Găuri negre ale istoriei - LISTA MORTII

- Jertfa preoţilor transilvăneni, în Primul Război Mondial -

- Întreaga lume se scutura din temelii, în toamna lui 1915, în plin război mondial, dar nicăieri tumultul nu era mai mare decât în satele din Buzăul Ardelean, strânse ca într-o menghină între opresiunea stăpâ­nirii austro-ungare şi graniţa cu ţara-mamă, aflată la o aruncătură de băţ, peste munţi. Numai român să nu fi fost atunci, în zona Covasnei. Dar, de fapt, asta a fost mereu soarta românilor ardeleni. Urmele vechilor "lanţuri" ce i-au ţinut departe de fraţii de dincolo de Carpaţi se văd şi azi, vii ca nişte răni deschise. Iar memoria suferinţelor e la fel de trează ca acum 100 de ani... -

Năvala "jândarilor"

Cum ieşi din Vama Buzăului, numai ce laşi pe dreapta clădirea "Comânduirii Cailor" şi "Garni­zoana leat 1700", şi drumul gră­beşte pe dată, piep­tiş, spre culmi, mânat parcă de un dor nebun. În stân­ga, pe un deluşor, ies din ză­padă ca nişte umbre ale istoriei, ruinele vechii bi­serici grăni­cereşti. Mai sus de ele, "fas­tung"-urile (în­tărituri de pământ ridicate de saşii bra­şo­veni, în negura vremii) co­pleşite de troie­nele grele ale lui februarie. Deasupra lor sunt doar brazii. Brazi falnici, nefiresc de înalţi, lungiţi parcă dinadins, ca să "bată" până dincolo de graniţa culmilor, în Mun­tenia fraţilor ro­mâni. Doar atât, doar silue­tele aces­tor brazi semeţi, de pe vârf de mun­te, i-au des­părţit, vreme de sute de ani, pe bieţii români din Buzăul Ardelean (zo­na Întor­surii şi a Vămii Bu­zăului) de ro­mânii li­beri din Ţara Ro­mâ­nească şi-apoi din Mica Românie a lui Cuza şi Ca­rol I. Nu­mai potecile ascunse pe lângă aceşti brazi, prin Sita Buzăului ori de pe dea­supra, prin Tabla Buţii, au ţinut vie spe­ranţa românilor ardeleni. Uneori, câte un flăcău din Ardeal se îndrăgostea de câte-o fată de "dincolo", iar miracolul iubirii lor încălzea sufletele celor din Vamă. Poate, cândva, s-o putea mai mult de atât... Ani şi ani la rând, la vreme de oprimare ori de primejdie, n-a fost dimineaţă lăsată de la Dum­ne­zeu, ca oamenii din Vama Buzăului să nu se roage şi să nu aştepte, cum­va, un semn de dincolo de Carpaţi, de dincolo de brazii cei înalţi de pe culmi, o "minune", aşa cum fusese intrarea în Ar­deal, peste Tabla Buţii, a lui Mihai Viteazul, la 1599, în drumul său glorios spre Alba Iulia. Cro­nicile spun că două zile a poposit Mihai cu oamenii lui la Vama Buzăului, unde a fost primit şi omenit cum se cuvine, de românii din zonă. Abia apoi a luat-o spre lupta glorioasă de la Şe­limbăr. Dar bucu­ria româ­nilor a fost de scurtă durată căci, imediat după moartea voievodului, saşii din Braşov au ridi­cat "fastung"-urile cele înalte pe graniţa cu Munte­nia, ca să poată bloca din timp pătrunderile în Ardeal. După 1700, când habsburgii au luat Ardea­lul, gra­niţa a fost mereu întărită. Totul a culminat în anii tulburi de la începutul secolului XX, când Imperiul Austro-Ungar a intrat de partea Germaniei în Pri­mul Război Mondial, iar graniţa a fost pregă­tită ca de război, cu şanţuri şi întărituri muncite, sub ameninţarea puştii, chiar de copiii şi de femeile ro­mâ­nilor trimişi pe front să lupte pentru visurile de mărire ale Împă­ratului. Cei care scăpa­seră de front, mai ales inte­lectualii patrioţi, erau spionaţi la sânge, suspectaţi că fac jocurile guver­nului de la Bucureşti. Devenise limpede pentru toa­tă lumea că România nu e dis­pusă să intre alături de Austro-Ungaria în război, aşa că represiunea împotriva populaţiei româneşti se înăsprea tot mai mult. Până când, într-o zi mohorâtă de toamnă a lui 1915, "jândarii" stăpânirii au intrat, agitaţi ne­voie mare, în satele din Buzăul Ardelean...

Lacrimi din străini

"Cum puteam să mă mai bat pentru stăpâni, când popa nost' suferea în lanţuri, cu ştreangu' la cap, pentru noi toţi, el, care ne-a închinat la altar, ne-o lepădat die răle, ne-o pus plaivasu' în mână, ne-o învăţat buchiile, o sădit în noi curajul să ne batem cu toate grelele, să râdem morţii în o­braz, ca bunii noştri din veac, pentru glia nostră, ca să putem ţâne capul sus, cum mereu ne-o îm­bărbătat? Şi el s-o pus cu moartia când i-o spionat pă unguri, nu s-o tiemut...", scrie acasă, de pe patul spitalului de campanie, cu mâna încă sângerândă, Culiţă Dră­gan. Pentru Culiţă, chipul drept şi înţelept al preotului Modroiu e icoană vie. Cum să-i facă una ca asta bietului părinte, românul cel mai verde din câţi cunoştea el? Tânărul soldat din Vama Bu­zău­lui nu-şi poate conteni lacrimile. Nu era de-ajuns că el şi toţi cei ca el, tinerii ce purtau mândri trico­lorul pe sub tunica de soldat imperial, erau hăituţi şi umiliţi prin lumea largă, din Italia până în Galiţia, într-un război care nu era al lor? Acum ajunseseră să sufere şi cei de-acasă, să ajungă popii şi învăţă­torii între baionete, înfundaţi în închisori, sub ame­ninţarea ştreangului? Mai rău de atât nu se putea! Iar dacă popa Modroiu riscase ştreangul, apăi aşa or face şi ei, mâna de holtei ardeleni ce se hotărâseră pe dată să dezerteze din armata asuprito­rilor, ca să se înroleze "volintiri", în oas­tea română, când o veni vremea să treacă munţii şi să împlinească Unirea cea mare!

Drumul crucii

Vestea arestării preotului Ioan Mo­droiu din Vama, împreună cu cumnatul său, preo­tul Ioan Coman din Sita, ca şi a altor preoţi şi învăţaţi ardeleni de către "jândarii" stă­pânirii austro-ungare s-a răspândit repede, până la graniţele impe­riului şi dincolo de ele, pe unde ajun­seseră să-şi uite oasele bietele cătane române din armata austro-un­gară. Pe 22 octombrie 1915, în plin răz­boi mondial, 16 patrioţi ar­deleni - preoţi, învă­ţători, avocaţi, farma­cişti, floarea inte­lectua­lităţii cu simţire româ­nească - fuseseră ri­di­caţi de jandarmi, le­gaţi în lanţuri şi purtaţi prin ploaie, zeci şi sute de kilometri, pălmuiţi, huiduiţi şi batjocoriţi, ziua în amiaza mare, pe drumul ţării. Unii preoţi au fost smulşi dintre enoriaşi în mijlocul slujbelor, învăţătorii luaţi dintre elevi în toiul orelor. Învinui­rea te înfiora numai când o auzeai: înaltă trădare a "patriei" austro-ungare.
"Un ordin laconic ne înşiruie pe două rânduri şi ne porneşte spre gară, înconjuraţi din toate păr­ţile de jandarmi cu arma în mână şi detectivi cu revolverele trase. Un detectiv ne destinează un va­gon de cărbuni, somându-ne să-l ocupăm. Dibuind prin întunerecul vagonului, m-am trezit cu un picior într-un vas cu apă şi cu celălalt pe botul unui porc. Protestul indignat al animalului atrase pe şeful gării, stăpânul porcilor, care ne-a oprit imediat: «Trimiteţi-i în alt vagon! Sunt mai scumpi porcii mei decât capetele acestor trădători»". Există sute de astfel de evocări din Primul Război Mondial. Ar­dealul întreg era în fierbere, iar dezertările româ­nilor din armata imperială ajung la ordinul miilor.

"Pravila neagră"

Zvonul sinistru al epurărilor patrioţilor români din Ardeal colinda tăinuit de ceva vreme. Un zvon despre o listă neagră, care purta osânda morţii pen­tru toţi românii din cuprinsul imperiului care se în­cu­metaseră să-şi manifeste deschis fiinţa lor de ro­mâni. "A fi român era o crimă", povestesc şi acum bătrânii din Vamă, care i-au mai prins în via­ţă pe părintele Modroiu şi pe ceilalţi mari patrioţi din Bu­zăul Ardelean. Cu cât Imperiul se clătina mai tare, iar războiul mergea mai prost pentru austro-ungari, cu atât paginile "pravilei negre" se îngro­şau cu tot mai multe nume româneşti. În scurt timp, temniţele din Cluj, Târgu Mureş, Odorhei şi Se­ghedin sunt pline, iar drumul cel mai bătut al românilor devine drumul Şopronului, localitatea din pusta Ungariei, cu închisoarea sa de temut, înţe­sată de români.
Tocmai iminenţa intrării României în război îm­po­triva Austro-Ungariei şi a Puterilor Centrale le fă­cea viaţa iad patrioţilor ardeleni. "Aici, în zonă, de când lumea, nu au fost decât români. Şi nu doar că erau români, erau doar ortodocşi. Aici s-a for­mat, cu timpul, un fel de refugiu al patrio­ţilor pro­scrişi şi al românilor care voiau să fugă de unia­ţie", îmi povesteşte doamna profesoară Corina Spo­rea-Bărăgan din Acriş, ultimul sat din comuna Vama Buzăului, înainte de vechea graniţă cu Mun­te­nia. "Avem aici multe nume de oameni veniţi din alte părţi ale Ardealului. Avem Tohăneanu, de la Tohani, Săceleanu de la Săcele, Ardeleanu, Ticu­şanu, Mureşanu, fiecare după locul de unde a venit. Deşi n-au avut biserică până la 1848, românii nu s-au atins de biserica ungurească. Preferau să mear­­gă până în Sita, la biserica ortodoxă. Îmi po­vesteau bătrânii cum treceau dealul şi mergeau 15 kilometri pe jos, şi nu veneau aici, la doi paşi. Aşa fel de români au fost şi sunt pe aici!".
Doamna Corina ştie pe de rost, în cel mai mic detaliu, istoria locului. O povesteşte cu patimă, în timp ce ne ia cu dânsa, la pas, pe vechea graniţă din­tre Ardeal şi Muntenia. Se încăpăţânează să oprim la fiecare clădire, la fiecare piatră, la fiecare plăcuţă, la fiecare cruce care evocă istoria acestor locuri. Pentru oamenii de aici, toate aceste detalii sunt importante, pentru că şi suferinţele despre care vor­besc ele au fost pe măsură.
Suntem în curtea şcolii din Vama Buzăului. La intrare, o plăcuţă închinată preoţilor învăţători Da­vid Coman şi Ioan Modroiu, "fruntaşi ai acţiunilor româneşti pentru Marea Unire din 1918", aminteşte despre una dintre cele mai revoltătoare şi mai me­diatizate acţiuni de forţă împotriva românilor arde­leni din timpul Primului Război Mondial. Un pro­ces lung şi dureros, încheiat acum exact 100 de ani, pe 5 martie 1917, la Cluj, cu o sentinţă care a şocat în­treaga suflare românească din Ardeal. "Nouă mari patrioţi români, printre care părintele Ioan Coman, au fost condamnaţi la ştreang, pentru înal­tă trădare, iar alte şapte persoane, printre care părintele Modroiu, la 45 de ani de temniţă grea".
Pe toată durata procesului, "trădătorii" sunt su­puşi unui veritabil regim de exterminare. "În tem­ni­ţa de la Braşov a stat două săptămâni, de acolo, legat în lanţuri, a fost escortat la Cluj, întovărăşit pe drum, pretutindeni, de huiduieli, batjocuri, scui­pări. În Cluj, a fost aruncat într-o celulă a temni­ţei ordinare, unde a stat singur doi ani de zile, de unde aproape în toată săptămâna trebuia să iasă în faţa sbirilor, cari îi luau interogatoriul cu palme, pumni şi călcâiele cizmelor", povesteau apropiaţii despre suferinţele părintelui Ioan Coman de la Sita. Pro­ce­sul durează un an şi ceva, până la 5 martie 1917. Acum exact 100 de ani, Curtea Marţială a diviziei de honvezi de la Cluj anunţa verdictul aş­tep­tat cu sufletul la gură de românii de pretutindeni. Nouă dintre acuzaţi sunt osândiţi la moarte prin ştreang - printre ei, şi preotul Ioan Coman, restul sunt condamnaţi la zeci de ani de închisoare grea, prin­tre ei Gheorghe Negoiescu din Întorsura Buzău­lui şi Ioan Modroiu, preotul din Vama Buzău. "S-au făcut recursuri peste recursuri, pe care nimeni nu le-a luat în seamă. Până la urmă, parlamentarii buco­vineni au luat poziţie. Bucovina a avut mereu o poziţie privilegiată în Imperiu, ea nici n-a fost aso­ciată Ungariei, a fost ducat separat. Parlamen­tarii bucovineni au protestat puternic în parlamen­tul de la Viena, apoi au reuşit să intre cu avocatul «spionilor» până la duhovnicul Împărătesei. Cumva-cumva, Împărăteasa l-a înduplecat pe Îm­părat. În 1918, pe 25 martie, de Buna Vestire, pe­deapsa capitală a fost comutată la închisoare pe viaţă. Deja armatele austro-ungare se întorceau în­vinse de pe front, iar Împăratul s-a gândit că nu ar strica să dea dovadă de un dram de clemenţă. În octombrie s-au ruinat structurile imperiale, iar pe finalul lunii, popii noştri au venit acasă. "Ioan Coman era atât de bolnav, că a murit după numai câteva săptămâni. Cu două zile înainte, fusese ales preşedinte al comitetului naţional local...", îmi po­vesteşte, emoţionată, doamna Sporea-Bărăgan. "Nu i-a fost dat să vadă şi să se bucure de reali­zarea idealului pentru care a suferit trei ani de tem­niţă ucigătoare". Dacă Ioan Coman nu a mai apu­cat să prindă Marea Unire, cumnatul său, preotul Ioan Modroiu, e primit, în schimb, ca un erou de ai săi şi e rugat să re­pre­zinte satul, la Alba Iulia, la Marea Adunare Naţio­na­lă de la 1 Decem­brie 1918.
Dar la orizon­tul istoriei răsărea co­munismul... Semn de mulţumire pen­tru tot ce a pătimit pentru România într-o viaţă de om, autorităţile comu­niste vor să îl ares­teze, în 1947, pe părintele Mo­droiu. "Într-o zi, vine un soldat de la Interne cu un con­vo­cator. «Pă­rinte, dimineaţă la 8 trebuie să te pre­zinţi la Bucureşti, la Miliţie». Trecut prin închisorile ma­ghiare, părin­te­le era uns cu toate alfiile. «Bine, tai­că, dacă trebuie, m-oi duce...». «Pă­rinte, dar să nu în­cerci ceva, că trag!». «Nu, fiule, lasă-mă nu­mai să îmi pun toate lucrurile în ordine pe aici, că cine ştie câţi ani voi lipsi de acasă...». Părintele a cerut să fie dus prin tot satul, «Gheorghe, ai grijă de lemnele pentru foc!», «Vasile, ai grijă să coseşti otava!». Seara, soldatul era rupt de oboseală. Popa l-a luat, l-a ospătat, i-a dat o ţuică... A vorbit cu un cărăuş să-i ducă la tren, la Braşov, la 4 dimi­neaţa. Cât ce au urcat în vagon, soldatul a adormit lemn. Înghesuială mare pe culoare, cum erau trenu­rile după război! Apare un alt popă, iar popa nost' îi lasă locul lângă jandarm. «Ia stai şi tu, părinte, că eu m-am odihnit destul!». S-a dat jos la prima staţie şi dus a fost! Soldatul, cum picotea, mai trăgea cu ochiul în jur, dar vedea haina preoţească lângă el şi dormea mai departe. Când a ajuns la Bucureşti, l-a luat de braţ pe preotul de lângă el. «Da' ce treabă ai tu cu mine, mă copile?!». Atunci abia s-a prins sol­datul că popa Modroiu fugise! Părintele s-a întors pe furiş în satul lui. Toată lumea ştia că e ba la Niţu Drăganu, ba că e la nişte bătrâne în Acriş, sub mun­te. Cinci ani a stat ascuns, până s-au liniştit apele şi s-a încredinţat că nu îi mai poate face nimeni nimic. Cinci ani l-au căutat şi nimeni din sat nu l-a dat în vileag! Vă daţi sea­ma ce sat, ce oa­meni, ce res­pect pentru preot şi pentru sacrifi­ciul pe care el îl făcuse pentru Ro­mâ­nia, cu ani în urmă...", spune d-na Corina, cu la­crimi în glas.

Epilog

Mişcat de su­fe­rinţa unor preoţi precum Ioan Co­man şi Ioan Mo­droiu, părintele Sebastian Stanca - şi el arestat şi deportat, după in­trarea României în Primul Război Mondial - a scris, în 1925, o carte impresionantă, des­pre jertfa pre­o­ţi­mii ardelene în anii de la înce­putul secolului al XX-lea. Sunt po­veşti tulburătoare şi revoltătoare deo­potrivă. Iar statistica de la final ne dă o idee des­pre teroarea sis­tematică la care a fost supus cle­rul românesc ardelean: au fost reţinuţi şi interogaţi în timpul Primului Război Mondial peste 250 de preoţi ro­mâni. Închişi în temniţă: 86 de preoţi. Preoţi duşi în pribegie: 106. Preoţi omorâţi: 4. Preoţi osândiţi la moarte: 4. Preoţi osândiţi la închisoare: 15. Au murit în închisoare: 3 preoţi. Au murit în pribegie: 7 preoţi. Au murit în urma sufe­rinţelor: 28 de preo­ţi. Iar lor li se adaugă învă­ţătorii, avocaţii, nume­roşi alţi intelectuali patrioţi români...

Fotografii de CLAUDIU TÂRZIU