoară dacică ar fi intervenit moartea cardinalului Martinuzzi, blestemat de pescarii uciși, la rândul lor victime ale blestemului dacilor.
Bogăția lui Martinuzzi, măiestria lui diplo­matică, la care de curând se adăugase frumusețea castelului din Vințu de Jos, au atras invidia con­temporanilor. Generalul Giovanni Battista Cas­taldo l-a acuzat în fața împăratului Ferdinand I de Habsburg, împăratul Sfântului Imperiu Roman, de trădare. Împăratul a ordonat uciderea guver­natorului. Astfel, la mijlocul lunii decembrie 1551, generalul Giovanni Battista Castaldo, îm­preună cu generalul Sforza Pallavicini, însoțiți de o suită militară (care s-a dovedit a fi formată din bravi, teribili asasini plătiți, originari din nordul Italiei), cer și primesc găzduire de la guvernatorul Martinuzzi, la Vințu de Jos. La câteva zile, în noap­tea de 16 (sau 17 sau 18, în diferite surse) decembrie 1551, pe când citea o scrisoare, Mar­tinuzzi a fost atacat și înjunghiat pe la spate de asistentul său, Marco Aurelio Ferrari, care fusese cumpărat de Castaldo. Deși avea aproape 70 de ani, Martinuzzi s-a luptat cu atacatorul său și a fost răpus numai după ce au intervenit ge­neralul Palla­vicini și asasinii lui plătiți. Cor­pul cardina­lului a rămas neîngro­pat până la 25 februarie 1552, când a fost în­mormântat în bi­serica Sf. Mi­hail, la Karlsburg. Odi­oasa crima a zguduit Europa.
După asasi­narea lui Marti­nuzzi, Cas­taldo a rămas la castel și a căutat cu fre­nezie co­moa­ra lui Martinuzzi (pro­babil de asta a și uitat să-l în­groape), dar a găsit numai 2000 de galbeni, care probabil nu proveneau din te­zaurul dacic, de­oarece Castaldo a murit de moar­te naturală, în 1563.

Blestemele domnești moldovenești

După moartea guvernatorului, sa­șii au dorit să recupereze castelul și au insistat pe lângă împăratul Ferdi­nand, dar fără succes. În 1553, cas­telul a fost ocupat de oamenii cardi­nalului Andrei Bathory, principe al Transilvaniei, iar mai târziu, i-a reve­nit lui Bekes Gáspár, candidat la tronul Tran­silvaniei, lui Stefan și Cris­tofor Bátho­ry, principi ai Tran­silvaniei, Marga­re­tei Mailath, fosta soție a lui Andrei Ba­thory. În sfârșit, la finele secolului al XVI-lea, castelul a intrat în posesia fiscu­lui și a devenit un fel de "Turn al Tran­silvaniei" (prin analogie cu Tur­nul Lon­drei), unde erau închise per­so­na­lități isto­rice importante.
În mai 1595, la ordinul princi­pelui Sigismund Bathory, a fost în­temnițat în castelul Martinuzzi, Aron Tiranul, dom­­nitorul Moldovei. Bathory a motivat întem­nițarea prin aceea că nu mai avea încredere în el, dar se pare că în primul rând voia să-i confiște averea uriașă. Aron Vodă era fiul nelegitim al lui Ale­xandru Lăpușneanu. El a domnit în Moldova de două ori, între septembrie 1591 - iunie 1592 și între 18 septembrie 1592 - 24 aprilie 1595. Aron Vodă, despre care Grigore Ureche scria că era "om fără suflet și desfrânat", cumpărase tronul Moldovei de la Poarta Otomană, cu un milion de galbeni. Sigismund a trimis la Iași o armată care l-a arestat, împreună cu soția și fiul Bogdan, i-a confiscat uriașa avere și l-a dus la Brașov, de aco­lo la Alba-Iulia și apoi l-a întemnițat la Vințu de Jos, sub pază strictă, dar cu tot confortul. Până la sfârșitul lunii, voievodul a fost otrăvit, după cum ne spune cronicarul Mi­hail Weiss din Brașov, din porunca lui Stefan Ba­thory. A fost înmormân­tat la Alba Iulia, în bise­rica ctitorită de Mihai Viteazu, dar blestemele castelului din Vințu nu l-au lăsat să-și găsească odihna veșnică. În 1600, după înfrângerea lui Mi­hai Viteazu la Mirăslău, nobilimea maghiară a vrut să șteargă orice urmă lăsată de marele dom­nitor român în Transil­vania. Nobilii maghiari au distrus biserica din Alba Iulia, au profanat mormântul lui Aron Vodă și i-au împrăștiat ose­mintele. "Așa neomenie nu au făcut nici pă­gâ­nii", îi scria Mihai Vi­teazu marelui duce al Toscanei. Legendele spun că în luna petrecută în detenție, familia lui Aron a blestemat castelul să se spulbere, iar pe cei care vor locui în el, să nu se poată bucura de nimic în viață.

Blestemele continuă: Martiriul sfântului Sava Brancovici

La începutul secolului al XVII-lea, castelul a devenit proprietatea regelui maghiar Gabriel Bethlen, care îl reamenajează și face din el cel mai valoros castel renascentist din Transilvania. Dar perioada de înflorire a castelului a fost scurtă, pen­tru că blestemele s-au abătut din nou asupra lui. În 1660, drept represalii la atacul principelui Gheorghe Rakoczi al II-lea asupra Poloniei fără acordul Porții, armata otomană a invadat Transil­va­nia. Cu această ocazie, atacă Vințu, ocupă cas­telul și îi dă foc.
În anul 1680, mitropolitul ortodox al Ardea­lu­lui, Sava Brancovici, a fost în­chis în castelul de la Vințu de Jos, îm­preună cu fratele său, căr­turarul Gheorghe Branco­vici. Timp de 3 ani, până în 1683, Sava Bran­covici a fost umilit, batjocorit și bătut zilnic în pivnițele castelu­lui, pentru vina de a fi refuzat calvinizarea ro­mâ­nilor ortodocși din Tran­sil­vania. Insistențele dom­nito­rului muntean Șerban Cantacu­zino l-au determinat pe princi­pele Mihail Apaffi să-l elibe­reze. Bătrân și bolnav, în scurt timp, Sava Brancovici a murit. În anul 1950 Sinodul Bi­sericii Ortodoxe Române l-a ca­noni­zat pe Sava Brancovici, care este prăznuit pe 24 aprilie.

Maria Terezia și blestemele amanților uciși

De castelul de la Vințu de Jos se leagă o serie de legende în­spăi­mântătoare, țesute în jurul Mariei Terezia, îm­părăteasa Im­pe­riului Habsbur­gic. Ele sunt plasate la jumătatea secolului XVIII-lea. Legendele spun că împărătea­sa venea la castelul din Vințu de Jos discret, uneori deghizată, însoțită de câte un bărbat, cu care petrecea câtva timp. După ce distrac­ția amoroasă se în­cheia, împărăteasa, ca să șteargă ur­mele slă­biciunilor ei, își poftea musafirul într-o cameră de la etaj. Când bărbatul ar fi ajuns în cameră, împărăteasa ar fi tras de o manetă care deschidea brusc o trapă în podeaua camerei și bărbatul s-ar fi pră­bu­­șit până la subsol, unde era stră­puns de niș­te lănci îndreptate cu vârful în sus. În­că­perea cu lănci ar fi comunicat prin­tr-o galerie cu Mureșul și ar fi avut o sursă de apă care ar fi condus cadavrele di­rect în râu. Sătenii care povestesc aceas­tă legen­dă mai spun că aceste omoruri cum­plite ar fi avut loc tocmai în partea caste­lului ca­re a rămas în picioare până în zi­lele noas­tre. Deși nu există dovezi istorice că Ma­ria Terezia ar fi vizitat castelul Mar­ti­nuz­zi, iar cercetările arheologice nu au scos la iveală canale de legătură între cas­tel și Mureș, totuși, oamenii locului spun că în timpul furtunilor, din castel se aud urlete care ar fi ale sufletele morților care nu își găsesc liniștea.

Sic transit gloria mundi...

Acum un secol, din bijuteria arhitectu­rală de la Vințu de Jos, mai rămăseseră doar zidurile, între care își ținea porcii pro­prietarul distileriei din localitate. Nici zidurile nu au rămas prea mult în picioare, pentru că sătenii le-au demolat ca să le re­folosească la construcția de sobe și gar­duri. Într-o noapte senină de august, în anul 1975, castelul a fost lovit inex­plica­bil de un trăznet, care a dus la prăbușirea majorită­ții ziduri­lor rămase în picioare. Sătenii spun despre pră­bușirea castelului că "odată și odată trebuia să se întâmple, fiindcă oamenii care treceau noaptea prin apropiere ve­deau lumini care jucau la gea­muri și auzeau țipe­te" și că prăbușirea castelului a fost provocată de "sufletele morților din castel care nu își găsesc liniștea". Potrivit legendelor lo­cale, ruinele castelului ar fi bântuite și astăzi. Se spune că ele adăpostesc te­zaure secrete.
(Din anul 2010, Castelul Martinuzzi este clasat ca monument istoric.)