De ani buni, activistul ecologist Gabriel Păun și-a mutat lupta pentru apărarea pădurilor românești în Austria, în Munții Alpi, fiindu-i teamă pentru viața lui. Cu toate funcțiile pe care le-a ocupat, de lider al Green Peace România, lider de campanii al Vier Pfoten International și fondator al ONG-ului Agent Green, când te pui cu cea mai mare mafie din România, cea a tăietorilor ilegali de păduri, trebuie să știi că-ți pui capul în joc: miliarde de euro anual, din care aproximativ 500 de milioane de euro din defrișările ilegale, nu se pot împiedica de un "amărât" de ecologist.
Capcana
Aprilie 2016. Una dintre zilele obișnuite ale lui Gabriel pe teren. Lupta împotriva tăierilor ilegale de păduri din România ajunsese într-o zonă foarte tensionată, din cauza ultimelor dezvăluiri legate de firma Schweighofer, din Sebeș, care fusese prinsă că negociază ilegal cumpărarea de lemn. Cu toate astea, nimic nu părea să anunțe furtuna ce urma. Totul a început cu un telefon, pe care Gabriel l-a primit în timp ce era la volan. "Gutten Tag, Herr Paun! Sunt Klenk, redactorul-șef de la revista «Falter». Vă sun pentru că printre documentele scandalului Panama Papers, am descoperit ceva ce v-ar putea interesa: dovezi în legătură cu ceea ce face ilegal Schweighofer în România. Vi le trimit să vedeți despre ce este vorba."
Gabriel auzise de Florian Klenk. Tocmai fusese ales jurnalistul anului 2016 în Austria, probabil cel mai bun jurnalist de investigații din presa austriacă. Era și singurul cu care nu avusese contact până atunci, deși își dorise. Cu majoritatea publicațiilor de profil austriece și germane colabora, numai cu Falter, din păcate, nu. Dar iată că, până la urmă, revista lui a arătat că este interesată de pădurile din România. Bucuria telefonului și a veștii că existau noi documente într-o problemă fierbinte nu l-au făcut pe Gabriel să își piardă, totuși, din reflexele unui militant cu experiență. Până la urmă, deocamdată nu exista decât o voce la telefon. "Mă bucur mult pentru ajutor, chiar aș fi vrut să vă cunosc. Trimiteți-mi vă rog un e-mail oficial de la redacție cu informațiile pe care le aveți și ne auzim mâine". Un e-mail trimis din redacție era o garanție în plus că vocea era cine spunea că este.
Până să ajungă la birou, Gabriel a sunat alți trei ziariști austrieci, pentru a afla dacă și în breaslă Klenk este perceput drept un jurnalist integru și profesionist. Toate recomandările erau foarte bune. Au vorbit din nou la telefon, și Klenk i-a trimis documentele tocmai descoperite, care ar fi trebuit să facă legătura între dosarele Panama și Gerald Schweighofer, nu înainte de a-l atenționa că le va trimite într-un format codat, ce se va deschide cu un număr via SMS. Gabriel a încercat să le deschidă prima dată de pe telefon. Ecranul telefonului s-a albit și s-a blocat. Atunci a încercat să le deschidă de pe laptop: aceeași problemă. Klenk l-a asigurat că probabil e ceva ce nu face corect, că documentele se deschid, de fapt, foarte ușor. Gabriel a încercat să le deschidă și de pe calculatorul lui din birou și de pe cel al unei colaboratoare. Aceeași problemă. Toate ecranele se albeau și calculatoarele rămâneau blocate, în efortul de a deschide documentele. Abia după aceste încercări, când Gabriel a vrut să ia din nou legătura cu Klenk și acesta nu a mai răspuns, și-a dat seama că la mijloc ar putea să fie o problemă mult mai gravă. Și-a rugat un coleg jurnalist să ia legătura cu el și să vadă ce se întâmplă. A realizat catastrofa când jurnalistul l-a anunțat sec: "Klenk nu știe nimic. A zis că nu a vorbit cu nimeni azi". Cele mai negre previziuni ale lui Gabriel s-au adeverit în următoarele ore.
Un atac cibernetic
Omul care se dăduse la telefon drept Florian Klenk fusese un hacker și era vorba despre un atac cibernetic masiv. Un mail purtător de virus, odată deschis, nu doar că îți distruge calculatorul sau telefonul, dar este o poartă deschisă larg, un acces nelimitat la toată informația deținută inclusiv în baza de date a serverului organizației. Deschizând mail-ul otrăvit, Gabriel, practic, lăsase cale liberă unui hoț către toate informațiile lui și ale ONG-ului său. Nu era vorba doar despre computerele de pe care accesase mail-ul și care acum erau distruse, dar și de datele adunate vreme de șapte ani - o pagubă de peste 20 de mii de euro. Era vorba de faptul că cineva tocmai îi fura toate datele investigațiilor, contactele oamenilor din teren, ale jurnaliștilor sau surselor secrete care îl ajutaseră în anchetele sale, plus mail-uri personale. Toate erau acum în mâna altcuiva. Mai grav, hakerul a trimis virusul și americanilor de la EIA, cea mai mare organizație de luptă împotriva abuzurilor făcute naturii la nivel mondial. Toate bazele lor de date erau în pericol, cu toate anchetele în curs, informațiile și informatorii lor. Norocul a fost că în America, unde își are sediul EIA, era noapte și nimeni nu deschisese mail-ul.
Avalanșa
Gabi s-a dus pe jos la Poliția din cel mai apropiat sat. L-a primit un polițist austriac relaxat și jovial, pentru că în acea parte a munților Alpi nu se întâmpla niciodată mare lucru. L-a întâmpinat cu bucuria celui ce ar putea să facă și el ceva în plictiseala postului. La început au râs împreună, pentru că Gabriel locuia pe o stradă cu același nume ca al polițistului. Apoi, pe măsură ce Gabriel îi spunea ce s-a întâmplat și cât de mare era atacul cibernetic, polițistul a amuțit. Din păcate, nu era de competența lui. Gabriel a scris o declarație și polițistul cu același nume ca strada pe care locuia a trimis-o mai departe, la Ministerul Afacerilor Interne. În România, cazul este la DIICOT, care a intervenit imediat, demarând o anchetă. În America, chiar dacă cei de la EIA nu au apucat să deschidă mail-ul, FBI-ul a declanșat propria anchetă, considerând tentativa hackerului un delict federal. După câteva luni de anchetă, autoritățile austriece, românești și americane au ajuns cam la aceleași concluzii: atac cibernetic, cu hackerul imposibil de descoperit deocamdată, pentru că telefonul de pe care îl sunase pe Gabriel nu aparținea niciunei rețele de telefonie cunoscută. Finanțarea unui atac de asemenea amploare, care a blocat serverele mai multor instituții timp de câteva zile, a costat aproximativ 200.000 de euro. Profesioniști cu resurse uriașe care știau foarte bine ce fac.
O perioadă, Gabriel a folosit pentru comunicare doar canale online, criptate. A adus o echipă de specialiști care să îi verifice casa, să vadă dacă sunt microfoane. Surpriză! Din diferite locuri s-a adunat un pumn de microfoane. Și încă ceva. Un punct, ca o înțepătură în perete, era de fapt o cameră minusculă zidită, care transmitea în timp real ceea ce se întâmpla la el în casă. Coșmarul părea să nu se mai termine. A plătit echipa de curățare a casei, apoi a plătit o altă echipă care să îi monteze propriile sisteme de siguranță - alarme, camere video de supraveghere. Probabil, cel mai mult pentru astfel de situații înveți din filmele de la Hollywood. Și-a dus mașina la mecanic pentru verificare. "Nu e nicio problemă tehnică, șefu'", i-a spus lucrătorul. "Doar asta". Și i-a întins cu mâinile lui înnegrite de vaselină o tavă plină de mici obiecte, ca niște brichete. "Sunt sisteme de urmărire GPS, e belită rău, șefu'! Cu ce te ocupi?". "Ecologist", a râs Gabi. A râs și mecanicul. Apoi i-a recomandat cea mai sigură mașină la mâna a doua, de toți banii pe care îi mai avea în cont.
Senatorul și pușca
Gabi Păun era obișnuit cu hărțuirea și amenințările. Acțiunile ecologiste nu sunt războaie cu flori. În permanență există un dușman, un "cineva", un mare grangur financiar sau politic, care vrea să dea de pământ, câteodată la propriu, cu "ong-iștii ăștia care nu înțeleg nimic din afaceri". În România, de-a lungul vremii, au existat mai multe agresiuni. Într-o emisiune tv, un senator l-a amenințat pe Gabi Păun că îl împușcă dacă se mai opune organismelor modificate genetic (OMG), în Retezat, pe Râul Alb, când a ieșit pe teren ca să manifeste contra microhidrocentralelor de pe râurile de munte, a scăpat cu fuga de linșaj, doar cu câteva coaste rupte; din poarta fabricii Schweighofer l-au luat cu salvarea, după ce a avut de-a face cu bodyguarzii patronului; într-o pădure, tăietorii ilegali l-au alergat cu drujbele etc. Pe vremea când lucra pentru Vier Pfoten, a avut de-a face chiar și cu Mafia italiană. Investigase crescătoriile de bivolițe din al căror lapte se producea mozzarela de lux. Descoperise și filmase în Italia... un iad. Angajați indieni, pentru care vacile erau animale sfinte, erau obligați să omoare vițeii pe loc, în fața bivolițelor, totul pentru o producție mai mare de lapte. Animalele trăiau într-un coșmar de o cruzime greu de închipuit. Imaginile au făcut atunci înconjurul lumii și oamenii au refuzat să mai cumpere mozzarela de bivoliță. Comerțul în întreaga branșă era blocat, cu falimentul în față. După dezvăluiri, șeful producătorilor de mozzarela l-a sunat și i-a vorbit la telefon cu o voce exact ca a lui Marlon Brando în "Nașul": "Vino la Napoli, prietene. Avem ceva de vorbit". "Nu, prietene, vino tu la Viena, chiar avem de vorbit dar cu dovezile în față", i-a răspuns Gabriel. În cele din urmă, s-au întâlnit la Roma, unde un ONG partener avea biroul și se putea asigura o securitate minimă. "Îți place viața, tinere?", l-a întrebat la Roma bătrânul șef al producătorilor de mozzarela, cu mișcări de crocodil și cu aceeași voce răgușită. "Dar ție îți place libertatea?", a întrebat, la rândul său, Gabriel și i-a pus pe masă o singură coală de hârtie, cu niște cifre care încă nu erau date publicității. Cumpărase din mari lanțuri de supermarketuri din Germania mozzarela de bivoliță produsă în Italia, regiunea Caserta. O dusese la Viena și făcuse analize. Nu era vorba doar de faptul că animalele trăiau în condiții mizerabile. Majoritatea analizelor arătau că laptele folosit era, în multe cazuri, 50% lapte simplu, de vacă, și nu de bivoliță, cum scriau producătorii pe etichetă. Frauda era uriașă. Bătrânul a plescăit de două ori și s-a uitat fix la Gabriel. Apoi a mai plescăit de două ori și a semnat toate convențiile de respectare a drepturilor animalelor, la care se angajau el și întreaga breaslă a producătorilor.
"Când te lupți pentru pădurile din România, să nu stai prea aproape de marginea peronului la venirea metroului, să nu stai prea aproape de stradă, când aștepți să traversezi la semafor, să știi în trafic mereu ce mașină ai în spate și ce mașină ai în față, să nu mergi la serviciu de două ori consecutiv pe același drum", spune, cu un zâmbet amar, Gabriel. Reguli din manualul ecologistului militant începător. Ce faci, însă, când vechi prieteni din copilărie te sună să vă vedeți la o cafea, și abia apoi descoperi că au legături cu o mare firmă de prelucrare a lemnului din România? Manualul ecologistului nu îți spune ce să faci când cineva încearcă să îți ia și încrederea în oameni, în prieteni, în apropiați. Ce faci când ieși în oraș să bei o bere și nu mai știi dacă tipa frumoasă și sexy din fața ta e chiar doar o tipă frumoasă și sexy? Ajungi să trăiești singur ca un călugăr, chiar dacă îți dorești o familie, așteptând femeia destul de puternică sau destul de nebună încât să își asume măcar o parte din nebunia ta. Numai că, dacă la cinema astfel de scenarii umplu sălile pentru un bilet de 20 de lei și o pungă de pop-corn, în viață e mai complicat și puțini sunt cei care vor vrea să joace în filmul ăsta.
Epilog
Mi-am dat întâlnire cu Gabi Păun într-o ceainărie din Hațeg, "avanpostul" Munților Retezat, unde se pregătea să dea "o tură" de iarnă, printr-o zonă de pădure virgină. De când îl ascult, am în cap o singură întrebare pe care i-o pun, acum, la sfârșit.
- Ce te face să mergi mai departe în bătălia pentru natură? Ce îți dă putere în lupta ta? Nu ți-e frică de atâtea amenințări?
- Presiunea este într-adevăr permanentă. Nu recomand nimănui să se implice în campanii care deranjează interese de miliarde, dacă nu este cu adevărat pregătit să o facă. Au trecut deja 15 ani de când lucrez sub asediu, iar asta a devenit deja rutină. Motivul pentru care lupt este pentru că viața este frumoasă. Când spun viață, mă gândesc la milioanele de plante, animale, flori sau păsări lipsite de apărare. Toate împreună sunt minunate, inseparabile și înseamnă armonie. Noi, oamenii, o singură specie, decidem pentru celelalte. Deciziile noastre fac să dispară, la nivel global, 100 de specii în fiecare zi. De când am conștientizat asta, adică din copilărie, semne de întrebare privind misiunea mea nu au existat. Am aceeași motivație și putere de luptă în fiecare dimineață, când mă trezesc și văd lumina în geam.
- Când a început patima asta pentru natură? Îți amintești să fi existat un declic?
- Îmi amintesc că aveam doar cinci ani, eram copil și tata mi-a spus într-o zi că mergem într-un loc special. M-a luat de mână și am urcat împreună undeva în Bucegi. Nu mai știu care e locul exact. Îmi amintesc doar că ne-am oprit pe o stâncă mare și, de jur împrejur, vedeam doar munți și păduri nesfârșite, încărcate de zăpadă. Am stat pe stânca aia un timp. Și apoi, dintr-odată, au început să urle lupii. Cred că era februarie, perioada lor de împerechere. Urlau prelung, unii foarte aproape, unii mai departe. Se căutau și se strigau nevăzuți, încercau să își găsească perechea sau poate că așa își trăiau iubirea. M-a impresionat foarte tare. Cred că atunci ceva s-a schimbat în mine, atunci m-am legat de păduri și de munți.
- Ai bătut toată România la pas. Există un loc anume, care să-ți justifice existența, care să-ți reconfirme viața dusă mereu în cătarea puștii?
- Toate pădurile virgine îmi sunt dragi. Dar există un loc anume aici, în Retezat, care are în mijloc o poieniță unde zăpada stă până în luna mai, de ziua mea. Acolo mă simt în pace și fericit. Este locul unde trecutul se întâlnește cu viitorul. Arăta la fel acum 6000 de ani, și eu lupt să arate la fel și peste alte 6000. În acea poieniță, de la baza unei văi glaciare, animalele ies vara, după ploaie, să se usuce și să se încălzească la soare. Sunt bârloguri de urs în pădurea care înconjoară poienița. Sunt cocoși de munte acolo. Odată am fost spectatorul unic și mut al unui râs care a doborât o căprioară. Un spectacol crud despre supraviețuire, o adevărată lecție, cât se poate de reală, despre viață. Într-un ianuarie cu -30 de grade, am văzut acolo o haită de 7 lupi, care se jucau în zăpadă exact ca niște cățeluși. Cu toate astea, rămâne locul unde, singur fiind, nu îmi este teamă să ațipesc și să mă trezesc fericit.