P.S. FLORENTIN CRIHĂLMEANU - "Aş zice că darul cel mai frumos al românilor este credinţa în Dumnezeu"

- episcop greco-catolic de Cluj-Gherla -

A crescut învelit în rugăciuni şi iubire. Icoa­na credinţei a fost chiar mama sa. Ea i-a legat în inimă pământul de cer. Nu uriaşa personalitate a Papei Ioan Paul al II-lea, care l-a hirotonit arhiereu, nici cea a părintelui Pin­tea, care l-a iniţiat în clandestinitate în tainele bise­ricii. Nu. Toţi aceştia au fost doar trepte spre lumină, care s-au aşezat, cuminţi, pe uriaşa temelie zidită de mamă în adân­cul fiinţei sale. Iar figura ei i se desenează şi acum, pe cerul se­nin al copilăriei, ca un chip sfânt peste auriul unei icoane.

"Mama, prima imagine a lui Dumnezeu"

- Pentru mine, ea a fost prima imagine a lui Dumnezeu. Mama m-a condus spre întâl­nirea cu Domnul şi mi-a arătat chipul Lui. În societatea aceea comunistă, care era ostilă cre­din­ţei, ea a fost cea care a purtat în întreaga familie flacăra a­prin­să a rugăciunii. Cu ea mergeam la biserică, cu ea am făcut primii paşi spre slujbe şi apoi, tot cu ea am urmat drumul unui copil educat în credinţa creştină catolică.
A fost o femeie foarte bună, milostivă şi caldă. Îmi aduc aminte că era foarte obosită, pentru că în cursul zilei trebuia să meargă la serviciu, iar noi, seara, nu prea aveam chef de culcare. Şi atunci, ne rugam împreună, şi prima care adormea era mama, săraca. Era omul de jertfă din casa noastră. Ea ne-a lăsat în suflete această imagine a omului care e întot­deauna disponibil pentru orice, un om care părea că nu are niciun fel de program, pentru că noi îi făceam programul, iar ea ducea toată casa în­treagă în spate, cu mâncare, spălat, curăţenie şi toate celelalte. Un om care a fost dedicat total familiei, în lumina principiilor creştine, fără a-şi neglija funcţia pe care o avea în societate - a lucrat ca inginer chimist, la Întreprinderea Terapia, până în momentul pensionării. După pensionare, a fost o schimbare destul de importantă în viaţa ei şi a început să facă altceva. Pe noi ne-a uimit la început, însă mai târziu am înţeles-o mai bine. Mergea, de exemplu, la spitale, şi chiar dacă nu cunoştea pe nimeni, dacă vedea o persoană necăjită, abătută, o întreba ce s-a întâmplat. Iar dacă persoana respec­tivă îi spunea "Uite, mâine trebuie să fiu operată de cancer la esofag" - vă povestesc acum un caz concret - atunci mama o întreba: "Dar aveţi unde să staţi?". - "Nu." - "Atunci veniţi la noi." Aşa că, dintr-odată, ne trezeam acasă cu persoane pe care nu le cunoşteam şi, sigur, nu ne cădea prea bine; dar mama găsea întotdeauna argumente să ne convingă. Erau oameni care veneau la noi şi stăteau câte două-trei zile înainte de operaţie, apoi erau operaţi, petreceau în spital şi reve­neau la noi - mai mult, veneau chiar şi rudele lor în vizită la noi.
Era, aşadar, o persoană foarte milostivă; o persoană de o caritate... era să zic supărătoare. Supărătoare pentru noi... Să vă dau un exem­plu - era o zi de duminică la ora două, când toţi oamenii mănâncă la masă împreună, şi cu un meci important la televizor, când, deodată, sună soneria. Bineînţeles, mama, care întotdeauna era de serviciu la telefon şi la uşă - se ducea şi deschidea, şi... nu mai venea. De multe ori era o ţigancă mai în vârstă, care cădea exact la ora me­sei de amiază, când, sigur, de­ranja pe toată lumea, dar pe mama în niciun fel: ea era disponibilă mereu, lăsa totul şi petrecea ore în şir cu fe­meia aceasta, discuta cu ea, îi dădea de mâncare, îi dădea haine, îi dădea tot ce avea nevoie şi îi stătea în putinţă. Încă un amănunt: mama niciodată nu s-a im­pus în ce priveşte credinţa; ea doar ne dădea sfaturi. Spunea: "Uite, nu-i bine ce faceţi. Haideţi la biserică. Nu vreţi? Nicio pro­blemă, duminica viitoare vă chem din nou". Şi noi ştiam că, oriunde suntem şi orice fa­cem, mama se roagă pentru noi, şi asta ne dădea curaj, ne dădea tărie, sigu­ranţă.

Preotul clandestin

Stătea întins pe jos, abia răsuflând, bucuros de aerul proaspăt care-i inunda plămânii. Leşinase în biserică, un medic îl resuscitase rapid, iar apoi fusese scos afară. Atunci s-a apropiat de el un băr­bat distins, trecut de 50 de ani, care l-a întrebat dacă îl poate ajuta cu ceva, poate cu un pahar cu apă. Îşi aminteşte că l-a refuzat politicos. Apoi lunile au trecut, iar timpul a acoperit imaginea celui care-i sărise în ajutor. Când a revenit în toamnă la biserică, l-a reîntâlnit. "Atunci domnul acela s-a apropiat de mine şi mi-a spus: «Trebuie să stau de vorbă cu tine, să vii la mine acasă!» Direct! Fără nicio introducere".
Nu avea de unde să ştie că Dumnezeu îi întindea o mână pentru a ieşi din labirintul în care singur intrase. Viaţa îl pur­tase pe Florentin pe cărările ei întortocheate. Peste credinţa sădită adânc în inimă de mama sa trecuseră viforniţele tinere­ţii. Nu şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu, dar a ajuns să îl caute în filosofiile Asiei. "A fost timpul protestantismului meu, momentul în care am cău­tat o reevaluare a tot ceea ce, practic, ne spunea mama, sau devenise o regulă de viaţă. În acel moment, şi eu, şi fratele meu ne-am desprins de biserică."
Dar, în toată această căutare, mai mult sau mai puţin bezmetică, rugăciunile mamei aveau să se lege de firele nevăzute prin care Dumnezeu ne călăuzeşte. Aşa a ajuns să-l cunoască pe acel bărbat misterios, care s-a dovedit un preot greco-catolic, slujitor în clandestinitate, pentru că biserica sa era interzisă, un om providenţial, care îi pregătea în secret pe viitori slujitori ai altarului. Se numea Pantelimon Aşteleanu, dar toţi îl ştiau de părintele Pintea.
"Eu am rămas uimit, totuşi, de provocarea aceas­ta, şi, de curiozitate, mi-am zis să mă duc să văd cine este şi ce doreşte. Trăia împreună cu sora lui în acelaşi apartament, la etajul trei, al unui con­dominiu, o casă cu mai multe apartamente şi balcoane interioare generoase. M-a primit, am vorbit, i-am spus şi eu câteva cuvinte despre mine - eram deja inginer mecanic. Duminică, după liturghie, mi-a făcut cunoştinţă cu un grup de tineri: «Uite, noi mergem la munte, dacă vrei să vii şi tu, jucăm un fotbal, ne rugăm un pic, şi după aceea venim înapoi».
Mai târziu aveam să aflu că între tinerii cu care jucam fotbal, erau un preot, câteva călugăriţe şi alţi novici care se pregăteau pentru călugărie şi preoţie în secret. Fiecare din aceşti tineri erau oameni realizaţi, fiecare avea serviciul lui. Erau medici, economişti, profesori. Dar erau oameni care doreau mai mult, voiau să păşească pe drumul vieţii spi­rituale. Imaginea lui Dumnezeu, pe care am desco­perit-o atunci, a fost cea a unui Dumnezeu al prie­teniei, un Dumnezeu care îşi croieşte greu drum prin societatea comunistă, dar o face cu mult curaj şi multă demnitate, pe care le-am găsit în aceşti tineri. Nu erau militanţi împotriva regimului, nici nu le trecea prin cap că el o să cadă peste câţiva ani. Doreau doar să fie, efectiv, la dispoziţia lui Dumnezeu. Erau momente de avânt şi, în inocenţa şi ignoranţa tinereţii, vârsta la care îţi spui că poţi face orice şi poţi învinge orice, nu ne era frică de regim. Nici nu ştiam foarte bine ce consecinţe pu­tea avea ceea ce făceam, unde ne puteau duce o carte sau o întâlnire interzisă. Am trăit clipe de mare bucurie creştină, bucurie autentică, fără niciun fel de umbre."

Pândacii cu ochi albaştri

"Dacă vrei să cunoşti mai mult, eu am nişte cărţi; îţi dau să citeşti şi apoi te ascult din ele, să văd ce ai ţinut minte." Aşa a început "seminarul" P.S. Florentin. Nu era nimic formal. Nu existau ore de curs, examene şi profesori oficiali. Nimic din toate acestea. Cei care le predau erau oameni obiş­nuiţi, cu slujbe zilnice, aşa cum era, spre exemplu, părintele Botiza, cel cu care aveau studii biblice şi care, în ochii vigilenţi ai autorităţilor, era un simplu inginer mecanic, la un Institut de Poiectări. Dar apartamentul în care se întâlneau era atent spionat de ochiul larg deschis al Securităţii. "Erau şi zile când nu îl găseam acasă pe părintele Pintea, iar sora lui îmi spunea: «Părintele te roagă să nu mai vii o lună». Înţelegeam că sunt probleme şi stăteam o lună fără să îl mai vizitez. Ştiam că era suprave­gheat. Vis-a-vis de locuinţa părintelui, era o cofe­tărie, iar în acea cofetărie era tot timpul un tip cu un ziar în faţă. Era «îngerul», ca să nu zic «demonul păzitor» al părintelui. De aceea, atunci când ve­neam la dânsul, nu veneam niciodată în grup. Nu­mai unul câte unul, iar apoi ne întâlneam prin oraş. Uneori, celebram liturghia la părintele acasă. Îmi aduc aminte bine de seara aceea friguroasă de iarnă, când ne ru­gam la liturghie, iar soneria s-a auzit îndelung. Sora părintelui s-a ridicat, apoi a zăbovit mult la uşă. Când s-a întors, ne-a spus că erau doi indivizi care au insistat să intre în casă ca să repare calo­riferele. Dar caloriferele nu erau stricate şi era seară târziu, trecut de ora 22. Ştiam că erau de la Securitate... Cu toate astea, une­ori ne închideam în câte o casă şi stătea zile întregi în rugăciune şi meditaţie, încercând să ne apro­piem cât mai mult de Dum­nezeu. Îmi aduc aminte de pri­mele exer­ciţii spirituale pe care le-am făcut în apartamentul sorei Irina din cartierul Gheorghieni. Am stat acolo închişi trei zile, fără să ieşim. Eram patru, cu pă­rintele cinci, dormeam toţi într-o că­măruţă mică. Părintele ne vor­bea, apoi fiecare în colţişorul său me­dita. Când am ieşit afară, după cele trei zile, mi se părea că sunt de pe altă planetă!"

Liturghie sub cerul liber

Uneori era un ger aspru, iar vântul care sufla peste oraş îi strângea pe oameni unii în alţii. Florentin şi tovarăşii săi de credinţă ţineau potirul în mâini, suflând din când în când asupra lui, pentru ca vinul din el, vinul cu care urmau să se împărtă­şească, să nu îngheţe. Îi dădeau căldură din căldura palmelor lor aşteptând ca, la final, în momen­tul euharistiei, Hristos să le în­fierbânte sufletele. Era în 1989, şi după acel decembrie însângerat, venise şi pentru ei vremea libertăţii. După aproape cinci decenii, se puteau ruga fără să se ascundă. Nu aveau o biserică a lor în Cluj, aşa că multă vreme au slujit în aer liber, chiar în piaţa din centru, în faţa statuii lui Matei Corvin. "Liturghiseam şi pe ploaie, şi pe vreme frumoasă, şi iarna, şi vara. Noi, seminariştii, aduceam o masă, peste ea aşterneam o faţă albă şi puteam începe. Nu aveam niciun acoperiş deasupra capului, doar cerul liber. A fost cea mai mare cate­drală în care m-am rugat vreodată. Cea mai mare din lume!"
În sala lungă, împodobită cu portretele epis­copilor greco-catolici martirizaţi de comunişti, cuvintele se aşează cuminţi. P.S. Florentin vorbeşte lin, cu faţa adesea plecată în pământ. Când s-a lipit cu tot sufletul de cercul de tineri al părintelui Pintea, nu s-a gândit că va ajunge preot, cu atât mai puţin episcop. Şi totuşi, destinul îi hărăzise o slujire mult mai înaltă decât putuse vreodată cuprinde cu min­tea. După 1989, lecţiile de la seminarul clan­destin au devenit oficiale şi, cu ele, şi promisiunea unei hirotoniri, fără frica persecuţiilor regimului. Au ur­mat apoi studiile la Roma, doctoratul şi, fără veste, alegerea sa ca episcop, de către Papa Ioan Paul al II-lea. A fost hirotonit chiar de către papă, în Catedrala San Pietro, în luna ianuarie a anului 1997.

"Haideţi să facem ceva ca să ne cunoaştem ţara"

- Prea Sfinţia Voastră, pentru că ne apropiem de finalul acestei întâlniri, aş dori să vă pun o întrebare legată de Marea Unire. Din punct de vedere geografic, noi am realizat unirea, cu excepţia Republicii Moldova, care nu e încă în graniţele noastre. Ce părere aveţi, însă, despre realizarea unităţii între noi, în interiorul gra­niţelor noastre? Ce am putea face să nu mai fim atât de divizaţi, pe provincii, pe partide, pe dife­renţele dintre sat şi oraş etc.?

- Eu cred că noi, românii, încă nu ne cunoaştem suficient unii pe alţii. Eu am locuit şi în seminar o par­te a vieţii mele. Şi stăteam de vorbă cu semi­na­riştii, le povesteam despre Iaşi, Galaţi, Craiova, Constanţa - la care ei îmi spuneau: "Părinte, păi în afară de Cluj, Dej şi Gherla, noi nu cunoaştem ni­mic!" - "Dar, măi, oameni buni, cum se poate aşa ce­va? Voi aţi ajuns la 20 de ani şi nu cunoaşteţi ţara în care trăiţi?!" Astăzi, după 1990, noi, românii, mer­gem la Madrid şi la Paris, la Stockholm şi la Washington, poate şi mai departe. Dar dacă îi spui cuiva, domnule, dar ai văzut Craiova? Ai văzut Ga­la­ţiul? A, nu! Deci, haideţi să facem cumva să ne cu­noaştem ţara. Haideţi să ne gândim că alţii s-au bă­tut ca să ne pună împreună pe noi, şi noi, acum, nu ştim cum să ne separăm, să ne regionalizăm unii de alţii, în aşa fel încât, dacă se poate, să facem nişte partide care să fie unul contra celuilalt.
Când am ajuns la Roma, ca studenţi, eram de pe toate continentele. Ei, şi acolo ne-au cerut la un mo­ment dat: "Haideţi, pe naţiuni, şi prezentaţi-ne ţara voastră". M-am gândit mult, cum să prezentăm noi România, în cadrul unor ţări europene, ca având ceva în plus, ceva mai frumos. Ce este acel "mai fru­­mos" specific nouă? Eu aş zice că cel mai frumos dar al nostru, al românilor, este credinţa în Dumne­zeu, manifestată atât de mult, de simplu şi de clar, prin satul nostru, care îşi păstrează încă puritatea. Acea bisericuţă de lemn, aşezată pe dealul care sim­boli­zează deja ajungerea la culmea divină - pentru că toţi îs îngropaţi acolo, frumuşel, în jurul bisericii, cât mai aproape, ca să prindă primii mântuirea. Ei bine, dorinţa de a cunoaşte Sfânta Scriptură, dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu eu zic că există mult mai mult decât în alte societăţi europene. Există încă acel suflet pur, pe care noi trebuie să îl apărăm, acel suflet pur de român care se apropie de Dumne­zeu cu simplitate, care se închină cu simplitate, care nu doreşte să cucerească teritoriile nimănui, să meargă în casa altcuiva cu gânduri rele, ci doreşte să fie lăsat în pace să-şi compună Mioriţa.

- La final, pentru că ne apropiem de Crăciun, aş dori să vă întreb cum vă pregătiţi pentru el? Există reguli pentru a trăi mai intens sărbătoarea?

- Personal, pentru a putea trăi Cră­ciunul la adevărata lui dimensiune, de mai mulţi ani încerc să mă retrag într-o mânăstire de la ceea ce înseamnă lu­me. Fac pentru sufletul meu câteva zile de reculegere şi apoi trec la masa de scris. Aceasta mă ajută să intru pe o altă frec­venţă, o frecvenţă a liniştii, a rugă­ciu­nii, şi să mă despart puţin de tu­multul lumii care acum, spre sărbă­tori, parcă este mai accentuat şi mai zgo­mo­tos. Am intrat în această obiş­nu­in­ţă, a unui timp de reculegere, care să fie predo­mi­nant pentru rugăciune, pen­tru a înţe­lege ceea ce Dumnezeu ar dori să le transmit credincioşilor în acest timp. Şi vă mărturisesc că întot­deauna Dumne­zeu îmi trimite câte un subiect, câte o temă, care să poată fi expusă celorlalţi, fără să am un plan făcut dinainte. În­cer­căm să deschidem sufletele credin­cioşilor, ca să trăiască, efectiv, Crăciu­nul ca pe o reînnoire creş­tină, ca pe o regenerare. Dumne­zeu doreşte să vină între noi, oamenii, să îmbrace tunica noastră de piele, pentru a ne putea în­veşmânta pe noi în acel veşmânt al stră­lucirii divinităţii Sale, pe care Adam şi Eva îl aveau înainte de păcat. Pentru că trupurile lor din rai emanau lumină, o lumină atât de puternică, încât acoperea detaliile. Aici este ma­rea problemă: în clipa în care ei pierd legătura cu sursa de lumi­nă, de strălu­cire, care era Dumnezeu, şi se îndreap­tă spre rău, care nu este sursă, ci ab­sorbţie de lumină, atunci se văd goi, în­cep să-şi descopere sexuali­tatea, tea­ma, ruşinea. Până atunci ei nu ştiau ceînseamnă toate acestea. De aceea se ascund în regnul vegetal, pen­tru că se văd vulnerabili: de acum, animalele acelea, învelite în piele, ca şi ei, îi pot ata­ca, fiindcă nu mai au lumina. Spune foarte frumos Sf. Grigorie de Nyssa: dacă Adam şi Eva au plecat de la acea strălucire a hainei divine şi au ajuns la tunicile de piele, noi trebuie să facem drumul in­vers, de la aces­te tunici de piele în care suntem îm­bră­caţi, să în­cercăm să ajungem spre acea haină a strălucirii divine. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a luat-o îna­inte. El a fost primul care a făcut acest drum, după ce s-a întrupat liber, din iubire, în aceste haine de piele, pentru ca, murind în ele, să ne poată da nouă strălucirea hainei iniţiale. E haina pe care, de fapt, o primim cu toţii prin botez, dar de multe ori o pier­dem în vâltoarea lumii acesteia.

Foto: P.S. Florentin Crihălmean şi Cristian Curte