Pr. GHEORGHE COLȚEA - protopop de Bran-Zărnești - "Păzeam câte un cârd de oi și vorbeam cu Dumnezeu stând pe câte o buturugă"

- Și-a petrecut anii copilăriei păscând oile prin munții Bucegi. În vremurile acelea, pline de bucurii curate și simple, s-a țesut și credința sa în Dumnezeu. Și tot de atunci datează și amintirea Crăciunului de-altădată, neîntrecut prin frumusețea și lumina sa -

Colindele bătrânești și cocile mamei

- Noi am fost 10 copii, și de Crăciun sărbăto­ream foarte simplu: cântam toți, în familie. Chiar dacă am fost o familie strâmtorată, în ase­menea seri pofteam vecinii la noi: oameni bătrâni, care acum nu mai sunt, dar de la care am păstrat amintiri minunate. Fă­cuseră răz­boiul, răbdaseră de sărăcie și foame, dar aveau sufletul rupt din rai. Se mai în­cingeau și la câte un cântec frumos - erau cântece tradiționale, uneori chiar cântece de răz­boi, alteori doine, unele de jale... Vecinii noștri, și bătrânele, și bătrâ­nii, știau să cânte foarte frumos colindele străvechi, care azi s-au pierdut.
De Crăciun, mama ne făcea coci. Pen­tru că un an de zile mâncam doar mămă­ligă, iar de sărbători nu aveam pâine, mama punea deoparte tot anul făină, o frământa de Crăciun și cocea aluatul pe plita sobei. Îl lăsa să crească puțin, și rupea câte o mână, o întindea frumos, o așeza pe plită și după ce se cocea, o în­torcea pe partea cealaltă. Cocile ăstea erau tare simple, doar din făină albă, drojdie și sare. Erau, de fapt, niște mici pâinici, foarte gustoase, ceva foarte special pentru noi.
Dacă ar fi să mă întorc cu gândurile la perioada co­pilăriei, să știți că nici acum nu aș vrea să o tră­iesc altfel decât o trăiam atunci, chiar dacă eram tare săraci. Acum am ladă frigorifică și două frigi­dere în casă, dar nu mă încântă deloc, mie unul îmi e dor de Crăciunul de atunci, de cântecele bătrâni­lor și de cocile pe care le făcea mama pe sobă.

- Care o fi secretul, părinte, că bucatele Cră­ciunului din anii copilăriei ni se par de o mie de ori mai bune decât bunătățile sărbă­torii de acum?

- Dragostea este ingredientul care le face pe toate. Dragostea a creat uni­versul, dragostea ne-a creat pe noi și dragostea făcea și cocile care ie­șeau din mâna mamei. Acesta este se­cretul. Să știți că mâncarea pe care o mâncăm acum e seacă și stearpă, pen­tru că totul se face comercial și fără dragoste. Adică, ținta nu mai este să îi placă aproapelui meu ce am fă­cut eu, ci să îi iau banii. De aceea trăim așa, pentru că e tot mai puțină dragoste, iar unde e mai puțină dra­goste, e tot mai puțin Dumnezeu, pentru că Dumnezeu însuși este ne­grăitul izvor al iubirii. De aceea îmi e foarte drag să îmi aduc aminte de mama mea. Ea le făcea pe toate din dragoste, draga de ea. A fost o femeie specială, și chiar dacă am fost zece copii, am știut și eu și o știu și frații mei că pe mine m-a iubit cel mai mult dintre toți. Cred că forța care m-a împins înainte în viață a fost dragostea mamei mele. Și acum beneficiez încă de acea încărcătură. Mi-a dat atâta iubire, cât să îmi ajungă pentru o viață întreagă. Cred că și în veșni­cie o să îmi ajungă dragostea pe care mi-a dat-o mama mea.

Busuiocul Crăciunului

- Credința ați de­prins-o încă din copi­lărie?

- Da. Și acum, du­pă 25 de ani de preo­ție, simt în nări mi­rosul busuiocului de la Crăciun și Bobotează. Abia aștep­tam să vină preotul, era mare sărbătoare în casa noastră. Aveam respect unul față de celălalt și ne așezam, când sărutam cru­cea sau icoana Nașterii de la Stea, în ordinea în care ne-am născut - nimeni nu se punea înaintea celui mai mare. Tata era primul, după aceea mama, iar noi, în ordinea în care ne-am născut. Era un ritual foarte frumos, și niciodată nu așteptam Steaua de Crăciun sau pe preot cu Boboteaza, fără să fim îmbrăcați curat. Nu aveam noi haine bune, dar trebuia să fie neapărat foarte curate, și noi foarte spălați. Îmi aduc aminte că cel care mergea cu Steaua era chiar nașul meu, cantorul bisericii. Acum se merge cu icoana Nașterii Domnului, dar la noi, se mergea cu o Stea. Era Steaua bisericii, avea o coadă ca de cometă și era îmbrăcată în sta­niol, iar fiecare colț al ei se termina cu câte un ciucure colorat. Această Stea se învârtea, iar în mijlocul ei era icoana Nașterii Domnului, care rămânea fixă. Parcurgerea întregului sat cu Steaua se făcea într-o singură zi, în ajunul Crăciunului. Uneori se întâmpla ca nașul cu steaua să ajungă acasă la noi târziu, când noi, copiii, cădeam ca eroii și adormeam, pentru că de mici a trebuit să muncim în gospodărie. Dar dimineața, când mă trezeam, găseam întotdeauna în sân o bancnotă de 50 de lei, pe care mi-o lăsa el întotdeauna. Îmi amin­tesc și acum că era o bancnotă cu chipul lui Alexandru Ioan Cuza pe ea, erau bani destul de mulți - dacă am spune în bani de acum, cam cât o zi de coasă la un cosaș bun, care muncește foarte greu. Cât o să trăiesc, și poate și în veșnicie, o să țin min­te bunătatea acelui om pentru mine, un copil smerit. Pentru mine era foarte special bănișorul acela lăsat de naș în ajunul Cră­ciunului, pentru că simțeam că particip și eu cu ceva la bunăstarea familiei, adică se cumpăra ceva din darul pe care eu îl pri­meam din dragostea nașului meu.

- Crăciunul și-a pierdut farmecul și semnificația creștină de-odinioară. S-a comercializat total. Cum să facem să ne întoarcem la frumusețea acestei săr­bă­tori?

- În primul rând, omul trebuie să trăiască în simplitate. Trăind în simplitate, omul trăiește, de fapt, în normalitate. Cu cât complici lucrurile, cu atât îți îngreunezi viața. Așa să trăiești, cum trăiam noi, mâncând coci și stând în co­muniune, bucurându-ne unii de alții, știind că e Crăciunul - atât! Nu e vorba de a ne întoarce la sărăcie, ci la sărbătorile sufletești, la emoția vie că prăznuim nașterea Pruncului Sfânt. Fără semnificația lui creștină, Crăciunul nu e Cră­ciun. S-a născut Hristos! Asta e cel mai important! Eu nu înțeleg de ce trebuie să sărbătorim Crăciunul într-alt fel decât trăind normal, bu­curându-ne de ceea ce avem: să fii fericit că ești în mijlocul familiei, că îți sunt sănătoși copiii și rudele. Și să fii un om bun. Dacă ești un om bun, dacă ai inimă bună și te bucuri de ceea ce ți-a dat Dum­nezeu, dimineața, că a răsărit soa­rele și că trăiești; seara, că a trecut o zi și că ai împlinit-o de rost, eu cred că ai acces și la bucuria Cră­ciunului. Sărbătorile religioase ar trebui să cheme oamenii la normalitate. Eu așa trăiesc și Paștele, și Crăciunul, și Adormirea Maicii Domnului, le tră­iesc în normalitate. Ele au vraja lor, taina lor, care e greu de pus în cuvinte. Și vreau să vă spun ceva: indiferent că e sărbătoare sau nu e sărbătoare, indi­ferent că mergem la biserică sau nu, dacă nu reușim să fim oameni mai buni, înseamnă că n-am făcut nimic.

Rugăciuni în iarba verde

- Părinte Gheorghe, spuneați că ați deprins credința în anii copilăriei. Mai țineți minte cum era Dumnezeul dvs. pe atunci?

- Dumnezeu a fost totdeauna cel mai apropiat prieten al meu - și o spun cu mare sinceritate. Am stat de vorbă cu El, încă de când eram foarte mic. Am fost un copil foarte ciudos, pretențios, și întot­deauna mi se părea că sunt nedreptățit. În clipele când mă simțeam așa, îi spuneam lui Dumnezeu toată suferința sufletului meu. Mă exilam din casă, mă duceam în șopron și stăteam în fân și îmi plân­geam problemele mele și mă tânguiam cu voce tare. Îi spuneam lui Dumnezeu toate necazurile mele și mi se părea că El mă ascultă. Și de fiecare dată, El mi-a rezolvat suferințele. După aceea, în adolescență, petrecându-mi toate vacanțele la stâ­nă, la tata, aș fi dorit să am și eu un anturaj, să am prieteni, colegi cu care să zburd, ca orice năzdră­van. Or, părinții mei erau nevoiți să ne ducă la stână vara, așa că, de la 15 iunie, când luam vacanță, a doua zi eram deja la stână, și abia pe 14 septembrie veneam acasă. Îmi petreceam vacanțele în pustie­tatea frumoasă, ce-i drept, dar și foarte grea, a mun­telui. În pădure, în munți, mă gândeam mereu la colegii mei, unde or fi, ce-or face? Și îmi tânguiam necazul, mă jeluiam lui Dumnezeu. Păzeam câte un cârd de oi, singur, și vorbeam cu El, stând așezat pe câte o butură, pe un deluleț. Așa am învățat psalmii. Știam foarte mulți pe de rost, și-i spuneam cu gura mare prin munți. Simțeam că sunt într-un templu extraordinar de mare, o catedrală nefăcută de mâini omenești, de o măreție necuprinsă. Eram înnebunit, pe atunci, de revărsatul zorilor și de amurg. Noi ne sculam la patru și jumătate dimi­neața, ca să mulgem oile, și atunci păsările înce­peau deja să mișune, parcă natura, Creația, începea să prindă putere, zorii zilei erau ceva extraordinar pentru mine. Stânile noastre erau așezate în apro­pierea unor izvoare care se scurgeau prin uluci fie din lemn, fie din piatră. Și-mi aduc aminte că, pe la șapte și jumătate dimineața, mă duceam să spăl gălețile în care mulsesem oile; și mă dezbrăcam și mă băgam în pielea goală în apa aceea ca gheața - nu stăteam mult - mă învârteam ca un pește în ea și ieșeam apoi afară. Iar seara, îmi plăcea să stau până spre 12 noaptea, când mergeam cu mânzările la însărat. Mă întindeam cu spatele pe iarbă, cu mâinile desfăcute, să privesc cum se aprind stelele pe cer și să ascult simfonia pe care o intonau oițele mele... Închipuiți-vă, patru mii de picioare care se mișcă, și pe care eu le auzeam prin pământul de care-mi lipeam urechea, și o mie de guri care rup, încet, iarba. Și, în tot timpul ăsta, când se întâlnea ziua cu noaptea, aerul prindea să se miște în adieri de vânt care făceau să tremure încet frunzele copacilor. Era doar o boare, care la liziera pă­durii nu mișca ramurile, numai frun­zele, iar ele fremătau ușor, ca niște clinchete de clopoței. Și atunci în­cepeam să spun Psalmul 103 - "Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. Întru strălucire și în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui; Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor; Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc; Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui și nu se va clătina în veacul veacului". Era tulburător. Pentru mine, acolo, sus în munți, a fost o școală negrăit de fru­moasă a prieteniei mele cu Dumnezeu, de care, vă mărtu­risesc, îmi este foarte dor. Mi-ar plăcea să fac liturghie în acele locuri, să mă duc cu un antimis, să-l pun pe o butură sau pe iarbă, pe un mușuroi mai înalt, și să liturghisesc.

- Și ați făcut asta?

- N-am făcut acest lucru, în schimb, am făcut altceva: m-am întors, nu demult, în ace­le locuri, cu prieteni de-ai mei, ca să le arăt cum este, să nu le cunoască doar din vorbe. Și am pus trupul meu, care acum este deja trecut spre îm­bătrânire, l-am așezat pe pă­mânt, cu mâinile desfăcute în formă de cruce, am privit ce­rul, dar n-am mai simțit ceea ce simțeam atunci. M-am dus acolo un alt om, un om care acum este bolnav, care pricepe altfel lucrurile. Atunci, în ti­nerețe, altfel vedeam și sim­țeam lumea. Cred că perioada în care oamenii sunt cei mai iubiți de Dumnezeu este tinerețea. Este tulburător de frumoasă. Pentru că Domnul Însuși este permanent tânăr și viguros. Noi credem, astăzi, că doar la bătrânețe se ivesc marii duhovnici - într-adevăr, acumulăm experiență și avem la final mai multă știință a vieții. Dar dragos­tea, zburdălnicia și simpli­tatea vieții sunt combinate cu acea naivitate a omului tânăr, care îi dă bucuria de a exista. Pentru a te însura, trebuie să fii puțin naiv pentru a avea curaj să iei pe cineva, să faci copii. Pentru a te aventura în exa­menele vieții trebuie să fii puțin naiv. E frumoasă ti­nerețea, pentru că e fru­mos să ai prieteni, să ai în­cre­dere în oamenii de lângă tine, să ai încredere în crea­ția lui Dumnezeu, să ai încredere în Dumnezeu.

Pe brațul tatei

- Mi-ați vorbit de ma­ma dumneavoastră și de iubirea cu care v-a încon­ju­rat. Tatăl cum era? Pă­rintele alături de care ați petrecut toate verile copilăriei la stână, în munte, în locurile acelea minunate în care L-ați cunoscut pe Dumnezeu?

- Tata a fost cioban, un om de munte, un om foarte puternic. M-a iubit mult. Îmi amintesc mâi­nile lui, mâini vânjoase - era tare bărbătos. Eu îl admiram, îmi plăceau barba, mustățile lui, îmi plă­cea că purta chimir, care avea mai multe buzunare, în care punea bănișorul pe care îl câștiga cu multă trudă. Iar toamna, când plecam la școală ca să învăț să mă fac preot, tata sucea chimirul - pentru că în partea din spate avea banii mari, la care nu umbla, pentru că trebuia ca ei să se adune pentru școala mea. Acolo era banca lui tata! Sucea chimirul, mă îmbră­țișa, mă săruta și scotea bănișorii strânși acolo și îmi dădea de drum.
Era un om cu o credință adâncă. De la el am de­prins obiceiul să mă rog întotdeauna când mă spăl. Parcă îl văd și acum, dimi­neața devreme, după ce mul­geam oile, avea obi­ce­iul să se spele în zer. A­veam întotdeauna în curtea stânii niște bidoane în care se aduna zerul, acolo ve­neau caii ciobanilor și-l beau. Tata se spăla în zerul acela, apoi își lua câte un prosop, așa, ca de stână, se ștergea pe mâini, în timp ce se plimba prin curtea stânii și rostea rugăciuni.
Îmi aduc aminte că vara era foarte grijuliu cu noi, știa și el că suntem copii. Era obligat de situație să ne ia cu el, să muncim la stână, având familie grea, nu putea să plătească străini ca să aibă ciobani, și atunci ne lua pe noi, pe copiii lui, să-l ajutăm. El știa însă că ne lipsește de bucuria zburdălniciei copilăriei și ne ocro­tea cum putea.
Îmi aduc aminte cum dor­meam la stână, cu capul pe brațul lui. Noaptea, pe la unu, când is­prăveam cu treburile și ne trăgeam lângă strunga de oi, așterneam un cojoc direct pe pământ ca să dor­mim, și tata mă lua lângă el și în­tindea mâna, iar eu îmi așezam capul pe brațul lui. În nopțile ace­lea, când dormeam cu capul pe brațul lui, mă trăgea spre el și îmi zicea: "Gheorghiță, dă-mi spăti­cul, ca să nu răcești". Mă încăl­zea cu trupul lui. Să știți că dacă ar fi să îmi aleg moartea, mi-ar fi cel mai drag să adorm pe mână la tata, pentru totdeauna.