Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Discipolul şi maestrul

Suntem la jumătatea anilor treizeci ai secolului 20. România Mare îşi trăieşte cu intensitate şi eleganţă miracolul înfloririi, în clipe ce par poleite cu eternitate. Bucureş­tiul iradiază prin luminile elitelor sale intelectuale care atrag la studii tineri din toată ţara. Printre ei se numără şi Zian Boca Vălean, un moţ chi­peş, cu ochi albaştri, student la Facultatea de Belle Arte. Însuşi Mi­tropolitul Ardea­lului, Nicolae Bălan, îl trimisese la Bucureşti, în 1933, cu o bursă, după ce îi remarcase în anii de teologie de la Sibiu, talentul neo­biş­nuit în ale pic­turii şi desenului. Mânat de febrilitatea inteligenţei şi a nesa­ţului său cul­tu­­ral, Zian nu se mulţu­meşte însă numai cu dascălii săi de la Arte Frumoase, ci frec­ventează şi cursu­rile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, celebre în vre­me, pe care le ţinea marele om de cul­tură Nichifor Crai­nic. Preocupat de teologia misti­că, prelegerile sale "îi înălţau pe au­ditori la ceruri", după cum scria presa vre­mii. Pentru tânărul Zian, proas­păt ieşit din şcoala de teologie a Sibiului, prezenţa înflăcărată a lui Crainic va fi întâlnirea decisivă a destinului său. E momentul în care viito­rul Arsenie Boca se hotă­reşte să devină călugăr. De acum înainte, dru­murile acestor două perso­nalităţi uriaşe ale României se vor intersecta într-o prie­tenie spi­rituală, dusă până spre finalul vieţii lor.

Ştiinţa sfinţilor

Nichifor Crainic descoperise mistica ortodoxă în 1920, la Viena, prin "anticării", cum avea să măr­­tu­­risească mai târziu. "Strălucitoarea mistică or­todoxă", pe care o descoperă acolo, răsărită din câteva cărţi vechi şi prăfuite ale unor mistici orien­tali, îl va transforma definitiv. "Teologia mistică e ştiinţa îndumnezeirii omului"; ştiinţa sfinţilor - o definea Crainic. "Ea este comoara cea mai de preţ a vieţii ortodoxe". Întors în ţară, Nichifor Crainic e hotărât să reabi­liteze teologia mistică, ignorată în Facultăţi.
De altfel, Părintele Stăniloae îl considera "re­stau­ratorul ortodoxiei româneşti pe temeliile ei auten­tice". Nichifor Crainic îşi va ţine cursurile sale mai întâi la Chişinău, iar din 1932, la Facul­tatea de Teologie din Bucureşti. În 1940, Crainic este primit în Academia Română, moment isto­ric, când marele poet Lucian Blaga va ţine un dis­curs excepţional. "Odată cu Nichifor Crainic, în Aca­demia Română intră şi marii mistici bizan­tini", a spus poetul clujean. Exact în acest moment, când steaua lui Crainic strălucea din plin, iar la pres­tigioasa revistă "Gân­direa", înfiinţată de el, co­laborau toţi marii scriitori interbelici, s-a apro­piat de el şi Părintele Arsenie. Cel care le-a mijlocit întâlnirea a fost Părintele Dumitru Stă­niloae. În 1934, Crainic venise la Sibiu să ţină o conferinţă, după care a fost invitat la masă de Mitropolitul Ni­colae Bălan, împreună cu Părin­tele Stăniloae şi Părintele Arsenie. Împrietenirea s-a produs pe loc, Crai­nic invitându-l pe pă­rintele Stăniloae să scrie la "Gândirea", revista pe care o patrona. Şi pentru ca lucrurile să se lege şi mai bine, în pri­mul an de facultate la Bucureşti, Părintele Arse­nie stă în gazdă la Gheorghe Stă­niloae, fratele Părin­telui. Acum începe el să meargă la cursurile de la Facultatea de Teo­logie, unde profesorul Crai­nic preda mistică ortodoxă şi mistică ger­mană. Aceste cursuri i-au deschis calea către desăvârşire tânărului Zian Boca şi l-au con­vins să se călu­gă­­rească; "Aveam legă­turi de cunoştinţă şi pri­e­tenie, cunoscându-l ca pe un profesor foarte bun", va mărturisi peste ani Părintele Arsenie. Crainic a influenţat şi miş­­carea Rugului Aprins, începând cu primul arti­col despre Rugăciunea Inimii, scris chiar de el. San­du Tudor, întemeietorul Rugului Aprins, i-a audiat şi el cursul şi a scris la "Gândirea". La fel, Părintele Galeriu şi Sofian Boghiu i-au audiat cursurile cu sfinţenie, ultimul, pe când era şi el student la Belle Arte.

Marile proiecte: Filocalia

Părintele Stăniloae şi Părin­tele Arsenie Boca i-au fost lui Crainic discipoli direcţi. S-au maturizat teologic la umbra lui. Sub influenţa lui Crainic, Pă­rintele Stăniloae a publicat şi o carte plină de pro­funzimi, despre Sf. Grigorie Palama, şi toţi trei, Crainic şi discipolii săi, părinţii Arsenie Boca şi Dumitru Stă­niloae, au fost ctitorii de frunte ai Filo­caliei ro­mâneşti din sec. al XX-lea, o serie de vo­lume care vorbesc despre curăţire, iluminare şi îndumnezeirea omului. Adică despre esenţa orto­doxiei. Filocalie înseamnă iubire de frumos şi fru­museţe duhov­nicească. Erau texte ale scriitorilor bizantini mistici. O adevărată bază de date, cu ex­pe­rienţe ale Sfinţilor Părinţi. Între ele, cartea Sfân­tului Ioan Scărarul a fost tradusă din franceză chiar de Părintele Arsenie. În 1938, Nichifor Crainic cere spri­jinul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru publicarea Filo­ca­liei. Mitropolitul Bălan se anga­jea­ză să o tipărească. Ba mai mult, diaconul Zian Boca este trimis în primăvara anu­lui ur­mător cu bur­să la Muntele Athos, ca să înveţe toa­tă rânduiala duhov­nicească şi meş­teşugul artei bi­zan­tine, dar de unde să aducă şi scrieri ale Filoca­liei. Şi Părintele Arsenie pleacă pe Athos, şi la în­toar­cere adu­ce manu­scrisele găsite de el la schi­tul ro­mânesc Pro­dromul.
Dar poate cea mai tulburătoare influenţă a lui Nichifor Crainic s-a regăsit în activitatea părintelui Ar­senie de la Sâmbăta. "Fără o mâ­năs­­tire care să reînvieze, într-ade­văr, şi să pună în circulaţie, din nou, ima­ginea pură a lui Iisus Hristos, e mai greu să ajun­gem la o re­naştere a so­cietăţii noastre", spusese Crai­nic, când­va. Un gând pe care părin­tele Arsenie l-a trans­format în crez, atunci când miilor de pelerini veniţi să îl vadă şi să-l asculte, le ridica în faţa ochilor, cu glas de tunet, vălul curăţiei lui Hris­tos.

FLORIN DUŢU, cercetător
"Un posmag, slănină şi brânză"

Călugărul misterios de la Sâmbăta

- În timp ce Părintele Arsenie era la Sâmbăta, la zenitul drumului său duhovnicesc, pentru mentorul său, Nichifor Crainic, se anunţau zile grele. După 23 august 1944, marele profesor şi om de cultură îşi începe anii pribegiei. Cum s-a întâmplat?

- Imediat după 23 august, Crainic a răcit grav şi a fost dus la Sibiu, la doc­to­rul Haţieganu. Şi pe când era în spital, află din ziare că a fost prins şi că e judecat, deşi el se afla în libertate! Atunci şi-a dat seama că noua putere roşie i-a pus gând rău. Şi s-a gândit să stea ascuns, până se vor mai limpezi ape­le. Între timp, e dat în urmă­rire şi condam­nat în contu­macie, în Proce­sul Ziariştilor.

- Pentru ce era acuzat?

- L-au acuzat, între altele, şi că făcuse parte din guvernele Antonescu şi Carol al II-ea. Dar Crainic fusese pus ministru pentru că era o personalitate a timpului său. Acuzator public în procesul lui Crai­nic a fost Alexandrina Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan. Ea a cerut ca Ni­chifor Crainic "să sufere pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradaţiune civică timp de 10 ani".

- Care a fost traseul lui Crainic?

- S-a ascuns mai întâi în Sibiu, unde un primar refugiat din Bucovina îi confecţionează un buletin fals, pe numele de Ion Vla­dimir Spânu, negustor de cherestea. Eu l-am des­coperit, în arhive. Crainic şi-a lăsat barbă şi purta ochelari de sticlă groasă, ca să nu fie recunoscut. Între timp, Părinţii Arsenie şi Stăniloae îi duceau ali­mente în ascunzătoare. Dar în curând, Crainic înţelege că nu mai poate sta în Sibiu. Raziile ro­mâno-sovietice erau tot mai dese, din casă în casă. Şi atunci, Părintele Arsenie l-a scos din oraş. Vă voi povesti această evada­re de film, cu amănunte suplimentare celor pe care le-am relatat într-un număr trecut al revistei. Crainic şi Arsenie au fugit as­cunşi amândoi într-un camion cu brânză. Cu ei era şi o ţărancă dintr-un sat din apropiere, Lena Parascheva, care s-a rugat tot drumul la Dumnezeu. Fugarii reuşesc să treacă de raziile de la graniţa Sibiului. Îi oprise totuşi o patrulă: un român şi un rus. Soldatul nostru a simţit că e ceva în neregulă, dar i-a spus rusului: "Gata, merge!". "E un suflu care la vreme de primejdie ne aduce aminte că suntem fraţi", a spus Părintele Arsenie. Au coborât din camion şi au ajuns teferi la Sâmbăta de Sus, la mânăs­tire. Acolo, Ni­chifor Crainic s-a deghizat în călugăr. Purta barbă şi avea rasă călugă­reas­că. Părintele Arsenie l-a prezentat celor­lalţi călugări ca pe un doritor de viaţă sihăs­treas­că. Şi toţi îi spuneau "fratele Ioan". Doar Părintele Ar­senie şi Părintele Serafim Po­pes­cu au ştiut cine e. Călugării însă erau foarte uimiţi că noul venit fumează. Părin­tele Arsenie l-a adăpostit în casa mitropo­litului Bă­lan, fără ştirea acestuia. Crainic scria poezii, corecta literar primele părţi traduse ale Filocaliei, şi îşi scria memoriile: "Zile albe, zile negre", manu­scri­sul ce va fi salvat apoi de Părintele Arsenie, după ce Crai­nic s-a pre­dat. Celelalte ma­nuscrise ale lui Crainic din peri­oada de la Sâmbata au avut o soartă cruntă. Crainic ascun­sese o valiză cu manuscrise în podul casei mitro­politului. Descoperită de comu­nişti, au fost toate arse.

- Din datele pe care le-aţi aflat în cercetările dvs., există şi informaţii legate de viaţa la Sâm­băta a celor doi cărturari?

- Când nu veneau pelerini la mânăstire, Pă­rintele Arsenie şi Nichifor Crainic se plimbau prin zăpadă, bucurându-se de frumuseţea peisajului şi de urmele lăsate de sălbăticiunile care se apropia­seră noaptea de mânăstire. Iepuri, cerbi, lupi, că­prioare - Părintele Arsenie le ştia pe toate, iar asta îl uimea şi îl încânta pe Crainic. Iarna aceea de la Sâmbăta, a lui 1944-1945, a fost cea mai liniştită şi binecuvântată pentru maestrul hăituit. Dar mâ­năstirea era "un loc imens de pelerinaj", "sute şi mii de oameni venind să-l asculte pe părintele Arse­nie", după cum spune chiar Crainic. Aşa că pribeagul e nevoit să plece. Crainic se îndreaptă spre Hune­doara şi apoi mai departe, spre Ţara Moţilor.

- A fost prins de comunişti?

- În 1946, pe când se ascundea în satul Lepin­dea, nu departe de Târgu Mureş, a aflat că i-a murit soţia. O iubise nespus de mult. Compune, sfâşiat de durere, poezia "Rugăciune sub cruce"... "Dacă mi-ai dat şi mie o pâine de femeie/ Nu ştiu nici groa­­­pa unde sortit i-a fost să steie./ O singură odras­lă, de două ori orfană,/ Visează de la mila călăilor po­mană". Se duce în cimitirul satului, ia o Psaltire, merge lângă un mormânt proaspăt şi începe să ci­tească rugăciuni. De parcă mormântul ar fi fost al soţiei sale. Câţiva săteni îi recunosc vocea. O auzi­seră la radio. Notorietatea îi juca feste. Pleacă mai departe, pe drumul durerii, însoţit de un căţel cre­din­cios, Grigri, care se ţinuse de el. Apoi, în mai 1947, Crainic se predă. E închis ime­diat la Văcăreşti. Am găsit un bilet impresionant în arhive. În el, Crainic îi cere Părintelui Arsenie să-l ajute cu "pos­mag, slă­nină şi brânză". Biletul a fost înhăţat de securitate.

Iadul din spatele gratiilor

Nichifor Crainic avea 58 de ani când a fost con­damnat şi aruncat în temniţă la Aiud. A stat acolo 15 ani. "Am cunoscut iadul!" - va scrie mai târ­ziu. În aceiaşi neno­rociţi ani '50, sufla­rea iadului îl va încerca şi pe Părin­tele Arsenie Boca: persecutat, ares­tat, închis la Canal, alungat din mânăstire. De parcă destinele lor trebuiau să îşi păstreze balansul, Nichifor Crainic este şi el batjo­co­rit, bătut şi înfometat în temniţă. Dar scrie poezii cutre­mură­toare. "Cântecul potiru­lui" este o capo­doperă. Părintele Stăniloae con­sidera această poezie a lui Crainic ca fiind "poe­zia care ar merita să fie învăţată de fiecare ro­mân". Poeziile scrise în temniţele Aiudu­lui şi trimise prin ţeavă, între ce­lule, prin ciocănituri în alfabetul Morse şi, odată cu ele, cursurile de mis­tică ortodoxă predate acolo de Crainic au con­stituit hrană duhov­nicească şi le-au dat putere să reziste, oropsiţilor înlănţuiţi. "Duminica dimineaţa, nu terciul era aş­teptat, ci predica lui Nichifor Crainic. Spusă în şoaptă, ca să nu audă gardianul, ea ne-a suplinit antibioticele şi vitaminele, ne-a ţinut de foame", spune Nicolae Enescu, unul dintre cei care au stat în aceeaşi celulă cu Crainic.

Ultima întâlnire

În anii '60, Părintele Arsenie şi Nichifor Crainic se vor întâlni pentru ultima oară. Amândoi aveau des­tinele frânte. Nichifor Crainic, după ani de tem­niţă, iar Părintele Arsenie, alungat de la Prislop şi interzis în altar, fără dreptul de a mai sluji.

- Cum s-au reîntâlnit "maestrul" şi "ucenicul" în Bucureşti?

- Cât a locuit în Bucureşti şi a pictat la Drăgă­nescu, Părintele Arsenie Boca a reluat legătura cu Nichifor Crainic. În 1971, Crainic îi face o vizită Pă­rintelui la Drăgănescu. Acum îi dă Crainic fai­moa­sa scrisoare, cu acel adagio sublim şi cutremu­rător: "Iubite Părinte Arsenie, a fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete, după modelul Domnu­lui nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare, când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voevodului martir!... Ceea ce am ad­mirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu...". A fost, poate, printre ulti­mele scânteieri ale harului său, pe care Crainic ni le-a lăsat în scris. O mărturie de credinţă până la capăt, în cel care a fost cel mai iubit şi mai dăruit discipol al său: Părintele Arsenie Boca, sfântul şi lumina ţăranilor din Ardeal.